Ghiduşii cu copii. Despre turele cu ghid cu cei mici

În toamna lui 2017, cu bebe de doar 3 luni, am primit de la Digi24 o invitaţie de a apărea într-unul dintre episoadele emisiunii Jurnal pentru Copii. Erau interesaţi de o oră de educaţie montană, dar şi de povestea noastră, de ce înseamnă pentru mine a fi ghid montan şi ce presupune o tură în natură cu cei mici. Materialul final fiind foarte scurt, de aproximativ 6 minute, din cele multe şi amestecate spuse de noi, nu a rămas foarte mult sau foarte legat, ca informaţii. Dar întrebările de atunci m-au făcut să structurez răspunsurile în scris, în acest articol. Despre ce înseamnă o tură ghidată în natură cu copii.

De la filmare, septembrie 2017. Foto Ioan Stoenică

I. Pentru ghid

Multă lume are încă impresia că e „mai uşor” să faci ture cu cei mici decât cu adulţi. Din anumite puncte de vedere, da, este: traseele sunt scurte şi nesolicitante din punct de vedere fizic pentru tine, ca ghid. Tu rişti mai puţin să te accidentezi.

Unul dintre traseele mele preferate pentru ture cu familii sau cu şcoli, în apropierea Iaşiului. Foto Alina Roman

Dar vine şi reversul: dacă adulţii care solicită o tură ghidată se automotivează (ştiu de ce sunt acolo, traseul însuşi este motivaţia), pentru copii lucrurile sunt puţin mai complexe. Ei, poate, au fost împinşi de părinţi. „Haide, va fi frumos!”, spun ei, nostalgici după excursiile tinereţii sau exasperaţi că „ăl’ micu” stă toată ziua pe tabletă. Iar tu, ghidul, eşti dator să împlineşti celor 10 omuleţi curioşi şi foarte diferiţi din faţa ta această aşteptare. Că „va fi frumos” în natură. Tu ai rolul de a traduce natura pe înţelesul şi pe placul lor, astfel încât să o poată vedea şi ei ca tine: frumoasă. Pentru asta, în primul rând, trebuie să fii tu un autentic îndrăgostit de natură; falsitatea nu încape aici, plictiseala şi blazarea nici atât: copiii le sesizează imediat şi le amendează usturător. Dacă un grup de adulţi poate fi „păcălit” cu o atitudine profi, informaţii profi, dar gândul tău să fie la cearta cu bunica sau la factura de gaz… ei, la cei mici nu merge. Trebuie să fii dispus să fii 1000% (da, n-am greşit) prezent, să intri în joc cu toată seriozitatea.

Spot the guide. Cu toată seriozitatea, da? Foto Ioan Stoenică

Tu trebuie să cucereşti. Nu vârfuri :)) (oricum exprimarea asta, „a cuceri vârful” mi se pare foarte neinspirată… dar asta este altă poveste). Ci pe nişte omuleţi. Poate că „e mai uşor” pentru tine, că nu e neapărat necesar să fii as la opriri în piolet sau căutări in avalaşe atunci când mergi cu grupul. În schimb, trebuie să stai bine cu psihologia copilului şi nu numai. Să ştii să vorbeşti, să motivezi, să apreciezi şi să pui frâne, mult mai mult decât sunt necesare aceleaşi calităţi la un grup de adulţi.

Final de tură „motivaţional” pentru nişte temerari de vârstă preşcolară Foto (cred) Alina Roman

Trebuie să vrăjeşti, să atragi. Dacă merg cu un grup de adulţi, grija mea e să cunosc traseul; restul, ce vorbesc cu ei, cum „se leagă” grupul, se întâmplă spontan. Complet altă poveste e atunci când merg cu cei mici: a fi ghid pentru un grup de copii (cred că asta apare şi undeva în reportaj) înseamnă a lua un LOC (câteodată unul destul de banal: o pădure, o poiană, un râu ca toate celelalte) şi a-l transforma într-un CONCEPT. A-i crea o poveste. A-l presăra cu pauze gândite, cu jocuri tematice inspirate din ce oferă cadrul natural al respectivului loc, a-i da un nume, a-l pune pe o hartă împreună cu copiii şi altele. A-l face atractiv fără a-l schimba ca realitate geografică (adică nu construiesc parc de distracţii în pădure, pădurea rămâne aceeaşi. Dar ca realitate mentală pentru cei care vin în tură, pădurea respectivă trebuie să fie mai mult de „o pădure”).

O pădure… Foto Radu Irimia
…. nu rămâne niciodată DOAR o pădure! Foto Ruxandra Dragomir

Pentru a face asta, este nevoie de un întreg arsenal de materiale, precum şi de timpul dedicat pregătirii lor (ca idee, pentru pregătirea unei ture de o zi într-o zonă în care nu am mai organizat niciodată, muncesc „la birou” pentru pregătirea materialelor cam încă o zi).

Materialele pentru 2 zile în natură, cu 2 grupuri de copii

Şi responsabilitatea este uriaşă. De la cea referitoare la siguranţă (ferească Dumnezeu şi toţi sfinţii să fii implicat, ca ghid de tură comercială, într-un accident cu minori! Acesta este şi motivul pentru care multă lume se fereşte să organizeze ture pentru copii) până la cea „morală” : de tine poate depinde dacă unui copilaş îi va plăcea natura sau nu. Dacă tu ai venit nedormit sau fără chef şi ai răspuns repezit, este posibil să fi îndepărtat de natură pentru multă vreme, dacă nu pentru totdeauna, pe un omuleţ mic…

Grija pentru siguranţa grupului e o prioritate pentru orice ghid montan responsabil. Dar în turele cu cei mici, e un subiect şi mai „arzător” şi nu te relaxezi decât când toată lumea a ajuns cu bine acasă. Foto: Ioan Stoenică

Dar şi satisfacţiile sunt pe măsură. Te molipsesc cu entuziasmul lor, cu lipsa lor de preconcepţii, cu interesul pentru ce le arăţi (care rar ajunge la aceleaşi cote la noi, adulţii blazaţi „de viaţă”). Iar la finalul zilei rămâi cu bucuria că ai făcut ceva bun nu doar pentru 10 copii, ci pentru întreaga percepţie asupra naturii a viitoarei generaţii, pentru viitorul turismului montan responsabil. Sună „mare”… şi chiar este, nu-i aşa? 🙂

Din bucuriile vieţii de ghid pentru copii 🙂 Foto Iulian Olaru

II. Pentru copii

Ştiţi ce înseamnă o hartă mută? Este o hartă pe care sunt schiţate doar anumite elemente de bază (de exemplu, curbele de nivel şi râurile), urmând a fi completată de utilizator cu restul de informaţii (de exemplu, denumirile unor vârfuri, localităţi, alte toponime, altitudini etc). Sunt utilizate în special pentru teste de geografie.

Harta mută a subunităţilor Carpaţilor Româneşti (sursa: http://www.scrigroup.com/term/harta-muta-carpatii-orientali_c-8.php)

Îmi place să spun că, pentru un copil, o drumeţie fără un specialist alături se poate compara cu a „încărca” în memoria lui o astfel de hartă mută. Este, fără îndoială, util să ieşi în natură de dragul „ierbii verzi” şi al „aerului curat”, trecând lin, ca gâsca prin apă, prin tot ceea ce te înconjoară, fără prea multe întrebări. Este şi asta o latură a drumeţiilor şi e foarte departe de mine încercarea de a-i nega importanţa. Dimpotrivă, pentru un copil e foarte util să aibă suficient timp să-şi creeze propriile trăiri şi reprezentări despre un spaţiu. Şi dacă merg cu părinţii (mă refer la cei care nu au nici ei tangenţă prea mare cu natura) de trei ori la rând în aceeaşi staţiune, voi începe să ştiu că „la munte e mai frig”, „la munte sunt pietre”, „la munte cresc „brazi”” – denumire generică pentru toate coniferele. Dacă am noroc, prind de pe undeva şi vreun toponim local mai important. Dar cam pe aici se opreşte cunoaşterea. „Se vede frumos în depărtare” de pe vârf… dar ce se vede, ce munţi, ce localităţi… nimic. „Culegem flori” – că sunt ele de leac, toxice sau protejate de lege…. sau, măcar, cum se cheamă popular… de unde să ştim. „Ne urcăm în copaci” , fără să ştim că bietul „brad” e ditamai molidul. Şi încă mai credem în poveşti cu ursul care ne pândeşte după colţ ca să ne mănânce.

Este, încă o dată repet, bine şi important ca cei mici să aibă aceste prime experienţe, mai ales în familie. Dar mersul cu un ghid poate fi, pentru ei (dacă ghidul e bun în ceea ce face şi dacă există un minim de dorinţă/receptivitate din partea lor), cea de-a doua etapă din desenarea viitoarei lor hărţi mentale a unui teritoriu: completarea „hărţii mute” anterioare cu elemente, cu detalii care s-o umple şi să-i dea un sens.

