Cu bolovani şi gârle

Îmi amintesc o fază de la ora de Geografie, de prin clasa a şaptea sau a opta. Când, în toiul a nu mai ştiu ce explicaţie de geomorfologie, eu povesteam în plen cum „la munte sunt bolovani” în albiile râurilor. Profa, o femeie super, şi-a pus mâinile în cap: „bolovani? Am lucrat atâta cu voi ca să vorbiţi cu… bolovani?” Mi-era tare drag de ea şi, în mintea mea de copil, am fost foarte afectată de faptul că i-am dezamagit aşteptările. Mi-am amintit recent de episod, într-un context în care cineva povestea, tot din copilărie, de „gârle”. Mă gândeam cât de viu mi-a rămas momentul ăsta în minte, dar şi cât de mult ne pot cele trăite în copilărie schimba viaţa… Nu, în caz că se întreabă cineva, nu m-am decis că voi studia munţi şi „bolovani” a doua zi după fază. Dar, cumva, din cumulul celor traite de mine… aici sunt🙂

Învăţând să-i învăţ şi pe alţii să iubească munţii, gârlele şi bolovanii…

–––

Iunie 2016. Pe când… pe când unii sărbătoreau ziua copilului… 8 IML-işti şi profesorii lor se „jucau” de-a asigurările în stâncă.

Iunie 2016. Pe când în ţară erau coduri galbene, portocalii şi roşii de ploaie… aceiaşi 8 (plus 2) care n-aveau ce face acasă se bucurau de traversat torenţi. Învolburaţi, repezi şi încărcaţi cu aluviuni, având un debit mult mai mare decât cel obişnuit.

Iunie 2016. Pe când aveau cazare asigurată… aceiaşi nebuni alegeau să doarmă în pădure, în bivuac, cu ploaia peste ei…

–––

Trecut-a, deci, şi cel de-al patrulea modul al şcolii de Lideri Montani a SGLM-ului. Modul dedicat siguranţei în mediul acvatic şi unei prime „porţii” din siguranţa pe stâncă. Cele 5 zile de pregătire au avut loc în Parcul Naţional Hăşmaş-Cheile Bicazului.catarare1

Prima zi ne-a primit cu vreme bună, aşa că nu am ratat ocazia de a ne „încălzi” cu puţină escaladă (dar varianta utilă unor lideri montani: în bocanci!). Cei care am avut la noi şi espadrile am avut ocazia să vedem cât de diferit poate fi perceput acelaşi traseu (trasee cu un grad redus de dificultate) atunci când este căţărat la bocanc faţă de un acelaşi traseu, atunci când este căţărat cu espadrile. Mult mai dificil, adică. Oricum, cei care nu mai pusesem de ceva vreme mâna pe nişte prize, ne-am bucurat mult că ziua a început frumos şi lejer. Că, doar, era Ziua Copilului! catarare2

După „încălzire”, am continuat cu tehnici de asigurare şi autoasigurare la punct fix şi tehnici de filare a partenerului.

asig3

Îmi place foarte mult abordarea profesorilor noştri în ceea ce priveşte traseele tehnice: dat fiind că, pentru noi, ca lideri montani, utilizarea echipamentului de căţărare va fi doar ca precauţie suplimentară în pasaje expuse, se merge mult pe ideea de a improviza. Atenţie, de a improviza… ca la carte! (pentru că, la noi, cuvântul „improvizaţie” are o conotaţie negativă).

filare1

Adică învăţăm cum, folosind un minimum de echipament, să putem încropi un ham, să putem fila, să putem face o asigurare etc. Mie îmi place la nebunie, e exact ce îmi doream să învăţ în acest domeniu! Că, altfel, să cumperi kilogramul de bucle echipate, de dispozitive de urcare şi coborâre e simplu, dar să înveţi să gândeşti cu puţin la dispoziţie, folosind câteva noduri, nişte noţiuni de fizică de bază şi elementele din teren mi se pare mult, mult mai interesant! Şi mai practic. Pentru că, atunci când vom fi cu turiştii noştri pe trasee de drumeţie, nu vom avea cu noi kilogramul de hamuri, de bucle echipate, de dispozitive de rapel şi de urcare… Aşa că, din nou, know-how-ul va face diferenţa….

asig2

Pe care, am aflat, avem mult de muncă până să-l deprindem în aşa fel încât să „curgă” fluid. Noi cam bâjbâiam; aceleaşi noduri care ne ieşeau perfect „pe uscat”, pe cordelina din cabană, începeau să devină ameninţătoare atunci când eram nevoiţi să le executăm cu o mână, în perete, stând în poziţii incomode şi pe o coardă care venea cum se nimerea, nu cum o aşezam noi la exerciţiile din cabană (veşnic în aceeaşi poziţie, adică).

asigurari1

Am continuat cu exemplificarea modului în care se montează o balustradă şi se face o traversare legaţi în coardă pe un pasaj expus. Au fost probate şi riscurile în timpul căderii, unele mai anticipate decât altele: de exemplu, atenţi fiind la filare, corzi, carabiniere etc, nimeni nu a băgat de seamă riscul de a cădea într-o frumoasă tufă de măceş!😀

traversare3

Şi în această tură am avut invitaţi pe cei de la Salvamontul local şi de la Administraţia Parcului. Este întotdeauna util să luăm contact cu „oamenii locului” atunci când mergem într-o tură, întrucât a înţelege mai multe despre probleme de pe plan local ne ajută şi pe noi să fim mai pregătiţi, ca profesionişti ai muntelui.

salvamont

Între modulele de teorie, s-au avut în vedere managementul riscurilor (cu exerciţii practice), dar şi noţiuni de meteorologie sau de morfologia albiilor râurilor şi torenţilor.

parc

Revenind, însă, în teren… în plină ploaie, am pornit prin bălţi, pentru a exersa traversările de torenţi. E o întreagă ştiinţă şi aici şi, acum, ne simţim mai pregătiţi şi pentru asta.

traversare4

Ultimele zile au fost dedicate traseelor (calculate pe hartă de noi, urmărite, de astă dată, nu mergând doar sec pe azimutul calculat pe hârtie, ci şi interpretând harta şi terenul).Super-bălăureala, mi-a plăcut maxim!

harta

Noaptea dintre cele două trasee a fost dormită la bivuac. O noapte foarte plăcută, în ciuda (sau tocmai din cauza?) ploii… nu ştiu alţii cum sunt, dar mie îmi place dormitul sub cerul liber mai mult chiar decât dormitul la cort. Aşa că, dacă tot ne-am instalat sub copaci, am făcut cerere pentru locul de la fereastră😀

bivuac

Bineînţeles, şi traseele de aici au inclus exerciţii de traversare. Ocazie cu care cel puţin noi, fetele, am avut ocazia să simţim forţa apei. Când am trecut cu rucsacul în spate, am reuşit să traversez fără probleme…

traversare2

Când, însă, greutatea mea s-a diminuat cu cele vreo 12 kg… am ajuns să fac probă de înot pe coardă :)) ) Aşadar, dacă o să traversăm vreodată torenţi împreună şi va trebui să ajungem la soluţia montatului de coardă, să nu vă mire şi să nu credeţi că vreau s-o fac pe deşteapta dacă, înainte de a fila coarda în rucsac, bag şi câteva pietre :D).

traversare1.jpg

Aşadar, cum a fost? Frumos, util, lămuritor… Şi, mai ales, crescând conştientizarea asupra celor muulte pe care le mai avem, încă, de învăţat, de perfecţionat, de exersat până să devină reflex. Şi iarăşi, nu ştiu alţii cum sunt, dar mie îmi place cursul ăsta din ce în ce mai mult!

grup.jpg

Detalii despre modulele anterioare: aici.

Excursiile cu copii. Partea a doua: îmbrăcămintea şi încălţămintea

După ce ne-am făcut curaj să ieşim cu cei mici (şi ne-am înarmat cu răbdare, veselie, deschidere şi alte câteva secrete), iată-ne ajunşi cu rucsacul în… faţă. Da, deocamdată în faţă, uitându-ne la el şi întrebându-ne cu ce să-l umplem şi cu ce să nu. Şi asta vom vedea azi împreună…

rucsaci

(Acest articol, ca toate din seria „excursiile cu copii”, NU se adresează părinţilor care, în viaţa lor de adulţi, au mers sau merg încă pe munte. Ei ştiu ce au de făcut, luat etc. Articolele se adresează acelor părinţi care descoperă mersul pe munte împreună cu copiii lor. Şi care, deci, nu au nici timp să caute, să descopere, să se informeze singuri, dar nici nevoie de echipament prea sofisticat sau scump. Aşadar, luaţi-le drept un ABC al mersului pe munte, adaptat familiilor cu copii).

I. Reguli generale referitoare la echipament

Atunci când mergem pe munte, echipamentul trebuie să fie 1. adecvat; 2. suficient, dar nu în exces şi 3. să existe un minimum de rezervă pentru situaţii neprevăzute. Să le luăm pe rând:

echipam1.Adecvat: nu mergem pe munte în şlapi şi nici în tenişi (cum spune cineva drag mie, pentru că e la fel de potrivit precum a merge la plajă în cizme îmblănite). Nu mergem vara la munte cu bocanci de iarnă (doar pentru că se cheamă bocanci) şi nici invers. În funcţie de dificultatea traseului, pe care o studiem înainte, ne informăm şi alegem ce este potrivit (pentru că, mai ales între oamenii de munte, există şi extrema cealaltă, a „defilării” absolut inutile cu echipament de înaltă clasă pe trasee pe care respectivele piese nu doar că nu sunt necesare, ci devin hilare şi spun ceva despre gradul de experienţă al montaniardului care le afişează).