Noţiuni de orientare…
Geologie… Foto: Iulian Olaru
Floră (aici, ciuperci). Foto Irina Nichifor
Faună. Foto (cred) Iulian Olaru

Mie asta îmi place cel mai mult, cred, din toate aspectele unei ture ghidate: să le „deschid ochii” participanţilor asupra elementelor întâlnite pe traseu. Să ştim ce vedem şi să începem să dăm atenţie celor văzute, nu doar să mergem şi atât. În cazul copiilor: „stânca asta – calcar – s-a format „pe vremea dinozaurilor” (Mezozoic)”. „Floarea asta se cheamă codiţa şoricelului, uitaţi ce frunze moi, ca o blăniţă, are, şi este bună pentru ceai, chiar dacă destul de amară”; „Haideţi să aflăm diferenţa între brad şi molid”.

„Salvând” un pui de molid, ne reamintim caracteristicile speciei. Reîmpădurire ad hoc! Foto Alina Roman

Foarte important mi se pare rolul întrebărilor, care să-i pună pe ei să gândească, să caute răspunsuri, să vadă logica din spatele fiecărui aspect micuţ din natură: „de ce credeţi voi că urzica moartă vrea să semene atât de bine cu urzica?”. „Vara ştim cu toţii că purtăm ochelari de soare la munte, dar iarna credeţi că ne trebuie sau nu?”. Întrebările-capcană sau gesturile menite să le atragă atenţia în mod „şocant” sunt, din nou, un mijloc mai eficient de a-i face să reţină ceva (în special o regulă) decât o simplă afirmaţie: „şi acum, că am terminat de mâncat, o să arunc punga asta aici, în tufiş…” (pauză de studiat mutriţe consternate. De obicei, spre bucuria mea, se găseşte cineva care să strige repede: „nu, nu e bine, murdărim natura!” – un minunat punct de pornire pentru o discuţie mai lungă….)

Cum se mângâie o urzică astfel încât să nu te înţepe? Foto Radu Irimia

Nu voi vorbi prea multe despre beneficiile mersului în natură pentru copii; e un subiect foarte vast, ar putea fi subiectul unui articol separat. Am încercat şi în interviu să vorbesc despre asta, dar a rămas doar o bucăţică (din punctul meu de vedere, nu cea mai relevantă). Da, mersul în natură îi face pe copii mai organizaţi, mai atenţi la detalii, mai deschişi către ceilalţi; dezvoltă colegialitatea şi conectarea (turele family sunt un minunat mijloc de conectare părinţi-copii), scoate copiii, măcar temporar, cu nasul din tablete şi telefoane. 

Turele family, un minunat mod de a petrece timp de calitate cu copiii… Foto Ioan Stoenică
… de a pune umărul la… joacă, împreună cu ei… Foto Carmen Parii
… şi de a dezvolta spiritul de echipă mixtă, mari şi mici. Foto Laurenţiu Macovei

Dar o calitate foarte importantă pentru un viitor adult sănătos emoţional, care se dezvoltă în natură – şi asupra căreia vreau să mă opresc puţin acum – este toleranţa la frustrare. O caracteristică ce mi se pare că lipseşte tot mai mult copiilor „din ziua de astăzi”; astfel încât, un pic de contact cu oboseala, disconfort fizic, vreun coleg care merge prea încet sau prea repede, ghidul care e enervant, trebuie ascultat ( 😀 ), foamea, frigul, şiretul desfăcut pe care nu mi-l mai leagă mama… nu doar că nu strică, ci clădesc nişte copii mai puternici, mai rezistenţi, mai stabili emoţional, mai capabili de o autoevaluare corectă şi mai capabili să aibă încredere în forţele lor. Doar au avut ocazia să le pună la încercare!

Bocanci fericiţi, de copii care nu renunţă la primul „dat de greu”! Foto (cred) Răzvan Constantin

Treaba mea, ca ghid, este şi să răspund curiozităţii celor mici, dar şi să o stârnesc. Să-i fac dornici de explorare. Odată deschis apetitul pentru cercetarea „lucrurilor mărunte”, curiozitatea lor nu se mai termină… şi, astfel, pe nesimţite, prin râs, întrebat şi jucat, oboseala se uită şi se pleacă acasă nu doar cu inima mai plină, ci şi cu… harta mai clar desenată în minte.

Fascinaţia unei lumi în miniatură, nou-descoperite, care îmbie la cercetare. Foto Iulian Olaru
Un grup de copii cu care am bătut toate recordurile la explorat pe îndelete: am parcurs un traseu de 40 min în nu mai puţin de…. 6h. Şi încă nu se terminaseră aspectele pe care le-ar fi găsit interesante şi demne de a fi explorate!

III. Pentru părinţi

Mare, covârşitoarea majoritate a celor care lucrează cu copii au vorba aceea cu: „nu e greu cu copiii, cât cu părinţii”. Şi mediul online pare a întreţine acest „război” între părinţii „care îşi strică/răsfaţă/nu lasă să evolueze proprii copii„, pe de o parte, şi diferiţii instructori/antrenori/profesori/ghizi/animatori care „nu înţeleg că al meu e special/nu răspund diferenţiat nevoilor copiilor/sunt prea duri cu copiii” etc. De unde porneşte această contradicţie în percepţii, mai ales că mulţi dintre instructori sunt, la rândul lor, părinţi? Aş vrea să exclud cazurile de pedagogi care degeaba sunt în locul respectiv şi să vorbesc despre situaţiile normale: cele în care atât ghidul (instructorul sportiv/animatorul etc), cât şi părintele, sunt dedicaţi şi doresc o experienţă cât mai frumoasă şi mai utilă pentru copii. Sensul acestui articol, de altfel, e tocmai ca voi, cei care, poate, veți ajunge să mergeți în ture organizate (de mine sau de alții) să înțelegeți mai bine nu doar în ce constă munca omului pe care îl plătiți, ci și cum puteți colabora mai bine cu el, cum îl puteți ajuta pentru ca ambele părți să profite optim.

Atunci când părinţii se implică şi intră în joc, beneficiul este maxim! (aici nu eram într-un parc, ci într-o pădure în toată regula, unde elementul antropic e foarte favorizant pentru jocuri tematice)

Din punctul meu de vedere, pentru părinţii copiilor care vin în turele mele family (deci cu părinţi cu tot), situaţiile în care am nevoie de colaborare sunt două:

1. (Introducere: Să ştiţi că nu degeaba foarte mulţi ghizi fac activităţi pentru copii, în timp ce oferta pentru family este foarte redusă. Când părintele este de faţă, se întâmplă adesea ca autoritatea adultă să se „dividă” între părinte şi liderul grupului. Dar cum ar fi ca ea să se adune/înmulţească? Ce am putea face pentru a fi astfel?) Prima situaţie, deci, este cea în care am nevoie ca părinţii din grup să-mi întărească autoritatea în faţa copiilor. Şi când spun „autoritate”, nu mă refer aaaaaabsolut deloc la „Vasilică, treci la loc, nu ţi-e ruşine!” (pentru că da, din păcate generaţia noastră de părinţi cu asta asociază autoritatea, cu violenţă, măcar verbală, cu tiranie, dominare). Nu despre asta e vorba, nu-mi doresc aşa ceva.

Încercare de a „submina autoritatea”? Nicidecum! Autoritatea nu are nimic de-a face cu distanţa sau cu atitudinea „scorţoasă”. Foto: Răzvan Oprescu

Mă refer la a le întări celor mici încrederea că, uite, aici ea nu vorbeşte prostii, hai să învăţăm ceva din experienţa cu care vine ea. Un exemplu: am avut, într-o tură family uşoară, pe dealuri, o familie care a venit cu bagajul în sacoşe, în ciuda descrierii mele amănunţite din eveniment, în care explicam care e rostul rucsacului, inclusiv pentru copii, şi în care trecusem un „nu” mare pentru pungi. Când i-am văzut, i-am rugat să renunţe la sacoşe. M-am oferit inclusiv să preiau eu o parte din bagaj în rucsacul meu (ceea ce, ca idee, nu e tocmai indicat şi de încurajat ca practică uzuală). Răspunsul a fost: „dar ei (cei 2 bărbaţi – erau 2 domni şi o doamnă, parcă) pot să care, se descurcă!”. Moment în care am oprit grupul pentru a le explica faptul că da, sunt absolut convinsă că se descurcă (din nou, traseul în sine era o plimbare prin pădure), dar copiii (ai lor şi ceilalţi) au venit acolo şi ca să înveţe ceva. Şi nu vor învăţa cum se merge corect într-o tură outdoor dacă eu accept în grup persoane cu sacoşe. Am simţit că s-au conformat fără prea multă bucurie; nu mai spun că şi mie mi-a picat destul de prost discuţia, nevoia de a insista de faţă cu ceilalţi participanţi etc. Sau un alt exemplu, când am fost nevoită să repet de mai multe ori unui copilaş (destul de mare, de vârstă şcolară, nu de 1-2 ani) să nu mai calce intenţionat toţi gândacii din cale, iar părinţii lui se uitau la mine ca la un picat de pe altă planetă: „dar sunt doar nişte gândaci!” (da, or fi, doar că eu încerc să le transmit aici „doarun mesaj, respectiv că natura trebuie respectată, de la mare la… foarte mic). Iar replica voastră, dragi părinţi, deja a disipat autoritatea, a mea şi a voastră deopotrivă, în ochii copilului.

Respectul faţă de toate fiinţele vii, de la colegii de tură până la… omizi şi gândăcei este una dintre cele 2 mari reguli în turele munţomămiceşti. Foto: Alexandra Popa

Despre asta vorbesc aici. Dacă tot aţi ales să mergeţi cu cineva din domeniu, lăsaţi-vă puţin pe mâna lui. Nu înseamnă să-l ascultaţi orbeşte, e om şi poate face greşeli, chiar în domeniul său de competenţă. Dar măcar de dragul lui „hai să încerc şi ceva diferit”, aveţi încredere în ghidul vostru şi în recomandările lui. Copiii vă vor urma exemplul. Oricare va fi acesta.

„Ţi-am dat o coaaaaarnăăă” – unul dintre momentele în care, făcând acel pas înapoi, îi surprinzi „dând mai departe” ce i-ai învăţat 🙂 Foto: Alina Roman

Iar strict legat de copii… faceţi un pas în spate. Şi eu, ca părinte, am tendinţa asta, de a răspunde în numele copilului ce poate şi ce nu, de a „dubla” copilului meu ce a spus instructorul… Dar încerc să mă las, jur 😀 Să stau cât mai invizibilă şi să las copiii să construiască ei înşişi relaţii cu cei din jur şi cu mediul. Relaţii nemediate de mine. Da, inclusiv când dau de greu… sau în special atunci. Aveţi un pic de încredere în copiii voştri, lăsaţi-le, măcar în relaţia cu natura, acel spaţiu în care să-şi construiască propriile soluţii. Şi acea toleranţă la frustrare despre care vorbeam puţin mai sus. Le va fi tare, tare utilă în viaţă această capacitate 🙂

2. Un al doilea aspect, cumva legat de primul, este cel al integrării în grup şi în regulile de grup. Din nou, am făcut şi voi mai face şi ceva la care nu mulţi organizatori „se înghesuie”, ture cu familii cu copii foarte mici (de la 3 ani). Unii dintre ei avuseseră contact cu grădiniţa sau altă formă de colectivitate, alţii deloc. Unii părinţi pun accent mai mult pe reguli, alţii mai mult pe libertate. Suntem diferiţi şi e minunat aşa. Dar… într-un grup, în special în natură, învăţăm, printre altele, că „supravieţuirea” uzuală nu înseamnă, ca la televizor, mâncat de viermi, înseamnă că respectăm regulile grupului. Şi că ne respectăm unii pe alţii. Cine a mers cu mine ştie că am doar două reguli pentru cei mici, pe care le spun tare şi răspicat la început. Două, nu zece, pe care le-am considerat întotdeauna esenţiale şi absolut necesare pentru bunul mers al lucrurilor (atât din punct de vedere al siguranţei, cât şi al veseliei tuturor). E ok pentru mine să fie nevoie să le repet. Sunt copilaşi mici, mediu copleşitor, nu le stă lor mintea la ce a turuit ghida la început. E mai puţin ok pentru mine ca, la repetate, re-re-repetate abateri, părintele, aflat de faţă, să nu ia niciun fel de atitudine.

Un grup unitar înseamnă o experienţă mai sigură şi mai interesantă pentru fiecare participant. Deci e regulă: ne aşteptăm unii pe alţii şi ne regrupăm ori de câte ori este necesar! Foto Cristina Mihăiţă

Îmi vine în minte o situaţie, cu un băieţel absolut genial, dar în mod evident total neobişnuit cu regulile, de orice fel. I-am spus în felurite moduri că nu ne apropiem de marginea abruptă a unui versant. L-am luat de acolo, l-am readus în grup, în zona sigură, dincolo de limita căreia stabilisem cu toţi participanţii că nu trecem (traseul nostru ocolind zona expusă şi fiind absolut potrivit copiilor). La un moment dat, destul de brusc, îl văd sărind efectiv spre margine. Am sărit şi eu în faţa lui şi am strigat un „X, nu, te opreşti acum!„, mare cât mine. S-a oprit. L-am readus în grup. Îmi amintesc faţa mamei lui. Nu era speriată, ci cumva blocată că eu, care de fel promovez educaţia cu respect, am putut să-i spun…. ba nu, să-i strig „nu” şi o „comandă” copilului ei. Nu cred că a realizat nici până azi că, fără „nu”-ul meu, exista o mare probabilitate ca el să se fi „oprit” abia în râpă… Că „mediul outdoor nu e acasă”. Mi-a fost imposibil pe moment să-i spun asta şi acum îmi pare rău. Nu am vrut s-o sperii cu conştientizarea momentului, care clar i-a lipsit (copilul a continuat să alerge destul de haotic, dar fericit, încă vreo 2 ore cât a mai durat evenimentul), dar cred că i-ar fi fost util.

Pentru mine, deplasarea organizată, în „monom”, are sens exclusiv atunci când configuraţia traseului o cere (zone înguste, vegetaţie deasă, pasaje expuse). Altfel, cred că e bine ca fiecare să aibă libertatea de a se poziţiona unde vrea în cadrul grupului. Foto: Cristina Mihăiţă

Dar vă spun măcar vouă: este minunat, serios, minunat dacă reuşiţi să le transmiteţi copiilor totul pe un ton cald, pozitiv, să-i oferiţi mereu libertate de decizie etc. Dar într-un grup şi în natură…. de un minim de disciplină poate depinde supravieţuirea. A ta sau a colegilor. Că în natură NU avem mereu libertate absolută de decizie, că trebuie să ascultăm de lider. Mai puţin „tragic” de atât, măcar voia bună a colegilor de tură poate fi stricată dacă un membru al grupului nu se încadrează deloc în „program”, polarizând atenţia în mod negativ. În turele în care nu sunt părinţii prezenţi, este exclusiv treaba mea să gestionez astfel de situaţii. Unde e tură cu părinţi, însă, unii copii aşteaptă întâi confirmarea părinţilor. Este firesc să fie aşa. Deci vă rog să mă ajutaţi să am grijă de copiii voştri, încurajându-le integrarea în grup, nu „dizidenţa” faţă de grup. Mulţumesc!

Nu spune nimeni că a sta grupaţi înseamnă a nu ne bucura de o alergare bună! Dar „să ştim şi noi”! Foto: Carmen Parii

Alte recomandări utile pentru părinţi găsiţi în acest articol (apropo şi de „va fi frumos” – şi de ce nu e suficient să le prezentăm doar această latură, ci şi eventualele greutăţi).

Acestea fiind zise, un ultim gând: aveţi grijă în mâinile cui vă lăsaţi copiii (atât din punct de vedere al siguranţei, cât şi al calificării – în domeniu outdoor şi în lucrul cu cei mici, deopotrivă. Este dreptul vostru – şi responsabilitatea voastră, aş adăuga eu – să cereţi să vedeţi atestatul care îi conferă ghidului vostru drept de practică!).

Vă las acum cu filmarea realizată de echipa Digi (primele 6 minute sunt despre noi) şi… să ne vedem în ture, mai bucuroşi şi mai pregătiţi!

Să construim hărţi cât mai colorate şi mai clare pentru minţile copiilor noştri! Foto: Cristina Mihăiţă

 

Reclame

Excursiile cu copii. Partea a treia: mâncarea

După ce am discutat cum facem tura cu  cei mici mai interesantă şi mai plăcută, după ce am văzut cum îmbrăcăm copiii… ajunserăm şi la subiectul sensibil al multor părinţi: mâncarea. „Da’ tu ce le dai de mâncare?” e întrebarea la ordinea zilei atunci când vorbesc cu alţi părinţi despre mersul pe munte. Nu o dată am primit solicitarea de a scrie despre asta… aşadar, încerc.

Câteva cuvinte-înainte

În primul rând, nu vă stresaţi foarte mult. Chiar dacă nu aveţi cei mai prieteni-cu-mâncatul copii, este foarte posibil ca, odată ajunşi pe munte, situaţia să se schimbe. Aerul şi mişcarea fac minuni, serios. Aceeaşi mâncare „scârboasă” acasă devine „delicioasă” la uşa cortului. Iar dacă, totuşi, treburile NU se schimbă, puteţi să vă folosiţi de context pentru a purta o discuţie cu ei despre importanţa disciplinei în natură. Cu alte cuvinte, înţeleg că nu-ţi plac pastele cu ton, dar, cu părere de rău, asta este ce avem aici. Nu vrei să mănânci, îţi va fi foame (acum… indicat ar fi, totuşi, să nu se ajungă chiar la foame extremă, pentru că ar deveni agitaţi şi amintirile create în tură ar putea să se transforme, pentru toţi participanţii, în unele nu-foarte-plăcute, atunci când aveţi de gestionat copii obosiţi, excitaţi de noile descoperiri…. şi flămânzi. E nevoie, altfel spus, de un echilibru atent între lecţiile de disciplină şi capacitatea lor de a le asimila, dar şi între lecţii şi… bucurat – întotdeauna alegeţi bucuratul 🙂 ).