2. Suficient, dar nu în exces: dacă te duci într-o tură de 10 zile în Făgăraş, nu prea poţi merge cu o singură pereche de şosete de schimb (mă rog, dacă mergi singur şi dormi în cortul tău… :)) ). Dacă mergi iarna, „puloverul ăla gros” împletit cu drag de bunica nu îţi va fi nici pe departe suficient. Dar nici invers (cum este atât de clasic celor ce abia descoperă mersul pe munte), nu e deloc indicat să-ţi cari cu tine „tot dulapul”. Adică este bine să optimizezi în aşa fel încât, la finalul turei, să nu ai nimic din stratul de haine care vine în contact cu pielea (lenjerie intimă, tricouri, şosete) care să nu fi fost folosit deloc pe timpul turei, iar din stratele care vin deasupra, cel mult cu pelerina sau geaca de ploaie nefolosită (adică dacă ai cărat vara 3 polare şi nu ai folosit decât unul subţire într-o seară, undeva e o problemă: ai luat prea mult pentru condiţiile date).

3. Să existe un minimum de rezervă pentru situaţiile de urgenţă (redundanţa echipamentului). Aici discuţia e lungă pentru că, de fapt, la unii oameni exact regula asta duce la un rucsac prea voluminos şi greu (alţii, dimpotrivă, nici nu-şi pun problema vreo secundă că, în natură, poate interveni şi neprevăzutul. Chiar recent am asistat la o discuţie între un organizator de ture şi o persoană potenţial interesată, cea din urmă arătându-se foarte nedumerită „de ce e folia de supravieţuire pe lista de echipament obligatoriu, că doar noi nu vrem să facem tură de survival cu dormit sub cerul liber”). La turele spre care vă veţi orienta voi cu cei mici, regula asta înseamnă, în principal, să aveţi mereu la voi: o haină groasă în plus, o pelerină/geacă de ploaie, un tricou de schimb, o pereche de şosete în plus… şi alte câteva lucruri utile, precum lanterna frontală (sau orice sursă de lumină cu bateriile încărcate – NU telefon, care se descarcă imediat), ceva de aprins focul, un cuţit, o bucată de sfoară, o trusă de prim ajutor şi mai sus amintita folie de supravieţuire (acel „staniol” pe care îl vedeţi la TV peste victimele accidentelor de tot felul. Costă între 8-14 lei în orice magazin de profil, inclusiv Decathlon, şi cântăreşte cam 100g. Şi da, vă poate salva viaţa!).

echipam2

Regula este valabilă oricând, mai ales la turele de o zi (care tind să fie luate în uşor şi, deci, să devină „sursă” de chemat salvamontul, din cauza echipamentului nepotrivit/insuficient. Tentaţia e mare… vezi vremea bună când pleci, „mergem doar 3 ore”…. şi te rătăceşti sau vine ceaţa şi tu nu ai nici măcar o geacă la tine. Dacă într-o tură cu dormit la cort se întâmplă ceva, ai totul cu tine pentru a te descurca. În schimb, într-o tură de o zi, pornită pe vreme bună, riscurile ca o furtună, un rătăcit prin ceaţă, un accident în cadrul grupului sau orice alt hazard să vă prindă nepregătiţi sunt mult mai mari. Să nu fie!🙂

II. Îmbrăcămintea

Alături de mâncare, este, poate, una dintre cele mai mari griji ale părinţilor când pleacă în orice fel de călătorie. Şi, dacă începătorii într-ale muntelui obişnuiesc să care prea multe haine şi prea multă mâncare, părinţii începători… cară, adesea, exagerat de multe haine (despre mâncare nici nu mai zic, o să vorbim despre ea într-un articol separat). Aş zice că utilizarea pe scară tot mai largă a maşinii personale în detrimentul transportului în comun are şi ea un rol important în asta. Am văzut şi la mine (părinte cu pretenţii de cunoscător) cum, în perioadele în care am circulat cu maşina cu copiii, căram cel puţin dublu faţă de necesar. Şi nu, nu rămâneau toate surplusurile la maşină, o bună parte din ele erau luate mai departe, pe traseu. De când mergem cu trenul, bagajul s-a optimizat incredibil…

tricou.jpg

Un factor care ajută considerabil optimizarea asta a bagajului este, însă, calitatea tehnică a îmbrăcămintei. Acum, faţă de acum câţiva ani, apariţia Decathlonului în majoritatea oraşelor mari, a crescut nivelul de acces al oamenilor care merg ocazional în natură la echipament tehnic de o calitate satisfăcătoare pentru nevoile lor, la preţuri rezonabile. Cum este şi cazul familiilor cu copii.

Pentru că da, nimănui nu-i vine să dea sume mari pe câte un tricou de munte care, anul viitor, nici nu-i mai vine copilului… Ori până nu demult, ofertele din magazinele specializate nu erau (cum nu sunt nici acum) tocmai ieftine. Aşa că, cel puţin pentru noi, second-hand-urile erau o opţiune grozavă. Şi mai sunt încă, doar că, spre deosebire de alte haine, echipamentul montan second are, cu ceva excepţii, două neajunsuri: greutate mai mare şi/sau material îmbătrânit (care îşi pierde proprietăţile – în special impermeabilitatea membranelor scade puternic în timp). Sigur, asta nu înseamnă că nu poţi avea noroc cu un super-echipament găsit în second: mi s-a întâmplat şi mie, nu doar o dată. Dar, ca să ştii să-l alegi şi să-l verifici, trebuie să te pricepi cât de cât.

bw2.jpg

O altă regulă importantă spune că la munte, atât pentru adulţi, cât şi pentru copii, este indicat îmbrăcatul „în straturi”. Ceea ce înseamnă că, în loc de o haină groasă, matlasată, pusă direct peste tricou, voi folosi o bluză de corp, o bluză termică şi o geacă subţire. De ce? E simplu: ca, în orice moment, să-mi pot regla temperatura corpului (în funcţie de efortul depus pe un anumit pasaj) scoţând/adăugând câte un strat subţire. Probabil că toţi începem mersul pe munte cu copiii vara, aşa încât nu voi insista pe echipament gros, de iarnă. Dar la munte, spre deosebire de oraş, deşi iarna nu-i ca vara, uneori… vara cam aduce a iarnă. Adică vremea se poate schimba brusc, iar diferenţele de temperatură pot fi foarte mari (ori, după cum ştim, organismul nostru asta înregistrează, diferenţa termică, nu valoarea absolută. Adică dacă în Sinaia erau 30 de grade şi plec în tricou, iar când mă dau jos din maşină la Piatra Arsă sunt 20 de grade, cu siguranţă nu voi mai putea sta în acelaşi tricou, voi avea nevoie de un strat în plus, întrucât o diferenţă termică de 10 grade este foarte mare, iar organismul o percepe ca atare).

Bun, atâta vorbăraie… dar ce haine luăm, totuşi, atunci când mergem pe munte? Şi, mai ales, ce luăm copiilor? Şi ce avantaje au hainele special create pentru asta faţă de cele de oraş?

geci1În ideea celor de mai sus, oriunde plecăm  (inclusiv în ture de o zi, da?), este esenţial să avem la noi ceva rezistent la ploaie. O haină, adică. Poate fi pelerină sau geacă cu membrană respirabilă, ultima fiind, evident, mai performantă, mai plăcută (întrucât, deşi ploaia nu intră în material, i se permite transpiraţiei să iasă din material), dar şi mai scumpă. Totuşi există acum suficiente variante relativ accesibile ca preţ, potrivite pentru ture uşoare, inclusiv pentru copii. Am specificat haină pentru că umbrela NU este adecvată pe munte  – o răsuceşte vântul, o putem agăţa în crengi, ne ocupă mâinile, este incomodă la drum lung. Pentru baietii mei, am testat cu succes atât o geacă Quechua, cât şi echipament sh (trebuie verificat înainte, nu vă bazaţi pe el până nu îl testaţi!).

Ceva termic trebuie, de asemena, să se afle în rucsac. Acum polarele (acele pluovere sintetice speciale) se găsesc peste tot. Atât Quechua, cât şi variantele second sunt absolut satisfăcătoare pentru ture cu copii. De cele mai multe ori, polarul nu va fi folosit în timpul mersului, dar va fi foarte util atunci când vă opriţi pentru un scurt popas şi mai ales seara, la cort.

polare1.jpg

O bluziţă mai subţire, gen bluză de corp, de purtat peste tricou, este următorul strat. Şi urmează tricoul. Atât bluzele de corp, cât şi tricourile, se recomandă a fi tehnice. Adică din material sintetic special conceput în aşa fel încât să elimine transpiraţia spre exterior şi să se usuce foarte, foarte rapid. Vă spun drept, ca mamă, cu o investiţie de 50 lei în 3 tricouri Quechua sau Kalenji şi cu un tricou de bumbac pentru somn vă asiguraţi o săptămână la munte, la cort, cu cel mai activ copil (echivalentul dacă folosiţi doar tricouri de bumbac fiind de cam 10 bucăţi, pentru aceeaşi perioadă). Tricourile tehnice sunt extrem de uşoare, se usucă pe copil înainte să-şi dea seama cineva că a transpirat, se usucă la soare în maxim o oră dacă s-a murdărit şi a trebuit clătit într-un pârâu, se spală foarte uşor… sunt minunate, pe bune. Iar dacă cineva chiar are ceva cu ideea de sintetic (deşi nu ar trebui să aveţi până nu le încercaţi, senzaţia e foarte diferită de a unui „plastic” ordinar… şi eu am fost reticentă faţă de ele la început, dar practica m-a convins), există şi variante naturale, din lână merino, atât de iarnă, cât şi de vară (ştiu multă lume încântată de ele, eu nu le-am încercat încă, dar sunt sigură că sunt bune. Dezavantajele lor ţin de preţul mai ridicat şi de faptul că sunt textile mai sensibile, care pot fi spălate la maxim 30 de grade fără a le fi afectată forma sau culoarea).