Crisul meu nu mânca brânză de oaie acasă pentru nimic în lume. În tură, însă…. 😀 Foto Ioan Stoenică

În al doilea rând, atât voi, cât şi ei, trebuie să ştiţi dinainte de a pleca faptul că mâncarea pe munte nu poate fi „ca la mama acasă”. Nu poţi căra cu tine tot ce-ţi place şi e bine ca lor să li se explice asta dinainte (de exemplu, eu nu pot căra pe munte câte fructe şi legume proaspete aş mânca, în acelaşi interval de timp, acasă. Nu putem îndesa în rucsac un tort cu ciocolată). Recomand să faceţi împreună cumpărăturile/mâncarea/rucsacul, astfel încât să nu vă treziţi la faţa locului cu surprize („dar eu nu voiam caşcavaaaaal, voiam telemeaaaaa”), iar ei să nu se simtă puşi în faţa faptului împlinit în vârf de munte, fără alternative, când oboseala şi foamea predispun la exprimări… mai puţin prietenoase ( 😀 ) ale emoţiilor.

Instantaneu „la uşa cortului”. Nu ştim despre ce era vorba în realitate, dar un scenariu plauzibil ar fi: „mamii, gogoaşa asta e receee” „În 5 minute plecăm, să fie terminată până atunci!” :)) Foto: Ioan Stoenică

În al treilea rând, mâncarea pe munte, la fel ca la adulţi şi mai mult decât la ei, trebuie să fie calorică. Adică oricât de fani salate şi smoothie de fructe suntem, ca părinţi, în condiţii de efort cam mor copiii de foame cu ele. Astfel, e nevoie de o mâncare, fie ea „tradiţională” sau vegană/de post, care să ofere organismului suficienţi nutrienţi şi suficiente calorii, combinând necesarul de glucide şi lipide (necesare producerii de energie prin ardere rapidă, respectiv lentă) cu cel de proteine (care ajută la creştere – în condiţii de efort, inclusiv la creşterea masei musculare necesare pentru a face faţă respectivului efort). Nu voi intra în amănunte foarte mult, nu mă voi apuca să caut cifre cu necesarul caloric al copiilor la diferite solicitări fizice, nici eu nu îmi fac bagajul cu datele respective sub nas. Dar ideea de bază trebuie, totuşi reţinută: mâncare săţioasă, eficientă energetic şi transportabilă (era comparaţia aceea cu oul care dă energie cât o farfurie de ciorbă. Dacă ţii cură de slăbire, clar e mai bună ciorba. La munte, invers, e mult mai eficient să cari în spate un ou decât un borcan cu ciorbă 🙂 ).

În ultimul rând, mai facem şi mici compromisuri/abateri. Dacă acasă mâncăm doar raw sau bio, pe munte putem face o excepţie. Iar ciocolata – aia pe care acasă o ascundeţi de copii 😀 – aici e chiar importantă pentru ei!

Sfaturi concrete de meniuri n-o să dau, întrucât fiecare familie are propriile obiceiuri alimentare. Dar o să povestesc puţin despre noi şi despre categoriile de mâncăruri de luat pe munte.

Şi voi începe prin a prezenta modul în care structurăm noi mesele pe munte. Astfel:

  • în nicio dimineaţă nu se sare peste micul dejun (care, de obicei, e format din carbohidraţi cu ardere lentă – cereale, fructe uscate – şi iaurt/lapte/ceai). Pornim pe traseu, în mod ideal, cam la 30 minute după masă  – ca digestia să fie începută, să pornim cu o „rezervă” de glucide în sistem şi nu cu „stomacul greu”;
  • prânzul se ia pe traseu, deci va consta din mâncare rece, pregătită deja (un sandwich, o casoletă cu bucăţele de carne şi brânză din care luăm cu pâine) şi un desert (biscuiţi, ciocolată);

    Pauză de prânz din casolete. Foto Ioan Stoenică
  • cina este (să leşine fetele la dietă, da! :)) ) masa principală a zilei. Din raţiuni organizatorice (suntem ajunşi la cort/cazare, stabiliţi, avem timp de gătit) şi nu numai (dimineaţa deja plecăm „pe plus” energetic);

    Cină – paste rapide „cu de toate”. Înfulecată conform efortului – foto Ioan Stoenică
  • pe traseu, gustări rapide (un baton, o ciocolată, o glucoză) în pauze sau ori de câte ori simţim nevoia (nu aşteptaţi să scânciţi de foame sau să cădeţi din picioare de hipoglicemie! Gustare calorică la primul semn de nevoie dat de corp!)

    Pauză de crescut glicemia cu biscuiţi

Şi acum să vedem, totuşi, şi ce mâncăm. Am structurat cele câteva idei pe grupe de vârstă. Astfel:

I. pentru un bebe, laptele de mamă este meniul ideal. Din toată lista de beneficii, aici le trec doar pe cele care fac alăptarea perfectă pentru a ne uşura viaţa în natură cu bebe: laptele e mereu proaspăt, la temperatura optimă şi pregătit pentru a fi servit, „recipientele” nu necesită niciun tratament special înainte sau după utilizare, nu ai de cărat nimic în plus :)) Cocktail de sănătate, chiar şi din mers! 😀

Pit stop – foto Ioan Stoenică
Ca la uşa cortului – foto Ioan Stoenică
Doar capul uşor înclinat sugerează ce ocupaţie avea micul în momentul surprins în imagine 😀 – foto Ioan Stoenică

II. Pentru bebeluşi deja diversificaţi, dar care nu au ajuns încă la ton şi biscuiţi: există o întreagă gamă de mâncăruri speciale în magazine, mai bio sau mai puţin. Nu am luat niciodată 😀 Deci nu ştiu ce să vă spun despre ele. Acolo unde nu am putut adapta mâncarea noastră la nevoile lor, la cei mari am făcut „conserve acasă„: mâncarea de bebe gătită aşa cum erau deja obişnuiţi, pusă în borcane curate şi sterilizate borcanele umplute, prin fierbere, ca la conservele pentru iarnă. Nu o luaţi drept o recomandare studiată, ci drept o experienţă personală. Dat fiind că nu făceam trasee de mai multe zile cu bebe, pt 1-2, chiar 3 zile, puteam căra borcanele de sticlă, care se comportau asemeni oricărei conserve până la deschidere (atenţie la „click-ul” capacului la deschidere, ca la orice borcan. Gustaţi întotdeauna înainte de a oferi copiilor!). Un accesoriu de asemenea util, mai ales pentru turele de o zi, este un termos pentru mâncare (eu am unul primit, destul de nepractic din cauza volumului mare. Totuşi, deja l-am folosit de câteva ori şi la bebe. Şi intenţionez să-mi mai iau unul, mai micuţ).

III. Pentru copiii peste 1 an-jumătate – 2 şi pentru adulţi. Ţineţi minte regula „de 3 simplă” – adică regula de simplificat viaţa la cratiţă pe munte: alegem alimente 1. calorice 2. cât mai neperisabile 3. uşor de cărat şi de preparat. Exemple din ce folosim noi:

  • muşchi/slănină, caşcaval, telemea uscată, brânză de burduf, unt (iarna tăiate cubuleţe seara şi puse într-o casoletă, întrucât îngheaţă şi devin foarte dificil de tăiat în pauzele rapide de pe traseu). Conserve doar de ton (recomand ton bucăţi, mai ales pentru copii. Tonul mărunţit e, de fapt, o mărunţeală de resturi de peşte cu mult ulei de proastă calitate);

    Hai la slănină, neamulee! (inutil să menţionez că acasă nici ei, nici eu, nu mâncăm slănină). Foto Ioan Stoenică
  • lipii în loc de pâine (gata feliate, uşor de folosit cu orice, săţioase, naturale);
  • biscuiţi (preferabil simpli, fără creme), cereale porţionate, sana – pentru dimineaţă, pentru pauzele de pe traseu;
  • ciocolată, batoane de susan, fructe uscate, glucoză batoane, miere sau finetti în recipiente mici din plastic;
  • pentru prima zi: mâncare pregătită de acasă (şniţele, plăcinte cu brânză, chec etc);

    Sandwich cu şniţel, perfect pentru ture de o zi
  • la turele cu dormit la cort: „baza” pentru mâncarea gătită la primus: orez prefiert (dintr-acela în punguţe pentru fiert, care fierbe în 6 min), paste tot cu fierbere rapidă, mălai pentru mămălugă, cuş-cuş. Pe acestea le amestecăm cu „de toate” din prima categorie şi ies meniuri gustoase şi consistente;

    Cuş-cuş „cu de toate”, pregătit pentru a fi savurat, în cort, cu ajutorul „linguro-furculiţelor” – sporks – foarte iubite de copii. Foto: Ioan Stoenică
  • în ceea ce priveşte crudităţile, în funcţie de dificultatea traseului, de greutatea rucsacurilor, de sezon, putem adăuga câteva mere, banane (eu personal le evit pentru că mereu ajung cu ele stoarse), roşii (eu, eu! Gravidă în 8 luni, am cărat 3 kile de roşii la tură de mai multe zile, cu cortul). Dar ce avem mereu pentru aport de „viu” sunt verdeaţa (da, avem pătrunjelul cu noi chiar la ture grele de iarnă! Fiind o excelentă sursă de fier şi de… vitamina C. Şi schimbă complet gustul mâncării „uscate”) şi măcar o lămâie.

O categorie aparte de mâncare este reprezentată de alimentele „instant”. Dacă până nu demult prin asta se înţelegeau acele supe şi piureuri la plic din supermarket – pe care eu una nu le-aş recomanda nici duşmanilor, d-apoi copiilor, deşi mi-am început mersul pe munte cu aşa ceva, ca mai toţi ai generaţiei mele – în ultimii ani a apărut şi pe piaţa noastră românească o gamă variată de mâncare specială pentru expediţii. Este vorba despre mâncare liofilizată (pe scurt, mâncare gătită, îngheţată la temperaturi foarte joase şi „recompusă” printr-un procedeu special, astfel încât să ne putem bucura, în vârf de munte, de o tocăniţă cu pui, de exemplu, doar fierbând apa şi adăugând-o în plicul cu mâncare). Foarte avantajoasă datorită greutăţii scăzute, a concentraţiei calorice, a pregătirii rapide, ba până şi a economiei la spălat vase în natură (se poate mânca direct din plic), rămâne dezavantajul preţului. Iar din punct de vedere calitativ, singura pe care o recomand, fiind, dacă nu pot spune „naturală”, măcar „fără aditivi”, este cea de la Lyo Food. Şi mai scumpă decât cele uzuale, da. Dar singura pe care am mâncat-o cu poftă până şi eu, cea dotată cu „detector de E-uri” :)) Totuşi, în turele cu cei mici preferăm să gătim un pic mai…. tradiţional.

Hrănind pe bebeloi din burtă cu paste cu spanac by Lyo Food, în cadrul examinării de iarnă la cursul de lideri montani. Foto (cred) Costel Balan

O altă categorie de mâncare deloc de neglijat, care dă un farmec aparte turelor cu copii este cea pe care ne-o oferă direct natura. Mă refer în special la fructe de pădure, întrucât ciupercile, oricât am fi de cunoscători, recomand să le evităm a fi consumate pe loc cu copiii (o preparare termică insuficientă poate duce la probleme mai mici sau mai mari, de la crampe şi diaree până la intoxicaţie). Culesul fructelor sălbatice, însă, poate reprezenta o atracţie în sine pentru a porni în drumeţie.

Direct de la sursă! Foto: Ioan Stoenică
Porţia de sănătate! Foto: Ioan Stoenică

La fel şi plantele pentru ceai (vara, noi nu luăm pliculeţe de ceai, întrucât nu există unul mai bun decât cel din cimbrişorul aromat, proaspăt cules!). Dacă sunteţi norocoşi să nimeriţi la o stână sau la localnici primitori, deja se trece la un alt nivel al degustării de bunătăţi… şi se cheamă tură culinară! :))

Într-o tură cu familii marca Munţomama+Ioan Stoenică am avut parte şi de meniu special, la stână 😀 Foto: Ioan Stoenică
Adică aşa ceva! Foto: Ioan Stoenică

Şi pentru că tot vorbeam despre ceai… cel puţin la fel de importantă precum mâncarea este o hidratare eficientă. În condiţii de efort, deshidratarea la copii se poate traduce în febră, oboseală exagerată, hipotermie, insolaţie dacă s-a mers prin căldură. Orice pauză ar trebui să însemne câteva guri de apă, oferite copilului (nu aşteptaţi până cere, de obicei atunci e deja târziu). Dat fiind că este puţin probabil să avem rucsac pentru copii dotat cu sistem de hidratare, recomand ca fiecare copil să aibă asupra sa propria sticlă de 0.5l sau propriul bidon (colorat şi drăguţ) cu apă. Astfel, chiar dacă „grosul” se va consuma tot din sticla părinţilor, dorinţa de a-şi mai uşura bagajul/de a „se juca” cu bidonul/de a umple bidonul la loc la izvor etc îi va determina să bea.

Pauză de hidratare Foto: Ioan Stoenică

Iarna, termosul cu ceai devine absolut necesar, întrucât şi pentru adulţi e dificil să consume apa rece (iar gerul deshidratează la fel de mult ca soarele puternic, fiind aer foaste uscat!). Ceaiul, totuşi, hidratează mai prost decât apa, deci trebuie suplinit prin cantitate şi/sau prin adăugarea de electroliţi (utili şi vara, în apă).

Aşadar… poftă bună să aveţi! Şi nu uitaţi, bucuria unei experienţe pe munte este mai importantă pentru ei decât o masă sărită! 😀

S-aveţi poftă! (în şi de natură!) Foto: Ioan Stoenică

 

Poveste dintr-o viaţă cu munţi

– Şezi! spuse, cu glas şoptit. Apoi, mai tare: „Şezi!”

Ochii continuau să o fixeze, hipnotizant…

…………………………………………………………………………………………………………………….

Se împlineau deja trei zile de când lipsea de acasă. Niciodată nu mai plecase atât. De fapt, nici ea nu mai ţinea minte când a pus piciorul pe munte singură pentru prima oară. Să fi fost când s-a îmbolnăvit taică-său? Da, pesemne că atunci. Avea numai 10 ani şi nu a înţeles, venind de la şcoală, ce era cu toată vânzoleala din faţa casei lor. Toţi vecinii, adunaţi acolo… Apoi a văzut ambulanţa. S-a dus, atunci, la marginea pădurii şi şi-a plâns teama unui fag bătrân. Iar mama a început să fie tot mai mult plecată, făcând drumuri între spital şi diferite slujbe de o zi pe care le găsea prin sat sau în împrejurimi.

Când tatăl ei putea lucra, le mergea destul de bine. Aveau de toate, ba chiar în plus: vara veneau turişti şi cumpărau diverse din gospodărie. Chiar şi ea, Ana, stătuse o vară întreagă la micuţa tarabă cu brânzeturi instalată în faţa porţii, pe vremea când abia învăţase să socotească. Era tare mândră de asta. După primul accident, însă, nu a mai avut cine se ocupa. Au vândut o parte dintre animale. Pentru ajutor în gospodărie, mama a chemat o mătuşă îndepărtată, din partea tatălui, care, însă, a pus stăpânire pe casă într-un mod care a înfuriat simţul de dreptate adânc cuibărit în căpuşorul blond şi cârlionţat al Anei.

Neputând să-şi manifeste altfel revolta, a început prin a-şi bate joc de şcoală. Dintr-un copil atent şi dornic de carte, a devenit o mică răzvrătită nepăsătoare, în ciuda încercărilor repetate ale învăţătorului din sat, un om bun şi blând, de a o ajuta. Iar când a trecut în gimnaziu, lucrurile s-au dus la vale şi mai abrupt. Ana vedea că rezultatele ei o întristau pe mama, dar şi că aceasta – probabil înţelegând ce se petrece în sufletul ei cu acea intuiţie pe care numai mamele o au – nu-i spunea niciodată nimic. Pe măsură ce, parcă deliberat urmând un plan minuţios pregătit, şi-a câştigat rol de „oaie negară” atât la şcoală, cât şi în familie, a început să plece pe munţii ce mărgineau, din toate părţile, mica staţiune în care locuiau.

La început, mătuşa şi cei doi fraţi mai mari au certat-o. Au şi pedepsit-o. Fără rezultat: fata continua să plece prin păduri, aparent fără scop, uneori direct de la şcoală (sau în locul ei). În timp, probabil şi la intervenţia mamei, s-au obişnuit cu faptul că umbla mereu şi n-o mai întrebau nimic. Iar ea pleca tot mai des şi mai mult. Şi-aşa acasă mai mult încurca. De la o vreme, a început să aducă ciuperci, fructe de pădure sau plante de leac, pe care le punea, cu aceeaşi tăcută ostentaţie, în faţa alor ei. Le vindeau pentru un ban în plus, iar ea, probabil, simţea liniştea unei eventuale compensaţii. Probabil, pentru că nimeni nu ştia exact ce era în mintea şi în inima ei.

Iar prin sat umbla vorba că Ana a lui Nae Anton de la Ocol a înnebunit. Vorbe care o amărau grozav pe mama şi care au făcut-o – lucru complet neînţelept pentru situaţia disperată în care se aflau – să se certe aprig cu vreo două vecine mai înstărite drept în uşa bisericii, duminica, în zi de mare sărbătoare…

…………………………………………………………………………………………

Prima dată îi spusese Moraru dintr-a şaptea, pe drumul lor comun spre casă. Nu l-a crezut (i-a zis câteva cuvinte urâte şi a luat-o înainte). Apoi George şi Fane din clasa ei, care i-au scris pe caietul de fizică şi pe cel de română, cu carioca: “o s-ă te mănânce câinele în pădure!” (acasă, fiecare dintre ei a găsit, pe câteva zeci de pagini din aceleaşi caiete, “să”, fără cratimă, mare cât toată foaia. Atunci şi-au dat seama de ce Ana ceruse brusc la toaletă în timpul orei de sport…). Dar a început să-şi pună întrebări abia când Petre, un tânăr coleg al tatălui ei, a oprit-o într-o zi în centrul satului, cu un viraj brusc de bicicletă:

– Anuţ, te rog eu, Petrică, să nu te mai joci cu viaţa ta, i-a zis. Ce se aude prin sat despre câinele acela e adevărat. E scăpat probabil de la vreo stână; noi, pădurarii, credem c-ar fi turbat. Adică bolnav, periculos, Anuţ, înţelegi?