tricou2

Un aspect important pentru părinţii de bebeluşi purtaţi: dacă plănuiţi o drumeţie cu ei (adică ceva mai mult decât o plimbare, ceva care să vă solicite cât de cât), luaţi haine de schimb şi pentru ei, preferabil tot speciale, şi ţineţi o haină groasă la îndemână. Pentru momentele de popas, în care îl daţi jos din carrier şi observaţi că e ud tot de la transpiraţia părintelui purtător şi, imediat ce e schimbat, deşi afară e cald, tremură sau, dacă e mai mare, se plânge de frig. Aceeaşi diferenţă termică bruscă îşi spune cuvântul, deci bebe va avea nevoie de un tricou uscat şi de un hanorac peste (pe care să-l daţi jos atunci când ajunge din nou în sistemul de purtare). Ideal ar fi să aveţi 2 tricouri tehnice pentru bebe şi unul pe părintele purtător astfel încât, în pauză, tricoul părintelui se usucă pe el, iar al lui bebe, cel proaspăt schimbat, se usucă pe iarbă şi este gata de a fi refolosit la următorul popas.

wrap

La capitolul pantaloni, din nou, a avea cea mai simplă variantă de pantaloni cu uscare rapidă scuteşte părinţii de „bucuria” căratului a 3 perechi de pantaloni de rezervă (ceea ce, dacă mă întrebaţi pe mine, nu e atât de exagerat precum sună. Un aşezat în iarba udă acum, un alunecat în noroi peste jumătate de oră şi un iaurt vărsat pe ei în pauza de masă şi… gata rezerva de pantaloni, înainte ca vreo pereche să fi apucat să se usuce). Ai mei funcţionează cu succes cu pantaloni Quechua şi, de data asta, nu am mers pe cea mai ieftină variantă, ci pe unii medii ca preţ, dar care oferă posibilitatea, foarte practică pe munte, de a se transforma din lungi în scurţi şi înapoi. Pentru o tură cu cortul mai iau o precehe de pantaloni de dormit (trening sau, preferabil, polar) şi, dacă vreau neapărat rezerva rezervei, încă o pereche de pantaloni scurti.

outfit g

Lenjerie intimă şi şosete. Dacă la ultimele, există şi variante tehnice, la lenjerie trebuie avut în vedere că, dacă pantalonii sunt cu uscare rapidă şi chiloţii nu, copilul tot ud la fund se cheamă că stă. Nu am căutat chiloţei tehnici pentru copii, ce-i drept, dar, dacă vremea se anunţă instabilă sau dacă tocmai a plouat şi iarba e udă, eu prefer oricând să-i îmbrac cu slipul de plajă în loc de chiloţei. În ceea ce priveşte şosetele, cred că e piesa de echipament la care, la copii, recomand să nu faceţi economie de cantitate. Adică o şosetă în plus nu e chiar atât de grea… şi, dacă tot vă ziceam că la o tură de o săptămână eu le iau 3 tricouri, la aceeaşi tură iau cam 8 şosete. Şi nu mereu, dar mi s-a întâmplat să fie nevoie de toate… Sigur, asta depinde şi de calitatea tehnică a şosetelor, dar şi a încălţămintei de deasupra lor.

outfit cris

Accesorii. Foarte importante nu doar ca funcţionalitate, ci şi pentru calitatea lor de a atrage copiii spre munte. Eu recomand cu tărie 2: parazăpezile şi bandanele multifuncţionale.

Parazăpezile sunt nişte bucăţi de material impermeabil, prevăute cu chingi de prindere pe bocanc şi cu elastic de reglare, utilizate la munte iarna, pentru a nu lăsa zăpada să intre între bocanc şi pantalon. Eu le recomand şi vara, sunt ideale pentru mers prin iarbă udă (protejează şi bocancii de udătură), pe poteci noroioase, ca protecţie împotriva muşcăturilor de şarpe etc etc. Eu le am mereu în rucsac şi vara, chiar şi pentru mine. Pentru copii, am unele confecţionate de mine (într-o perioadă am şi vândut pe site-ul Crisalida, poate le voi relua).

parazapezi

Bandanele sunt de multe feluri. Noi am folosit ani buni bandane de bumbac („baticuţe”) pentru ca, anul acesta, să îi bucur cu bandane tip buff (tubulare, din microfibră, cu uscare rapidă de tot şi cu cel puţin 6 modalităţi de utilizare). Sunt o investiţie minunată, la noi au înlocuit atât fularele, cât şi şepci/căciuli (cele dublate cu strat de polar). Şi este că-s drăguţe foc?

P1010045

III. Încălţămintea

bocanci2După mine, la munte, încălţămintea este cea mai importantă parte a echipamentului. Poţi merge cu multe improvizaţii, îţi pot lipsi multe, dar, odată ce ai început să mergi pe munte, începi prin a-ţi cumpăra o pereche de bocanci buni. Din punctul meu de vedere, deşi acum se practică tot mai mult mersul pe munte în adidaşi speciali, bocancul este şi rămâne sfânt. Şi mai ales la copii, care au încheieturile mai laxe prin natura fiziologiei lor… şi iar mai ales la copii, care nu ştiu să calce, se reped, nu sunt atenţi… bocancul e sfânt. Nu cea mai „de răcnet” marcă, dar să fie ceva care să ţină glezna. Şi impermeabili (pentru că altfel, la ture de mai multe zile, ar trebui cărate încălţări de schimb, ceea ce e foarte incomod). Noi am funcţionat şi funcţionăm cu tot felul de variante, atât bocanci luaţi din magazinele de profil (Karimorr şi Trezeta am testat noi, ca branduri), cât şi seconduri sau bocanci de oraş cu talpă bună, impermeabilizaţi cu spray/ceară. Anul acesta, Cris a „ieşit” din toţi bocancii, aşa încât am bifat şi câteva ture uşoare pe dealuri în adidaşi de drumeţie Quechua. Dar pe munte nu l-aş lua aşa. Astfel încât următoarea investiţie pentru el va fi într-o pereche nouă de bocanci frumoşi şi trainici!

bocanci.jpg

Despre rucsac, cort, sac de dormit şi alte piese de echipament vom vorbi într-un articol următor. Până atunci, dacă vă decideţi să cumpăraţi pentru copii (sau pentru voi) piese de echipament, vă recomand nu vă aruncaţi la prima ofertă. Studiaţi bine şi alegeţi produsul cel mai potrivit nevoilor voastre. Iar dacă vreţi să mai auziţi informaţiile din acest articol într-o formă de prezentare mai interactivă sau dacă nu aveţi răbdare şi vreţi să aflaţi şi despre alte piese de echipament înainte să mă mişc eu cu următoarele articole… va las cu un link in care, timp de 50 de minute, Ioan vă vorbeşte despre echipamentul pentru drumeţii. Vă puteţi uita chiar împreună cu cei mici!

Şi, orice ar fi, nu vă limitaţi singuri din lipsa echipamentului. Care se face în timp. Pentru ture de vară pe dealuri, puteţi începe cu un minim pe care, apoi, să-l dezvoltaţi în funcţie de nevoile pe care singuri le veţi descoperi. Singura regulă este siguranţa. Altfel, muntele nu despre cutare marcă de haine este. Dacă era aşa… mai bine mergeam în mall🙂

geaca si buff g

Iar dacă încă aveţi aspecte nelămurite referitoare la cum ne îmbrăcăm (copiii) pe munte, vă aştept cu drag întrebările în comentarii!

IML, cu pioletul și colțarii

Hristos a înviat!

Deja a trecut şi Paştele! Şi până să-şi intre vara în drepturi depline, mai am de achitat o datorie veche. Vă promisesem că vă povestesc câte ceva din cele întâmplate la cel de-al treilea modul al cursului de lideri montani, ultimul modul de iarnă pe 2016. De fapt, am tot aşteptat nişte poze, dar, dacă mai aştept mult, trece iarna şi pe munte. Iar eu îmi fac bagajele pentru modulul 4. Aşa că…

rucsac

… am ajuns acolo pe 27 martie, după o perioadă de ninsori proaspete. Fapt care ne-a îngreunat puţin deplasarea, mai ales celor care am ales să urcăm până la cabană pe jos. Cu rucsăcei de peste 25kg, ca aşa se adună când ai de toate pentru o săptămână plus echipament tehnic..

Unde? La Cabana Diham, în Munţii Bucegi. Acolo am stabilit „tabăra de bază”, de unde, în timpul a cinci zile pline, am „bifat” următoarele:

O mulţime de teorie, despre studiul zăpezii, avalanşe şi nu numai. Am repetat proba de căutare în avalanşă contra cronometru şi proba de orientare (de această dată, în echipe de câte 2 şi cu cerinţa de a respecta timpii pe care noi înşine ni i-am calculat pe hartă). La proba de căutare în avalanșă, după ce ne-am cam dat duhul alergând prin zăpezi precum cea din fotografia de mai jos, am avut ocazia să-i vedem și pe profesorii noștri ”în acțiune”… și cu toată ”ciuda” cu care ascunseseră colegii noștri DVA-urile, le-au găsit în timp mai mult decât potrivit. Și fără alergătura noastră…😀

profil zapada

Am avut invitat un reprezentant al producătorulor de hărţi turistice Zenith, care ne-a prezentat câteva aspecte şi probleme întâlnite în procesul de cartografiere. Se doreşte o bună colaborare între noi, ca utilizatori de hartă, şi ei, ca producători, nu doar pentru a le oferi un feedback competent care să-i ajute să-şi îmbunătăţească permanent calitatea produselor, ci inclusiv în vederea colaborării pentru realizarea de hărţi noi, în zone de interes crescut pentru noi.

harti

Tot la categoria invitaţi speciali, am cunoscut şi reprezentanţi din administraţia Parcului Natural Bucegi. Întrucât vom lucra pe acelaşi teritoriu, este firesc să ne familiarizăm unii cu alţii, dar şi să înţelegem mai bine mecanismele care stau în spatele anumitor reguli din arealele protejate, reguli care, pentru turiştii dornici (doar) să vadă cât mai mult, inclusiv pentru unii dintre cei care merg pe munte, pot părea exagerate sau fără sens. Am luat contact şi cu o parte dintre problemele cu care se confruntă cei din administraţie şi am primit răspunsuri la unele din întrebările din clasa: „de ce autorităţile competente nu fac… (cutare sau cutare)”.

parc

Ultimii invitaţi au fost cei de la Jandarmeria Montană, de la unitatea de pregătire a jandarmilor montani din Sinaia. În aceeaţi idee, respectiv faptul că ne vom mai întâlni şi „în teren” şi, deci, nu strică să existe demarată oficial o relaţie. Ceea ce s-a şi întâmplat la nivelul structurilor de conducere, întrucât Societatea Ghizilor şi Liderilor Montani a încheiat de curând un parteneriat de colaborare cu Jandarmeria Montană.

jandarmi

Dar tematica modulului era axată, în principal, pe tehnici alpine de iarnă. De aceea, seara, pe la ora 21, după o zi plină de teorie şi de muncă în teren, am început, în stilul deja cunoscut al lectorilor noştri…. capitol nou: teoria în alpinism (triunghiul forțelor și nu numai)…

alpinism1

….şi atelierul de noduri😀. Pe care, până la final de atelier, a trebuit să le putem executa şi în beznă completă. Şi cu mănuşile pe mâini.

noduri2

noduri1

Cea mai extinsă parte practică practică a modulului a fost axată pe exersarea tehnicilor de oprire în piolet (cu ambele mâini, în toate cele 3 variante posibile de cădere – pe spate cu picioarele înainte, pe burtă şi pe spate cu capul înainte – inclusiv dinamic, simulând cât mai real o cădere, inclusiv cu rucsac în spate etc). Pentru niciunul dintre noi nu erau tehnici complet noi, însă pe mine, de exemplu, m-a surprins modul în care zăpada (moale, doar cu crustă la suprafaţă, şi neregulată din cauza topirilor, inclusiv a acumulărilor datorate avalanşelor de topire) poate să te răstoarne şi să te împiedice să frânezi. Zburam cu toţii pe pantă, ne rostogoleam… interesantă experienţă, mai ales întrucât eu exersasem până atunci doar pe zăpada perfectă (mică şi cu crustă, pe care, deşi poţi prinde viteză mult mai mare, frânezi imediat, fără surprize, dacă faci totul corect).

piolet1

piolet2

piolet3
Şi dacă zăpada tot permitea, am învăţat şi tehnica de frânare atunci când nu ai nimic la tine (adică pe genunchi/bocanci şi coate, Doamne ajută să ţină!). Sigur, metoda asta are limitele ei; atunci când ai zăpadă îngheţată, îţi rupi coatele fără folos aşa. Dar dacă ai zăpadă îngheţată şi mergi pe pante expuse, nu ai ce căuta acolo fără piolet și fără cunoștințe legate de utilizarea lui (pare aberant că am specificat, dar nu e. În realitate, o mulţime de oameni merg pe munte iarna cu pioletul după ei – unii şi pe trasee pe care nu e nici pe departe necesar, alţii pe trasee expuse – dar mulţi nu au exersat niciodată o oprire. Şi nu e tocmai ceva ce ai timp să procesezi şi să faci „natural” atunci când se întâmplă să cazi… Dimpotrivă, mişcarile trebuie repetate şi răs-repetate, până când intră în memoria corpului ca reflex, reflex care să se activeze automat, foarte rapid şi prompt, sub stres, în momentul în care ar fi cu adevărat nevoie. Şi exact asta e „politica” la noi în SGLM, unde proba de oprire în piolet este una dintre cele eliminatorii la examenul de iarnă… şi chiar ne povestea auditorul nostru bulgar că, într-o altă țară aspirantă, un singur aspirant IML a luat examenul final. „Erau praf! Oamenii ăia nu ştiau să oprească în piolet!”).

caderi fara

Am făcut, apoi, asigurări în zăpadă, pe care le-am şi aplicat, urcând legaţi în coardă pe o porţiune de vale de abrupt.

asigurare
Am exersat, de asemenea, rapelul. Eu făcusem rapel relativ multişor înainte, cu mai multe dispozitive, dar dispozitivul tip tub pe care l-am avut acum, cu frecarea foarte mare și pe care nu îl mai utilizasem înainte, combinat cu greutatea mea mică, m-au adus la transpiraţie până să termin primul rapel. De la al doilea am pus dispozitivul invers, pe varianta cu frecarea mai mică, şi altfel a curs coborârea…

rapel.jpg

Bineînţeles, nu se putea modul de iarnă fără clasicul dormit la bivuac!

iglu

iglu2

Cu ce am rămas din acest curs?

– cu o mulţime de informaţii noi şi cu multe altele consolidate;

– cu o julitură zdravănă pe burtă şi 2 zgârieturi pe ecranul telefonului meu de doi lei, de la o oprire în piolet ratată glorios, chiar pe final, la examenul parţial (copilul meu mic ştie şi acum să spună tuturor că „sunt de la piolet” zgârieturile :D) ). Iar julitura și căderea aferentă mi-au inspirat titlul articolului😀 Că tot fac unii haz de conotațiile sumbre ale abrevierii IML (International Mountain Leader, da? :)) );

– cu hotărârea tot mai întărită de a face tot ce îmi stă în puteri (fizic, financiar, intelectual etc) pentru a termina acest curs. Modul în care am văzut până acum că se face treabă la cei din SGLM mă motivează să-mi doresc să intru „cu acte în regulă” în această echipă!

grup

Şi apropo de acte, tot la modulul din Bucegi ne-am primit legitimaţiile de membri aspiranţi SGLM!😀

legitimatie

Detalii despre modulele anterioare, aici.

Jurnal de Săptămână Altfel

Săptămâna trecută, în școlile și grădinițele din țară, copiii s-au bucurat de un program diferit față de tot restul anului: mult așteptata ”Săptămână Altfel” a semestrului 2 a venit cu o mulțime de activități, care mai de care mai atractive și mai diferite de cele uzuale. Am remarcat că unii părinți încă tratează această săptămână drept ”vacanță”, drept o perioadă în care copilul poate lipsi ”fără să piardă nimic”… în timp ce ei, cei mici, sunt între încântați și supra-stimulați de noianul de noutăți venite toate deodată. În ceea ce privește personalul didactic, la fel: pe de o parte, sunt bucuroși dacă ”altcineva se ocupă”, măcar și parțial, de organizarea orelor, pe de altă parte obosiți de atâta nou, atâta alergătură cu copiii, atâta entuziasm, uneori scăpat de sub control, al celor mici.

Dacă e să mă întrebați pe mine, eu cred că în fiecare zi școala ar trebui să fie ”altfel”. Dar nu în sensul (pe care l-am văzut uneori în jur, mai ales în săptămâna cu pricina) în care copiilor li se înghesuie în program numai activități extraordinar de atractive, luate la rând, fără ca ei să apuce să ”proceseze”/asimileze, în cele 10 minute de pauză, mai nimic din cele văzute. Ci în sensul în care învățarea ar putea decurge mult mai firesc în fiecare zi, mult mai aproape de curiozitatea naturală a fiecărui copil, mult mai aproape de aplicațiile practice ale celor studiate, mult mai interactiv… Ei, discuția este foarte amplă și nu despre asta mi-am propus să scriu aici. Există tot felul de inițiative, în general private, care vor să miște sistemul și în direcțiile menționate mai sus… și, mai devreme sau mai târziu, chiar se vor schimba lucrurile.

Până una-alta, Săptămâna Altfel este un moment prielnic pentru  diverse colaborări între unitățile de învățământ și diferiți furnizori de educație specializată pe un anumit domeniu. Copiii iau, astfel, contact cu dansul, cu pictura, cu diferite meșteșuguri, cu grădinăritul etc. Și, de ce nu, cu natura! Am avut, deci, și eu câteva experiențe frumoase săptămâna trecută… și le voi relata pe scurt, într-un jurnal munțomămicesc de Săptămână Altfel.