O scutură de mânecă. Fata îl privea cu ochii ei adânci şi negri, fără să spună nimic.

– Atacă noaptea animalele prin stâne. Colo-n deal la nea Cristi e a treia oaie pe care o ia într-o săptămână. L-au văzut băieţii lui, nu e lup, e mare şi lăţos şi negru tot… Dar că mai dă la oi n-ar fi aşa belea, dar acu o sărit la oameni de-ai noştri, Anuţ. Ciobanii i-or tot pus capcane, ca la lup, dar fix pe ăia care le-or pus, pe ăia i-o atacat când i-o prins. Dacă n-aş fi văzut prea multe-n viaţă ca să mai cred în basme, mai că aş pleca urechea la ce zic ei, cum că n-ar fi tocmai lucru curat, ci ceva drăcesc, cu animalul ăsta. Pe nea Vasile era să-l omoare bestia alaltăieri, când s-a dus să vâneze cu doi tipi din vale. Vasile l-o văzut şi făcea glume cu ăştia pe seama lui. O ţintit spre el, voia să scape satul de belea şi să impresioneze pe orăşeni. Dar să vezi… nici n-o apucat să ducă bine puşca la ochi, că ia-l de unde nu-i! Ş-apoi, când să dea ei spre casă, cine-i aştepta la marginea drumului? Vasile e la spital acu, iar ceilalţi doi au rupt-o la fugă, nu cred că o să-i mai vedem pe aici… Ano, tu mă asculţi, baremi?

Observase privirea fetei, pierdută undeva departe, prin praful de pe caldarâm. Parcă trezită de tonul ridicat al întrebării, îngână un “îhî…”.

– Am vorbit cu băieţii de la ocoalele dimprejur. Şi cu jandarmii. Nu ne avem noi foarte bine, ştii tu, dar acu nu mai contează. E liber să-l puşte care l-o reuşi a puşca… Ba chiar se vorbea să se dea bani ăluia de aduce fiara moartă la noi la Ocol.

Ochii Anei păreau, la aceste cuvinte, şi mai negri.

– Aşa că tu, Anuţ – vocea băiatului redevenise mieroasă – ascultă aici de Petre, stai cuminte acasă o vreme. Nu vrem să ai probleme cu jivina. Munţii nu fug nicărieri, nu? Gândeşte-te la biata maică-ta, aşa belea îi mai lipseşte… Îi dăm noi repede de capăt… ş-atunci te poţi duce iar, ba într-o zi vin şi io cu tine, să-ţi arăt un loc fain de ciuperci, găsit ast’-toamnă… Da? râse el şi o ciufuli pe păr.

Ea zâmbi şters, iar el se urcă înapoi pe bicicletă.

– Nu uita, mi-ai promis! strigă din mers, lăsând-o în norişorii prafului de pe şosea şi ai gândurilor…

………………………………………………………………………………………………………………..

Era a treia zi pe munte. Acasă fusese o ceartă teribilă, pe teme de bani. Cu învinuiri şi strigăte, mai urâtă decât de obicei. Anei îi era milă de maică-sa; ar fi vrut s-o ajute cumva, dar ştia că nu are cum. Plecase, aşadar, fără mare lucru la ea: un mic ghiozdan cu de-ale gurii şi o pătură veche, găsită în pod. Viaţa – care acum i se părea atât de departe – dinainte de boala tatălui ei o învăţase, însă, să se descurce bine în codru. Fiind mult mai mică decât fraţii săi, ea era cea mereu „rămasă în urmă” la treburi. Iar tatăl ei o urca pe cal sau în tractor şi o lua cu el în pădure. Învăţase, astfel, să deosebească arborii, ciupercile bune de cele toxice, să citească urme de animale în noroi sau zăpadă; ştia plantele de leac, fiecare când trebuie culeasă şi la ce foloseşte; ştia să aprindă un foc, unde să se adăpostească de vremea rea şi cum să se comporte cu animalele sălbatice. Şi, bineînţeles, ştia munţii şi pădurile dimprejur ca-n palmă: mintea ei era o hartă complexă, tridimensională, desenată de-a lungul anilor de bătut la picior cele mai neumblate teritorii.

Sătucul lor – o mică staţiune balneoclimaterică de interes local, de fapt, un loc unde vilele de vacanţă contrastau puternic cu viaţa la limita subzistenţei dusă de populaţia rezidentă – era situat într-o depresiune închisă, înconjurată din toate părţile de munţi de altitudine medie. Principala resursă, pe care se construise întreg turismul din zonă, erau apele minerale. Iar iarna, un dezvoltator local cu iniţiativă obţinuse fonduri pentru amenajarea unei pârtii de schi. Munţii, în schimb, erau destul de neumblaţi. Deşi ar fi avut destule de oferit drumeţilor; păduri curate, ape, izvoare,  poieni, vârfuri cu privelişti, ba chiar şi o peşteră şi un mic canion. Interesul era, însă, suficient de scăzut, astfel încât primăria nu a considerat prioritară amenajarea de trasee. Existau câteva, marcate mai demult, dar starea marcajelor era destul de precară.

Ana ştia să hoinărească, însă, pe vechile drumuri de exploatare forestieră năpădite de vegetaţie; urca şi cobora de-a dreptul pante abrupte, deşi, de multe ori, era încălţată doar cu cizme de gumă, şi se căţăra cu aceeaşi abilitate în copaci sau pe stânci. Pentru orientare se folosea de experienţă şi intuiţie, deşi, uneori, scotea de la gât cel mai preţios dar primit vreodată de la tatăl ei: o mică busolă metalică, ruginită, găsită de acesta pe munte. I-o oferise Anei cadou, împreună cu explicaţii de bază despre modul ei de utilizare. Iar ea a legat-o cu un şnur din lână colorată, împletit la şcoală, şi a pus-o la gât, unde o purta cu sfinţenie, asemeni unei amulete.

Acum ajunsese mai departe de sat decât fusese vreodată, aşa că folosea des preţiosul instrument. De dormit dormea în adăposturi făcute din crengi sau direct sub cerul liber, iar cu mâncare o sătura din plin pădurea la mijloc de iulie…

…………………………………………………………………………………………………………………..

Ochii continuau să o fixeze. Pentru o clipă, fata a experimentat un sentiment straniu, pe care viaţa, ce nu fusese blândă cu ea, nu o lăsase să-l simtă prea des: teama. Sub forma unui fior prin tot corpul, care a blocat-o locului. Apoi, însă, ceva mai puternic decât capacitatea ei de împotrivire a îndemnat-o să privească şi ea, fix şi atent, direct în ochii animalului, care se apropiase pe nesimţite şi care, acum, mârâia ameninţător….

Petre avusese dreptate. Era un câine uriaş. Un exemplar rar de găsit chiar şi prin stâne. Laţele negre de blană încâlcită, acum zburlite într-o încordare sincronă, îl făceau să pară şi mai masiv. Labele, enorme şi ele, erau pregătite parcă să execute saltul perfect; fălcile puternice lăsau dezgoliţi colţi înfricoşători, plini de bale. Coada îi era ridicată, pregătită de atac.

Însă Ana îl privise în ochi. Ochi negri ca ai ei. Spre deosebire de ai ei, fioroşi şi ameninţători. Dar acel ceva care o făcuse să ignore vocea tatălui ei din cap („niciodată nu privi un animal agresiv direct în ochi, îl vei întărâta şi mai mult”), o făcuse să privească… în ascultare. Era ca şi cum întreaga ei fiinţă măruntă s-ar fi deschis ca o enormă ureche, ce putea auzi glasuri pe care, cu organele noastre obişnuite de simţ, nu le putem percepe. Era întâia oară când privea aşa, văzând mult mai în adânc, dincolo de ameninţarea din ochii jivinei. Şi, absolut instantaneu, a ştiut. Nu s-a mai poziţionat nici ca victimă, nici ca un adversar mai puternic. Ci într-o ascultare absolut egală. Şi liniştită. A simţit crescând în ea un fel de… dragoste? De compasiune, pentru fiinţa din faţa ei şi pentru toate fiinţele. Din jurul ei, din pădure, din lume…

– Şezi! a spus, şoptit. Apoi, mai tare: Şezi!

Tot muntele, la unison, era, în momentul acela, în glasul ei şoptit. O forţă nouă, asupra căreia nu putea avea niciun control raţional, dar care îi deschidea perspectiva asupra unor trăiri despre care nici nu şi-ar fi închipuit că există.

– Cred că ţi-e greu să fii mereu gonit, s-a auzit spunând.

La început s-a domolit blana de pe spate. Firele lungi şi negre începeau, imperceptibil, să se reaşeze ordonat, în lumina apusului.