Luni, 18 aprilie. Am început săptămâna cu… o încărcare de baterii pentru ceea ce avea să urmeze. Ultima tură de iarnă a sezonului, la colțari pe Valea Bucșoiului (M. Bucegi). Participanți: Paul, Sebastian, Ioan și Ilinca. Vreme caldă și senină, grup fain, exersat opririle cu pioletul, niște avalanșe de topire scurgându-se pe lângă noi, ”jnepening” la greu la coborâre… M-am bucurat mult de tură, atât pentru că nu mai mersesem de multă vreme în ritmul meu, cât și pentru atmosfera foarte plăcută din cadrul echipei. Tura a durat în total 11h 45 min, iar dacă vreți să aflați mai multe detalii, inclusiv să vizionați un scurt clip cu avalanșele, le găsiți la Ioan.

art

Eu eram în Ploiești luni noaptea, am prins ultimul tren spre Iași, unde am ajuns la 6 dimineața….

Marți, 19 aprilie. Și nici nu m-am dat jos bine din tren, nici nu am apucat să mă dezmeticesc… că am avut iar de făcut rucsacul!

casca1M-am reîntors cu bucurie în grupa Albinuțelor de la Grădinița Buna-vestire Iași, unde cei vreo 15 copilași abia trecuți de 2 anișori au fost foarte curioși să afle mai multe despre munte decât aflaseră la prima noastră întâlnire, în semestrul I. M-au primit cu îmbrățișări, tot veneau pe rând să mă îmbrățișeze! (bine, în timpul ăsta, unii profitau ca să umble la rucsac :D). Pentru că tot am avut la mine echipamentul tehnic de iarnă, m-am hotărât pe moment să le arăt cum se urcă pe gheață cu ”gheare de pisică” (colțari, care nici nu apucaseră să se usuce după tură) sau, preferata lor, cum te apără casca de pietrele care ar putea cădea de pe versant (în imagine, veneau rând pe rând și o făceau pe pietrele, dându-mi peste cască, în amuzamentul general, palme destul de zdravene pentru unii vârsta lor :)) ). Au plimbat apoi casca din mână în mână și au testat-o… până să-i văd pe ei, nu mi-am dat seama niciodată cât seamănă casca mea cu o buburuză!

Cortul a fost nelipsit și, pentru că am terminat mai rapid decât planificasem, am traversat împreună un ”râu” pe niște ”pietre” (fiind foarte bucuroși să mă salveze atunci când ”am căzut”), am căutat culori și am ghicit animale după mimat și întrebări ajutătoare.

Miercuri, 20 aprilie, aveam în program o ieșire la pădure cu o grupă mică, dar, cum vremea nu a ținut cu noi, plimbarea s-a amânat. Ocazie cu care m-am forțat să stau și eu locului o zi :)) Bine, nu am stat chiar degeaba: (pe lângă comenzi la Crisalida, casă, copii etc) am avut o mulțime de materiale de pregătit pentru zilele care aveau să urmeze. E o întreagă știință în orele astea de educație montană, voi ce credeați!

echipam

Joi, 21 aprilie. Activitate de educație montană, varianta mea ”clasică”, la grupa Ursuleților din Grădinița Atelier Iași. Mi-a plăcut mult să-i cunosc, au fost foarte receptivi la partea de explicații și, până la final, m-am împrietenit chiar și cu cea mai selectivă-la-oameni-noi fetiță. A fost și grupa de la care, deși nu am obținut încă fotografiile, am primit cele mai multe feedback-uri faine: copii care s-au dus acasă și au cerut părinților să cumpere cort (mi-a povestit o mamă cum discută părinții între ei la grădiniță despre magazinele din care pot cumpăra cort și sac de dormit😀), o fetiță care a zis că ”a venit o doamnă și ne-a spus să nu mergem cu tocuri pe munte, că putem aluneca” :)), un băiețel care a spus mamei ”acum știu de ce sunt copaci vopsiți în pădure, sunt marcaje, și ți-am spus ca să știi și tu!” :)) Toate astea, dar și fățucile lor când ne-am despărțit (tot în îmbrățișări), îmi confirmă că nu fac orele astea tocmai degeaba…

Vineri, 22 aprilie (Ziua Pământului). A fost cea mai plină zi! O clasă zero, o clasă I și două grupe mari de la Școala Kids Palace București au aflat mai multe despre mersul pe munte. L-am avut și de astă dată ajutor pe Ioan și, împreună, am dat curs propunerii conducerii lor, aceea de a monta cortul în parc, într-un loc pentru care primiseră aprobare specială. După ceva muncă de identificare a locului (ambiguu exprimat) de pe autorizație, am ajuns s-o fac și pe asta: ”marcat trasee” pe străzile și aleile Bucureștilor :))

eu-marcaj

Marcajele au fost atât desenate cu creta, cât și lipite pe copaci sau stâlpi, iar copiii s-au bucurat mult să le urmeze, până la locul de cort.

drummarcaj2

Bineînțeles, asta după ce au avut parte de o primă ”pregătire teoretică” în clase!

clasa

La cort, printre explicații și întrebări, în nerăbdarea de a testa sacii de dormit…

hartaafara1explicatii-cort.jpg

…. s-a încins și o binemeritată joacă. Băieți contra fete la tras de funie😀, demonstrația de cățărare în copaci, găsitul semințe în conuri… pe lângă magia exercitată de cort, toate au avut rolul de a familiariza copiii cu mediul și de a dezgheța și mai mult atmosfera.

ioan-copacsfoara

Așa încât, până la final, să nu mai existe niciun copilaș care să spună că ”se teme de iarbă”😀 Și n-au mai existat! S-au întors la școală mai veseli și, cine știe, poate ne vom revedea și în teren!

………………………..

De acolo, în weekend, am pornit direct într-o altă tură frumoasă, pe dealurile de la Holbav… unde, dacă tot am exersat toată săptămâna, nu am uitat să fiu un pic… copil!

leagan

Și să știți că n-am consumat tot nici acolo… așa că aș putea-o lua de la capăt și săptămânile care nu sunt ”altfel” în calendarul școlar, dar pe care, dacă există dorință, le putem face împreună să fie!🙂

Flori, stânci și dinozauri: cu grădinița la pădure

Întrebare: Ce face o munțomamă proaspăt răsărită în localitate după 5 zile de curs prin zăpezi?

Răspuns: Află că are de ajutat 20 de copilași să se bucure mai mult de verdeață, primăvară, soare, drumeție!

DRUMETIE-5

Da, cam așa a fost. Nici nu mă dezmeticisem bine luni după cursul de lideri montani, nici nu apucasem să lenevesc un pic după săptămâna intensă de muncă în zăpadă (despre care o să vă povestesc în curând, mai exact îndată ce intru în posesia tuturor pozelor), că mă oprește pe holul grădiniței Irina, educatoarea lui Cris:

”Săptămâna asta am avut ca temă ”Comorile pământului” și, printre altele, am programat și o drumeție. Când poți, miercuri sau joi?”

drumetie-copii1

Nu cred că am apucat să vă spun că multe dintre activitățile Munțomamei cu grupe de copii au stat, nescris, sub mâna de ”manager fără de voie” a Irinei. Adică lucrurile stăteau cam așa: mai trecea o ședință individuală la grădiniță, mai spuneam o idee pe care aș vrea s-o fac ”cândva” cu grupa, iar ea, ulterior, venea cu programarea: facem, în ziua z, la ora h. (Dacă mă întrebați, toate mi-au fost din scurt, în momente de maximă aglomerație/oboseală și… foarte motivante și utile :D).

Așa și acum. Aveam în minte că o să-i scot pe Fluturași în teren (promisesem, aveam martori 20 copilași cu mintea odihnită, care nu uită repede!), dar nu stabilisem încă nimic concret. Am spus ”da” rapid propunerii, bucuroasă și de faptul că s-au așezat lucrurile în așa fel încât, în ziua programată, aveam să am cu mine un ajutor de nădejde, pe Ioan. Cu care am plecat ”în recunoaștere” cu o zi înainte (pentru a verifica starea traseului, dacă este sau nu noroi, pentru a vedea ce flori avem la fața locului, pentru a calcula timpii în ritm de copil etc). Cu o seara înainte aveam pregătită o schemă a ceea ce ne-am dori să facem și rucsacurile cu materiale de asemenea pregătite.

drumetie-copii2

Și iată-ne, deci, cu ceva întârziere (inevitabilă în condițiile date. De exemplu, de trolerul vieții – ăla pe care l-au ales de bun de luat pe munte și la exercițiile teoretice – nu am scăpat nici în practică :)) Așa că s-a mers și cu rucsacei de împrumut de la colegi)… iată-ne coborâți din autobuz (după un instructaj sumar și vesel înauntru) și pornind la drum.

drumetie-copii3

Am parcurs porțiuni nemarcate și porțiuni marcate și au înțeles pe viu importanța deplasării în siguranță, pe poteca amenajată. Urmăritul marcajelor a iscat o adevărată competiție, ba chiar și lacrimi la un moment dat: ”v-am spus de 3 ori că eu am văzut prima marcajul și nici nu mă băgați în seamăăă!”. Un alt aspect ”fierbinte” a fost legat de bețe (cineva a dat tonul… și apoi a fost greu să-i oprim, să-i urmărim să nu se lovească pe ei înșiși sau unii pe alții etc. Plus că și aici interveneau nemulțumiri diverse, preferințe legate de caracteristicile bățului ideal – care, bineînțeles, era exact cel din mâna colegului/colegei :D).

bete

Traseul a fost presărat cu explicații, am urmărit schița (în lipsă de hartă, am desenat o schiță simplificată, cu ceva elemente reprezentative de pe teren. M-am bucurat să îi văd interesați de ea, să am un copilaș care îmi solicita insistent ”harta” pe traseu, de exemplu).

drumetie4

O activitate care le-a stârnit mai mult interes decât anticipasem eu a fost recunoașterea câtorva specii comune de flori de primăvară (pe care, apoi, le aveau de bifat pe niște fișe). Dacă la început ne chemau să ne arate ”o floare”, deja, după circa 15 minute, îi auzeam ”Ilinca, uite o urzică moartă”… ”Ioan, acolo e iarba câinelui”. Ne-am întâlnit pe traseu cu doi băieți de la un club montan local, dintre care unul l-a recunoscut pe Ioan și mă cunoștea pe mine, care amenajau un traseu pentru un maraton. A fost o ocazie bună să le vorbească puțin copiilor despre alergarea pe teren accidentat, dar și despre faptul că vor strânge toate benzile cu care marchează traseul după ce competiția se încheie, lăsând, astfel, pădurea curată.

cris-fisa

Următorul punct de interes a fost devierea spre o serie de stânci, care formau un fel de pod natural. Trecerea pe dedesubt, spre un abrupt în care se observau atât dispunerea stratelor, prezența cochiliilor (aici explicații despre marea ce exista acolo ”pe vremea dinozaurilor”. Pretenția academică a acestor explicații s-a dus la vale odată cu mențiunea lui Ioan: ”daa, îmi amintesc, atunci când eram mic și eu făceam baie în marea aia!” :)) ), cât și fenomene actuale de modelare carstică, a fost o deosebită bucurie pentru ei și o încercare pentru noi. Câțiva au început să cânte ”podul de piatră/s-a dărâmat”, melodie pe care, în context, le-am declarat-o drept o glumă de rău augur :))

pod

Am continuat, apoi, traseul marcat, având mereu în stânga limita platoului, cu prăpăstiile și belvederea impresionante pentru ei. Am avut bucuria de a vedea o foarte îndrăgită veveriță, dar și un mușuroi uriaș de furnici (unde Ioan le-a explicat pe scurt despre complexitatea acestei lumi în miniatură). Curând, ne-am luat la revedere de la pădure…

musuroi

Pentru că timpul nu ne-a mai permis, am preferat să nu vizităm și rezervația fosiliferă ”clasică” (dându-le, bineînțeles, promisiunea că vom reveni), în avantajul unei binemeritate pauze de masă pe iarbă. (Dacă tot a venit vorba de masă, fac o paranteză: nu știu unde sunt părinții care se plâng că nu le mănâncă cei mici! Pentru că eu nu am auzit decât ”când mâncăm?” în timpul celor 2 ore cât ne-am plimbat!). Nu puteam pleca fără un ultim joc-test, în care 4 echipe, fiecare condusă de unul dintre adulții coordonatori, trebuiau să descopere un ”ou de dinozaur” folosindu-se de schițe ale terenului. (De cele 4 ouă de găinozaurus communis s-a bucurat, apoi, un cățel care ne păzea de la distanță. Cu aprobare generală, dornici să vadă cât de departe poate Ioan să arunce oul). Drumul spre casă s-a lăsat cu împărtășit impresii, cântat (de la ”Pădure nebună” la ”Moș Crăciun cu plete dalbe”, am avut de toate în repertoriu) și, bineînțeles, cu vestita oboseală bună.

MANCARE

––––

Concluzii? Aș lua-o de la capăt mâine🙂 Și cred că și ei! I-am văzut bucuroși… am văzut copii care, la activitățile indoor, au fost greu de antrenat sau stăpânit și care, acum, erau fermecați și puneau sute de întrebări… În legătură cu organizarea, am simțit doar că trebuia redus și mai mult din traseu în favoarea timpului ”stat și bucurat”. Dar ce cred că am văzut cel mai mult e că, atunci când părinții cooperează și își depășesc temerile proprii (de căderi, de transpirat, de soare, de vânt, de insecte…. și lista e muuult mai lungă), chiar dacă ei înșiși nu se pricep (eu am rămas foarte mirată să aflu că nu toți copiii vizitaseră rezervația fosiliferă care e clasică în Iași, cu acces auto și foarte cunoscută), copiii, conduși de oameni care știu ce fac în respectivul mediu, se descurcă minunat, se deschid și înfloresc. Și învață într-un mod care încă mă fascinează. De fapt, nu văd prea curând momentul în care n-o să mă mai uimească…🙂

drumetie6

Și, cred, parte din bucuria mea la finalul unei astfel de zile e că iau, măcar puțin, parte la asta… Bineînțeles, alături de întreaga echipă: Ioan, Irina și Claudia, cărora le mulțumesc că au făcut excursia posibilă, pentru implicare și pentru colaborare! Iar când feed-back-ul e: ”mami, a fost așa de frumos, dar mai am atâtea de văzut!”, chiar simt că mi-am îndeplinit exact scopul propus… și că pot dormi liniștită🙂

grup

Despre Liderii Montani

În timpul în care voi citiţi aceste rânduri, eu sunt pe munte. Dar nu la relaxare, ci la muncă. Sau, mai bine zis, la şcoală. Şcoala de Lideri Montani Internaţionali, organizată, în premieră pentru România, de SGLM (Societatea Ghizilor şi Liderilor Montani).

Ce este Liderul Montan şi cum se diferenţiază de ghidul montan?DSC_1711

Atât ghidul, cât şi liderul montan sunt profesionişti ai muntelui, diferenţa constând în faptul că ghidul este plurivalent (competenţe multiple în zona turismului montan: drumeţie, alpinism, escaladă, schi, mountain-bike etc), în timp ce liderul este specializat doar pe partea de drumeţie. Practic, liderul montan este ghidul de drumeţie. Dreptul liderului de a conduce grupuri se extinde până la limita inferioară a gheţarilor permanenţi sau până la acele trasee unde utilizarea echipamentului tehnic (corzi, ham, colţari, piolet etc) este obligatorie. Atenţie, liderul poate şi este instruit să utilizeze echipament tehnic acolo unde experienţa sa consideră că acesta reprezintă o precauţie suplimentară utilă pentru siguranţa grupului sau a unor membri ai grupului (de exemplu, poate instala o coardă pe post de asigurare pe un pasaj de traversare, pentru securitatea şi confortul sporit ale membrilor grupului, traversare care se poate însă realiza în mod obişnuit şi fără asigurare).

La ora actuală, la nivelul României, ghizii montani acreditaţi sunt exclusiv naţionali, neavând recunoaştere în afara graniţelor ţării (despre cei mulţi care profesează fără autorizaţie nu discutăm acum, şi această situaţie este pe cale să se schimbe rapid). Este şi normal să fie aşa, întrucât o echivalare a competenţelor ar fi imposibilă din mai multe puncte de vedere. Un curs străin, recunoscut de UIAGM (Uniunea Internaţională a Asociatiilor Ghizilor Montani), durează între 3 şi 5 ani, în timp ce, la noi, cu un minim de experienţă tehnică, poţi deveni ghid montan după o formare profesională ce durează…. între 3 luni şi 1 an. Condiţiile de admitere şi costurile unui curs după standardele UIAGM sunt şi ele, în mod evident, incomparabile cu cele româneşti. Dar, mai ales, lipsa în România a palierului altitudinal corespunzător gheţii permanente face practic imposibilă pregătirea unor ghizi de altitudine pe teritoriul ţării, întrucât lipseşte un „ingredient” de bază: cadrul natural. Foarte recent, totuşi, s-a pornit un proiect de şcolarizare a unor ghizi montani români, în colaborare cu personal din alte ţări est-europene, după standardele UIAGM (şcolarizare care, în mod evident, nu va avea loc pe teritoriul României).

12823256_459079547616230_9099538900480934099_o

Liderii Montani se află şi ei organizaţi, la nivel mondial, în UIMLA (Uniunea Internaţională a Asociatiilor Liderilor Montani). Mulţumită eforturilor SGLM, România este, la ora actuală, una dintre ţările afiliata ca membru aspirant UIMLA, iar noi suntem prima promoţie de candidaţi români admişi pentru acest program de formare profesională cu recunoaştere internaţională.

Admiterea

Examenul de admitere a avut loc în octombrie 2015 şi a constat în patru etape, fiecare eliminatorie pentru următoarele:

12113354_420599428130909_3833144981460780539_o

  1. Selecţia dosarelor pe baza CV-ului cu experienţa montană (poate cea mai dură etapă, întrucât, din 43 dosare, au trecut de selecţie doar 8);
  2. Interviu pe baza dosarului;
  3. Proba teoretică (de asemenea destul de dură, cu toţii am intrat cam la limită);
  4. Proba practică. Personal, nu am perceput-o drept dificila din punct de vedere fizic, dar traseul a fost presărat cu tot felul de „surprize”, menite să ne testeze şi alte aspecte în afară de rezistenţa la efort (dar şi să ne reamintească de regula conform căreia: „la finalul traseului, toţi au voie să fie obosiţi, dar ghidul trebuie să fie capabil să parcurgă înapoi cel puţin jumătate de traseu”).12115921_420780284779490_1669191481747394616_n

După 2 zile de emoţii, toţi cei 8 trecuţi de prima etapă am fost admişi pentru cei 2 ani de şcoală. Munca abia a început!

12079696_10153311119745852_7733370673297289178_n

Modulul I

12238107_426825057508346_7660924352273447990_o

A avut loc în noiembrie 2015, la Târgu Mureş, la sediul celor mai profesionişti dintre profesionişti în acordarea primului ajutor: SMURD. Au fost 3 zile de învăţare intensivă: anatomie şi fiziologie, tehnici de resuscitare si Basic Life Support, lanţul supravieţuirii în caz de accident etc.