– Dar ei nu înţeleg, a continuat Ana, ca în transă. Nu-s răi… doar nu înţeleg.

Cine ar fi văzut scena, din exterior, ar fi putut observa privirea ei „goală”. Ochii negri, fixaţi undeva „departe”. Ca şi cum nu ea era cea care vorbea. Privirea care îi făcuse pe săteni să şuşotească pe la colţuri. Din tonul vocii, însă, se revărsa o incredibilă dragoste…

– Eu sunt la fel ca tine. Şi ăştia sunt munţii noştri…

Botul animalului încetase deja tremuratul nervos şi maxilarul se închidea treptat.

– Ai tăi şi ai mei! zise, cu un ton parcă brusc jucăuş, copilăresc. Şi, pentru prima oară, schiţă un zâmbet.

Atunci se petrecu incredibilul: imensul animal se lăsă din genunchi, se aşeză în frunze şi puse, docil, botul între labe.

……………………………………………………………………………………………………………

Împrietenirea (sau, mai corect spus, „împreună-îmblânzirea”… căci astfel de suflete, când se găsesc, nu pot rămâne doar prieteni, ci se metamorfozează unul pe celălalt până la un tandem dus la perfecţiune) a curs pe cât de treptat, pe atât de firesc. Iar Ana s-a schimbat. A început iarăşi să zâmbească, apoi să râdă în hohote, pe măsură ce îşi înfunda mâinile în blana moale a Câinelui, alergau împreună prin iarba cât ea de mare sau se scăldau în vreo bulboană; pe măsură ce îi şterpelea pe furiş câte o bucată de pâine la masă sau se ascundeau împreună de vânătorii care, ca un făcut, niciodată nu reuşeau să-i dea animalului de urmă. Pe măsură ce se întâlneau, zi de zi, în acelaşi loc, sub acelaşi fag, unde Ana fluiera scurt şi-l striga, melodios: „Cââââineeeee!”

(Da, nu ar fi avut cum să-i dea alt nume. Un câine numit Câine este dovada supremă că animalului i se recunoaşte deplina atingere a potenţialului său. Pentru noi, oamenii, e mai grea această devenire decât pentru orice altă făptură de pe faţa pământului. Dar Ana îl numise pe Câine, act prin care ea devenea instanţa care-l recunoscuse. Prin care şi ea, fără să ştie încă, creştea spre a fi mai Om. Alături de el. Şi de munţi.)

S-a dus, aşa, mai bine de o lună. Toamna, cu începutul şcolii cu tot, se anunţa în dimineţile răcoroase, în coloritul frunzelor, în ceţuri şi ciuperci… Ana nu spusese nimănui despre Câine; era marea lor taină, la care martori erau doar munţii. Oricum, nimeni nu ar fi înţeles… toţi se bucurau, doar, de faptul că fata „şi-a mai revenit”, devenise mai vorbăreaţă şi mai veselă. „Normală”. Mai saluta, mai punea mâna să ajute, mai cânta un cântec… Numai dacă, din întâmplare, se găsea cineva să-i spună că „nu se cade” pentru o fată de vârsta ei să umble toată ziua singură prin munţi, privirea i se întuneca din nou în acel mod de neînţeles, nu mai spunea nimic şi pleca imediat de acolo…

O altă ciudăţenie, de care nimeni nu şi-a dat seama prin corelaţie, era şi faptul că atacurile „câinelui turbat” s-au rărit până la dispariţie. Şi nu vorbesc despre atacurile asupra oamenilor; acelea au dispărut încă din ziua în care Câine a întâlnit-o pe Ana. Parcă ştiind că „ar supăra-o”, Câine evita, şi mai mult decât înainte, orice contact cu omul. Dar nici la stâne nu a mai făcut pagube. Şi nu era vorba că fata i-ar fi adus mâncare. Nu avea nici ea de unde. Pur şi simplu, loialitatea purtată Anei îl împiedica să mai facă mişcări care să atragă ura sătenilor asupra sa.

În acelaşi mod în care dragostea ei pentru Câine o împiedica să mai fie răzvrătită în rândul oamenilor. Simţea că ea putea fi singurul „avocat” al animalului în faţa sătenilor, în cazul în care acesta ar fi fost prins; fără să pună în cuvinte aşa, ea se pregătea să fie unul cât mai bun.

……………………………………………………………………………………………………………………..

În ziua aceea erau plecaţi mai adânc în munte. De fapt, erau chiar prin zona în care se întâlniseră întâia oară. Aproape de canion. Ana culegea ciuperci.

– Câine, ce ai?

Îl dezmierdă lung pe cap. El lăsă urechile în jos, ca întotdeauna, dar se ridică mai repede şi continuă să se agite, învârtindu-se cu o oarecare nerăbdare.

– Ce-i, frumosule? Ce simţi tu?

Înainte să termine întrebarea, câinele pornise deja înainte prin pădure.

– Hei, aşteaptă-mă! strigă fata, lăsând ciupercile şi luând-o la goană după el. Băiatule, unde mergem?

În loc de răspuns, animalul uriaş scheună prelung. Ana nu-l auzise niciodată scheunând astfel. Asemeni unui cântec trist… Simţi un fior, parcă prevestind că ceva e pe cale să se întâmple. Se lăsă pe vine şi-i mângâie spatele, lăsându-şi faţa în blana lui. Câine o privi, atunci, cu ochii săi mari şi profunzi. Se ridică în două labe şi „îmbrăţişă” fata, lipindu-şi botul umed de faţa ei, scheunând uşor. Ana era uimită, era prima dată când primea astfel de „îmbrăţişare” de la prietenul său blănos.

– Ştii ce, hai să plecăm de-aici, spuse ea, luă coşul cu ciuperci şi dădu să se întoarcă.

Atunci auzi strigătul.

La început, nu era foarte sigură că a auzit bine. Fusese un august ploios, în canion era apă pe fir şi putea să fi fost orice alt zgomot… Dar Câine lătră scurt, făcu câţiva paşi spre marginea prăpastiei şi apoi lătră iar, uitându-se în urmă, după ea, ca şi cum ar fi chemat-o. Fără să stea pe gânduri, îl urmă. Şi atunci desluşi, fără dubii, vocea care striga:

– Ajutooor! E cinevaaaa?

Venea din canion. Ana se apropie precaută de margine şi privi în jos. La început, nu-şi dădea seama de unde răsuna glasul. Apoi a observat, pe versantul de sub ea, la marginea unor ienuperi de pe un prag de piatră, un bărbat întins. Tremura, părea rănit şi, clar, Ana nu ar fi ştiut cum să ajungă la el. Între ei cobora un perete aproape drept, iar de jos până la prag erau câteva zeci de metri. În plus, chiar dacă ar fi ajuns acolo, nu ar fi reuşit să-l urnească…

Primul ei gând a fost să fugă la vale după ajutor. Totuşi, o despărţeau de sat mai bine de 8 ore de mers; deja se făcea seară. A-l lăsa pe necunoscutul rănit singur, noaptea, nu i se părea o idee prea strălucită.

Câine o întrerupse, băgându-şi nerăbdător botul sub mâna ei, prinzând-o uşor de haină cu dinţii şi trăgând-o în direcţia obârşiei de vale. Înţelegând că nu era timp de pierdut, Ana îşi făcu curaj şi-i strigă omului:

– Mă auziţi, domnule? Sunt Ana! Încerc să cobor la dumneavoastră!

Şi, neaşteptând răspunsul, îl urmă pe Câine în amonte, pe mal. Curând, dulăul o conducea pe o potecă îngustă, pe care nici Ana, în numeroasele explorări făcute singură sau cu tatăl ei, nu o descoperise. Poteca se termina într-o brână acoperită de vegetaţie, care mergea de-a lungul versantului, la jumătatea acestuia. Şi care, nu după mult timp, o scoase deasupra locului unde se afla străinul. Folosindu-şi abilitatea, Ana se lăsă uşurel în mâini şi ajunse la el.

– Sunteţi bine? întrebă ea şi, fără să stea pe gânduri, îi întinse omului sticla ei cu apă. Acesta sorbi cu nesaţ.

Era un bărbat la vreo 40 de ani, cu barbă şi ochii foarte albaştri. La mică distanţă îi zăceau, sparţi, ochelarii. Hainele, bocancii şi rucsacul trădau faptul că era obişnuit cu mersul pe munte.

– De unde ai apărut tu, înger blond? forţă el un zâmbet. Îmi pare bine să te cunosc. Eu sunt Matei. Matei Uşan. Biolog la universitatea din capitală.

Tăcu o clipă, apoi continuă, cu acelaşi zâmbet forţat:

– Adică, vezi tu, dragostea pentru buruieni m-a băgat în beleaua asta.

Încercă să se ridice, dar căzu înapoi pe spate, cu un rictus de durere pe care a vrut, fără succes, să-l mascheze. Ana îl sprijini şi îl privi cu atenţia cu care era ea obişnuită să privească. Pe fruntea lui înaltă, de om ce citise mult în viaţă, părul dezordonat se amestecase cu sânge închegat. Totuşi, părea o rană destul de uşoară. Respira, vorbea. Rucsacul era lângă el, desfăcut, semn că singur reuşise să-l dea jos din spate. Unicul aspect îngrijorător, la prima vedere, părea piciorul stâng, care zăcea răsucit din genunchi, spre exterior, într-o poziţie foarte nefirească. Iar tremuratul şi faptul că sângele era uscat semnalau faptul că trecuse ceva vreme de la căzătură.