12239937_426824990841686_824276608566571275_n A fost foarte util faptul că am avut profesor un cadru medical calificat nu doar ca asistent şef pe ambulanţă, ci şi ca membru Salvamont Alba, fiind, deci, foarte capabil de a adapta prezentarea nevoilor noastre, de a răspunde la întrebări şi de a oferi exemple specifice accidentărilor în domeniul montan. „Cireaşa de pe tort” a fost vizitarea hangarului elicopterului de salvare, prezentarea echipamentului din elicopter şi discuţia cu piloţii despre procedurile de aterizare pe teren accidentat şi despre multe altele.

12244374_10153352870020852_2023089170311739803_o

Modulul al II-lea

859955_459079350949583_3712767094318870709_oA avut loc în luna ianuarie 2016, în Munţii Harghitei (zona Mădăraş). Spun convins că a fost cel mai intensiv curs la care am participat vreodată! Ziua începea pe la 9, fie cu teorie, fie cu muncă de teren şi… se termina la 22, chiar 23. Ca lector, îţi trebuie ceva determinare pentru a începe capitol nou de teorie seara la 21, după o zi de bălăurit prin ceaţă şi zăpadă cu busola în mână sau de a începe orientarea de noapte după ore bune de săpat bivuac.

12642494_446725115518340_5051712906314044172_nA fost destul de obositor, dar am plecat de acolo cu o mulţime de cunoştinţe: orientarea după azimut pe timp de zi şi pe timp de noapte, căutarea victimelor în avalanşe cu ajutorul dispozitivului electronic de localizare (DVA), studiul zăpezii în profil, construirea şi testarea unui bivuac în zăpadă. 12615159_1072853779401643_5808878675093410476_oPlus cunoştinţe teoretice referitoare la istoria turismului montan, la legislaţie şi multe altele, dintre care o bună parte vor fi reluate şi dezvoltate acum, la modulul al III-lea. Revin cu mai multe detalii când mă întorc… adică dacă mă întorc!😀

Redevenind serioşi… din punctul meu de vedere, ceea ce se întâmplă prin munca celor de la SGLM (printre care şi noi, membrii aspiranţi) este o foarte bienvenită ridicare a standardului în ceea ce priveşte turismul montan pe teritoriul României. Poate şi prin înclinaţia către studiul fenomenelor turistice pe care mi-o dă formaţia mea de geograf, nu pot să nu observ oportunitatea pe care acestă creştere a calităţii serviciilor de ghidaj montan o poate aduce României. Şi mă bucur să fac parte din echipa de profesionişti care aduc schimbarea!

11056094_459079357616249_163024100072790052_o

Excursiile cu copii. Partea I: pregătirea psihologică

A noastră, ca părinți, nu (doar) a lor!😀

Notă introductivă: fiind primul articol pe acest blog, aș fi putut alege să scriu despre orice altceva. De exemplu, despre echipamentul necesar. Am preferat să încep cu partea de pregătire psihologică nu doar pentru că mă atrage subiectul, ci și pentru că, în general, la turele cu cei mici nimeni nu se aventurează prea departe de la început. Nimeni nu merge cu ei, ca primă excursie, în locuri în care lipsa unui echipament special este vitală (sau cei care o fac știu ce fac și nu au nevoie să citească despre asta). În schimb, impactul pe care îl are acea primă excursie pentru copil poate fi de referință pentru o bună bucată a vieții lui. Și despre asta aș vrea să vorbim azi.

Despre percepția lor versus percepția ta, ca adult care organizezi ceva ce vrei să le rămână în memoria mai mult sau mai puțin conștientă drept un moment pozitiv și care să schimbe ceva în ei. Grea muncă, nu?😀

traseu6

1. Cel mai important aspect (după mine, cel puțin) este alegerea traseului în funcție de vârsta copiilor, de experiența acestora, dar și de cea a adulților organizatori. Altfel zis, să facem în așa fel încât, pentru copii, experiența să rămână ca o bucurie și nu ca o mare adunare de frustrări. Să facem în așa fel încât copiii să își dorească să meargă pe munte și a doua oară! Desculț prin fâneață - explorare liberăSau, cum mi-a zis mie cineva drag și cu multă experiență și la munte și la copii: noi, ca adulți, trebuie să avem grijă să le stârnim dragostea de natură și de mers, nu să epuizăm toate obiectivele dintr-o zonă vizitată. Și așa e! Voi despre câte obiective văzute în excursiile din copilărie chiar puteți spune că vă amintiți? Cel mult imagini, în ceață… Nu? În schimb, poate (sper!) că și voi aveți în amintire sentimente din excursiile făcute când erați mici. De la bucuria de a descoperi ceva complet nou (și ce univers se poate ascunde într-o poiană sau într-un pârâu!) și până la frustrarea că „mama nu mi-a dat voie” să mă urc pe stânca mult dorită, astfel de sentimente ne pot urmari toată viața și, ca orice altă experiestancință din copilăria timpurie, pot fi definitorii pentru modul în care viitorul adult din copilul de acum va percepe o anumită realitate (în cazul de față, ieșitul în natură). Astfel încât, decât să documentăm un traseu a la agențiile de turism (cu lista de obiective bifabile din oră-n oră, între care copiii să alerge absolut epuizați – rezultând, evident, și o suprasolicitare pe măsură, manifestată prin comportamente care să taie cheful de plimbări viitoare nu doar copiilor, cât și părinților) – mi se pare mai important să reușim, ca părinți, să realizăm un traseu accesibil, dar suficient de variat încât să-i captiveze, precum și o anumită stare de spirit (se cheamă entuziasm, pt necunoscători :D) care e ingredientul de bază pentru o viitoare mare iubire între copil și natură…

bucurie

Și durata traseului este importantă. Este indicat să se înceapă cu trasee de o zi (în care copiii să se familiarizeze cu sunetele pădurii, cu terenul denivelat, cu plantele, cu statul afară un timp mai îndelungat etc), pentru ca, apoi, să fie și ei gata de ture mai lungi, cu dormit la cort, în bivuac de tot felul etc.

barajeTot din categoria adecvării traseului la vârsta și experiența participanților este și o bună structurare a traseului: aveți grijă ca, în cadrul excursiei, să existe suficiente momente de explorare liberă si relaxare. Pentru un copil, contactul cu un mediu complet nou poate fi copleșitor și, de aceea, au și ei nevoie de timpul lor nestructurat, în care tot ce a fost asimilat să se sedimenteze. Eu am avut o experiență interesantă vara trecută când, nerespectând suficient această cerință, am avut parte, la un final de săptămână plină la munte, de o drăguță de suprasolicitare la Cris. Iar atunci când nu am uitat de timpul nestructurat, s-au bucurat în voie de momente precum explorarea dealurilor și a stâncilor, joacă în pâraie reci (barajele rămân preferatele lor) sau hârjoană în sacii de dormit.sac-cris

Și când oboseala a depășit anumite cote… vom vorbi, într-un articol viitor, și despre asta, despre modul în care somnul, masa și alte ritmuri dereglate de viața la oraș se reglează în cel mai fascinant mod la munte. Și adoarme copilul ”pe care mă chinui o oră să-l culc acasă”.. adoarme spontan, ”ca un prunc”, îndată ce i se oferă un minim de condiții🙂 g-somn-1

Pentru unii poate părea amuzant că am specificat partea cu „traseu adecvat experienței adulților”… și sper să fie așa pentru tot mai mulți! Pentru că nu-s sigură dacă, dintre cei care fac drumeții cu copii, mai mulți sunt cei care se aventurează în locuri ce le depășesc lor înșiși nivelul de experientă sau, dimpotrivă, mai mulți sunt cei care nu îndrăznesc să iasă niciun pic (mic!) din zona de confort, deși, poate, undeva în adânc și-ar dori asta. (Oricum, nu e deloc recomandat să săriți gardul între cele două extreme fără pregătire😀 Imaginați-vă ce impact ar avea asupra unui copil o primă excursie în care mama ar sări panicată la primul zgomot din pădure sau la prima insectă urcată pe pătură… :D).

Oricum, pentru părinții din categoria „aș-tot-merge-și-nu-m-aș-mai-opri” (așa, ca mine :D), ceea ce scriam mai sus, capacitatea de a rezista ispitei de a nu supraîncărca programul excursiei cu mai mult decât pot cei mici duce cu bucurie poate fi o adevărată provocare!

2. Obișnuiți-vă cu ideea că veți avea de acceptat și gestionat limitele lor. Care pot fi diferite de ale voastre. Da, părinte munțoman, ești pregătit să-ți auzi copilul (copilul tău, crescut din tine, „programat” de tine) urlând că lui nu-i place pe munte? Ești pregătit, de fapt, să accepți că el este o persoană diferită de tine, care poate avea, chiar și la vârsta asta mică, alte alegeri și alte limite? E greu, tentația e mare să consideri că „ai greșit ceva”. Ceea ce poate fi o variantă, e adevărat – și rolulmirare acestui articol e de a da câteva idei de pregătire psihologică pentru a evita unele dintre greșeli – dar, la fel de bine, poate fi vorba doar de diferențe între oameni. Cum îți dai seama despre care e vorba…. ei, asta e ceva sensibil. Și mai sensibil e să-și dai seama care este momentul în care trebuie să renunți și să accepți că lui nu-i place ce-ți place ție și care sunt celelalte multe momente în care, cu tact fin, îl poți ajuta pe copilul tău să depășească ceva ce nu era altceva decât o limită. Limită care îl ținea la distanță de ceva ce, de fapt, ar fi vrut să facă. O teamă de necunoscut sau de ceva perceput drept atât de mare, încât îl face să se simtă mic. Prea mic. Le știm bine și noi, aștia „mari”, doar…

Deci da, te poți trezi în mijlocul pădurii cu o criză de toată „frumusețea”, venită din te miri ce. Chiar recent vorbeam cu o prietenă, mamă de 2 fete plimbate muuult încă de când erau mici, care îmi povestea disperată că nu știe ce să mai facă pentru a le scăpa pe fete de o fobie foarte puternică de albine, cu toate că nu avuseseră niciun incident cu ele vreodată. Alteori frica nu este chiar irațională, însă se bazează (din nou, ca și la adulți) pe o experiență unică sau limitată și o înțelegere la fel de îngustă. De exemplu, vara trecută, în mijloc de sălbăticie în trei (băieții mei și eu, adică), Cris a căzut, din neatenție, în urzici. Au urmat niște foarte firești urlete și o destul de ușor de așteptat revoltă împotriva urzicilor, a pietrelor de pe potecă (ce „l-au împiedicat” :D), a mamei celei neatente care nu l-a păzit, a Cui a lăsat urzicile pe lume etc :)) Revoltă dublată de o frică puternică. A fost interesant pentru mine procesul prin care l-am ajutat să-și depășească, până la urmă, frica: tot prin „raising awarness”. padureL-am învățat cum să deosebească urzica de alte plante (de rugii fără rod de zmeură și mur, de exemplu), l-am învățat care e urzica și care e urzica moartă (ocazie pentru a discuta despre mimetism și rolul lui în lumea vegetală și animală), i-am arătat și faptul că poți pune mâna pe urzică fără să te urzici (dacă miști mâna în sensul țepilor și nu în sens opus lor)… oricum, rezultatul a fost nu doar că și-a lărgit câmpul de cunoaștere, ci și că… teama a fost înlocuită de altceva, ceva util: atenția (care nu este altceva decât utilizarea sănătoasă, necesară supraviețuirii, a emoției numită frică, emoție pusă în noi tocmai pentru a ne pune în gardă în fața pericolelor reale din mediu). Așadar, copilul mergea pe potecă, recunoștea urzicile dintre alte plante și mi le arăta, le dădea eventual deoparte cu bățul sau se ferea, dar isteria disparuse…🙂

oboseala33. Pregătiți-i din timp cu informații despre traseu. Spuneți-le pe unde vor merge, ce urmează să vedeți și pregătiți-i din timp și pentru greutățile pe care le vor întâmpina. Că dacă noi tot repetăm că „va fi frumos, va fi extraordinar”, dar ei se trezesc în față cu o pantă care nu se mai termină (da, ok, cu peisaje frumoase, dar cui îi pasă de ele dacă ești mic și-ți dai duhul urcând?), s-ar putea nu doar să nu mai vadă frumusețile din jur, ci și să-și piardă, pe viitor, ceva din încrederea în judecata ta.

imbratisare4. Pe durata traseului, pregătiți-vă nu doar să răspundeți la întrebări, ci, mai ales, să povestiți. Să stârniți curiozități. Să canalizați voi atenția lor spre cele văzute pe traseu. Să îi încurajați, să îi îmbrățișați. Primul traseu mai lung făcut pe jos cu Cris a fost coborârea de la Babele la Peștera, în Bucegi (avea 4 ani jum, traseul l-am făcut cam în 3 h). Nu era obișnuit să meargă atât, dar faptul că i-am oferit suficientă atenție pe toată durata traseului și i-am povestit de toate, de la geologia zonei, floră, faună etc, până la sfaturi utile despre modul în care să calce pe coborâre l-au făcut să fie foarte entuziasmat, în ciuda oboselii. Anul trecut a venit rândul lui G să facă primele lui trasee (și, de la un copil care mergea mai mult în wrap decât pe jos, m-am trezit peste noapte cu un flăcău care a mers și trasee de 5 ore!). Pregătiți momente comice, pregătiți cu grijă nu doar traseul, ci și atmosfera (din experiența mea: un cântec de munte face minuni. Eu am fredonat doar 2 versuri dintr-un cântec despre Piatra Craiului cât am mers cu ei prin Prăpăstiile Zărneștilor și Cris, acasă, mi-a cerut să-l învățăm împreună și să-l cântăm tot. A ieșit super, avem și o variantă proprie deja, cu versuri adaptate😀 Și am ajuns și la dueturi😀 ).leagan2 Folosiți-vă creativitatea pentru a umple pauzele cu activități specifice și cu improvizații distractive cu rol de conectare, din care copilului să-i rămână clar mesajul că nu are nevoie de obiecte sau jucării sofisticate pentru a se distra, ci se poate simți minunat cu ce-i oferă natura (și un pic de imaginație). Nu cădeți în capcana de a căra cu voi multe jucării! . Și lăsați-i să se murdărească! Adică să experimenteze! Mașina spala atât de ușor… și bucuria lor, în schimb, e atât de mare! (și acest paragraf, despre idei de activități, va fi dezvoltat într-un articol separat)murdarire

5. Pregătiți mici „accesorii” cu specific montan care să le întregească impactul excursiei. Dacă bocancii sunt, cel puțin din punctul meu de vedere, obligatorii, alte obiecte care să-i facă să se simtă ”oameni de munte”, care pot lipsi, sunt binevenite, acolo unde este posibil. Ai mei s-au arătat foarte entuziasmați de tricourile de munte (Decathlon, vreo 15 lei bucata sau nici atât…. dar cu adevărat minunate și pentru mine, scutindu-mă de efortul de a căra câte 3-4 tricouri de bumbac per bucată copil). Tot deosebit de îndrăgite sunt și buffurile pentru copii, acele eșarfe tubulare multifuncționale, pe care le-au purtat, fie pe cap, fie la gât, întreaga iarnă (vom reveni pe larg și la acest subiect).

Ca să nu credeți că vă îndemn la golit portofelul (chiar deloc, dimpotrivă), și improvizațiile funcționează bine uneori. Cea mai drăguță fază dintr-unul dintre traseele (de neuitat) făcute vara trecută a fost când G a realizat că toți avem rucsac, numai el nu! Și, pentru a evita bătaia pe rucsac cu fratele mai mare, i-am improvizat rapid ceva din „punga” pentru mâncare. Vă las să admirați mândrul rezultat!rucsacg2

Din aceeași categorie sunt și mâncatul la primus (unde aceeași rețetă are complet alt gust decât acasă!), dormitul la cort, cumpăratul unui sac de dormit pentru copii etc. Aici sunt multe de spus și, din nou, vom vorbi mult mai pe larg despre aspectele tehnice într-un articol separat.

6. Dacă avioan-si-cris-1eți posibilitatea, oferiți-le modele, ”eroi ai muntelui” pe care ei să vrea să îi urmeze. Pentru că nimeni nu e profet cu proprii copii, zice proverbul, nu? Aici exemplele pot fi diverse, depinde cu ce știți voi că rezonează ei. Poate fetițele Crina și Dor Geta Popescu, cele care au bătut recorduri peste recorduri în alpinism, copii fiind… La noi, modelul clar a fost și este Ioan, care, prin emisiunea lui (”Pe poteci, spre inima ta!”), prin entuziasmul propriu și prin apropierea naturală de copii, a ajuns imediat… la inima lor. Și așa și-au dorit să aibă și ei ”bețe de trekking ca Ioan”, ”buff ca Ioan”, să meargă pe traseele din episoadele lui Ioan etc.  Cu siguranță veți mai auzi de el pe aici pe la mine. Un astfel de model poate avea un rol deosebit în motivarea și educarea copiilor în sensul deschiderii către natură. Într-un fel în care părintele, oricât ar fi de fain, e imposibil să reușească. Și dacă mai au și șansa de a merge cu eroul preferat într-o tură… vă dați seama de impact, nu?

6. Nu în ultimul rând: la nevoie, fiți fermi. Între oamenii de munte se știe că „la munte nu există democrație”. Că cei mai fără experiență ascultă de cei cu experiență, de liderul turei, pentru că poate fi în joc viața lor. Sigur, într-o tură cu copii nu e cazul de absolutizat nici una, nici cealaltă, dar nu strică deloc acele momente în care să conștientizeze și ei, puțin câte puțin, că e nevoie de o oarecare disciplină pentru a te putea descurca în natură. Că toate sunt bune și frumoase dacă nu faci greșeli… căci, așa cum spune un om drag mie, muntele nu le face, niciodată. Doar oamenii. Că ok, acasă poți să te pui în fund și să țipi 1 h dacă asta vrei, dar pe munte nu-ți permiți, dacă deja e seară, pentru că te poate prinde noaptea în pădure. Că acasă poți să nu mănânci, dacă vrei, că îți iei mai târziu din frigider, dar la munte nu merge, pentru că nimeni n-o să oprească grupul de câte ori are chef unul sau altul să mănânce sau pică de efort. Că acasă poți fi dezordonat, dar în cort, dacă e dezordine, poți pierde lucruri importante, de care depinde cel puțin confortul excursiei, dacă nu și supraviețuirea (de exemplu, daca ești neatent și verși apă pe sacul de dormit, dacă te bați cu fratele mai mare și rupi un băț de cort, dacă nu-ți mai găsești lanterna sau cuțitul… și exemplele pot continua).g-sac

Cu siguranță s-ar mai găsi multe de spus. Dar aș prefera să-mi spuneți și voi. Deci, voi ce secrete aveți? Ce a funcționat la voi în turele cu copii?