Ceva din el îi inspira încredere Anei. Părea un om bun.

– De când timp sunteţi aici? dădu fata glas gândurilor. Ce s-a întâmplat?

– Scriu o lucrare, răspunse el, cu glas cald şi prietenos, deşi vizibil obosit. Despre plante medicinale. Am primit nişte bani de la universitate pentru a veni aici şi a căuta anumite plante, a le studia şi a scrie despre ele. De mulţi ani, oamenii de ştiinţă caută leacuri pentru bolile grave ale secolului. Eu cu asta mă ocup, studiez plantele şi rolul lor. Dar acum cred că a venit vremea să înţeleg că totul e în mâna Lui Dumnezeu. Uite-mă aici, cu piciorul ăsta rupt, incapabil să ies. Stau aşa de azi dimineaţă, mă urcasem aici după floricica asta, o vezi? (arătă fetei o plantă cu flori mărunte, galbene, ce se ofilea ruptă lângă el). Şi numai o minune a făcut să treci tu pe aici şi să mă auzi. Deşi… nu ştiu ce ai putea tu să faci… doar dacă ştii pe unde, în zona asta, se prinde semnal telefonic. Să iei telefonul meu de acolo din capac şi să suni la 112, ştii?

În mod evident, Ana habar nu avea unde s-ar găsi semnal. Nu avusese niciodată telefon. Dar, dacă blândeţea omului din faţa ei o cucerise din prima clipă, povestea lui exercita asupra ei o dublă fascinaţie: o dată pentru că ea însăşi iubea plantele de leac şi umbla singură prin munţi după ele. Şi încă o dată pentru că, inevitabil, un gând a zburat spre tatăl ei, spre boala lui incurabilă şi spre recunoştinţa neconştientizată pe care o purta celor care, asemeni lui Matei, lucrau pentru a găsi tratamente acestor bolnavi.

– Staţi liniştit, domnule. Vă scoatem noi de aici.

– Nu-mi mai spune „domnule”, Ana. Mă cheamă Matei. Suntem prieteni de-acum, nu? Ca toţi oamenii care se întâlnesc în condiţii grele pe munte. Chiar, sunt curios tare ce cauţi tu Şi câţi ani ai… Mergi la şcoală? Dar tare mi-aş dori să povestim toate astea în vale, cu un ceai cald în faţă…

– Eu, dom… Matei, am 12 ani. Merg la şcoală, da, sunt în clasa a şasea. Dar nu-mi place.

Privirea i se întunecă o clipă, apoi redeveni veselă, strălucitoare:

– Mie, zise, cu o licărire de sinceritate, îmi plac munţii. Şi plantele. Şi îmi place de câinele meu… Câine, unde te-ai dus? strigă, speriată, şi sări în picioare.

Abia atunci a realizat absenţa animalului.

– Câineeeeeee!

O clipă, tot ce a auzit ca răspuns a fost propriul ecou şi sunetul apei pe firul de vale, pe care îl conştientizase abia acum. Clipa aceea, suspendată în timp în acelaşi mod în care ei stăteau suspendaţi în peretele de piatră, i s-a părut foarte lungă Anei. Brusc, simţi un fel de gol. Ca şi cum ar fi fost descoperită, fără ajutor…

Dar iată-l pe Câine apărând pe potecuţă; trăgea după el, cu botul, un băţ lung. Îl puse la picioarele Anei, dădu din coadă şi dispăru iar. Figura se repetă de câteva ori; la final, lângă cei doi se afla o mică stivă de crengi rezistente de fag. Când s-a văzut cu treaba terminată, Câine s-a repezit la rucsacul lui Matei şi a început să tragă nervos cu dinţii de el.

– Câine, potoleşte-te! îi strigă Ana. Apoi, către Matei:

– Nu ştiu ce are, nu a mai făcut aşa. Nu cred că îi este foame…

Fata era gata să îndepărteze animalul de rucsac, când mâna lui Matei a oprit-o.

– Sssstttt, ia uite!

Animalul scosese dintr-un buzunar al rucsacului o cordelină.

Matei nu era alpinist; uitase, chiar, că avea sfoara la el. O luase, aşa cum spune manualul, „pentru orice eventualitate” (fără să-i fie, însă, prea clar în ce „eventualităţi” era ea utilă). Tot aşa pusese şi o mică trusă medicală: al doilea lucru pe care, în marea uimire a amândurora, Câine l-a tras afară din rucsac.

– Măi să fie, dar ce căţel deştept ai tu! se minună omul.

Continuând să se mire, amândoi s-au prins, destul de repede, că dulăul ştia clar ce „propunea”: construirea unei tărgi din crengile aduse şi sfoară. Au încercat şi o imobilizare a piciorului (şi, într-o oarecare măsură, au şi reuşit-o, deşi niciunul nu mai făcuse asta vreodată). Apoi, nu fără emoţii, l-au „înhămat” pe Câine la targă, în timp ce Ana, luând rucsacul, împingea şi ajuta la direcţie. Cel mai greu a fost să urce în mica brână, dar forţa lui Câine, eforturile Anei şi ajutorul braţelor lui Matei au contribuit împreună la reuşită. Apoi, cu paşi mici, au pornit urcarea.

Nu a fost uşor; analgezicul slab înghiţit de Matei din trusa medicală nu făcea faţă denivelărilor de pe traseu, iar el, în lupta cu durerea care-l secătuia de puteri, nu reuşea să îi ajute foarte mult pe cei doi. Memorabil a fost momentul în care Ana, cu hotărârea-i obişnuită, văzând grimasele lui de durere, s-a oprit, a rupt o plantă şi i-a poruncit:

– Mestecă asta!

Matei s-a văzut pus în situaţia dificilă de a nu avea deloc habar ce buruiană este. Iar Ana, cu excepţia unei denumiri populare locale, nu l-a putut ajuta. Dar ceva – fie situaţia în care se afla, cu durerea epuizantă cu tot, fie o încredere iraţională în fată – l-a făcut să ia, asemeni unui copil ascultător, „doctoria” prescrisă. Şi imediat s-a simţit mai bine. Iar dulăul părea că toată viaţa transportase răniţi: alegea traseul cel mai comod şi se purta cu „povara” lui cu o fantastică grijă…

– Cine l-a învăţat asta pe Câine? a fost primul lucru pe care Matei, gâfâind de epuizare, l-a întrebat, odată ajunşi sus.

– Nu ştiu, îi răspunse Ana şi, pe scurt, îi spuse povestea lor…

Matei o asculta cu uimirea pe care primii albi care au călcat în America trebuie s-o fi avut la contactul cu populaţiile indigene. Viaţa acestui copil extraordinar îl copleşea. Pe el, orăşeanul crescut cu nasul în cărţi, dar cu dragoste de natură. Iar câinele, a concluzionat, trebuie să fi fost, cândva, antrenat de salvatorii montani. Cine ştie ce poveste ascundea şi blana lui lăţoasă…

Parcă auzindu-i gândurile, Câine, proaspăt eliberat din ham pentru o binemeritată pauză, se ridică brusc în picioare şi se urcă pe pieptul lui Matei. Omul nu putu să nu remarce delicateţea din fiecare gest al uriaşului animal. Spre mirarea tăcută a Anei, Câine îşi odihni botul pe pieptul lui Matei. În acelaşi gest de recunoaştere, de supunere voluntară, pe care îl făcuse, mai demult, cu ea. Mâna bărbatului îl mângâie uşor, în semn de primire:

– Mulţumesc, măi ursule, zâmbi Matei, mulţumesc…

Dar Câine plecă brusc, înainte ca omul să-şi retragă mâna; mână ce căzu pe părul moale al Anei, care se odihnea şi ea între frunze. Ca şi cum ar fi jubilat de reuşita unui plan prestabilit, Câine începu să lingă şi să împingă cu botul mâna lui Matei spre Ana.

– Da, da, râse el, are dreptate uriaşul. Ţie trebuie să-ţi mulţumesc în primul rând… Eşti o fată de nădejde!

Câine se retrase uşurel, scâncind a alint, şi se culcă în spatele celor doi, la o oarecare distanţă. Dacă Ana l-ar fi privit atunci aşa cum ştia ea să-l privească, ar fi văzut în ochii lui mari un soi de tristeţe. Dar ea privea cerul printre crengile copacilor, recunoscătoare că au ajuns aici, depăşind ceea ce considera ea a fi mai periculos.

Seara de toamnă se lăsa pe nesimţite, aducând un moment de pace peste munte, peste doi oameni atât de diferiţi şi atât de asemănători în diferenţele dintre ei… Şi peste un câine uriaş cu o poveste necunoscută, care-i veghea cu credinţă şi care părea să înţeleagă mai multe decât ei doi la un loc…

…………………………………………………………………………………………………………………….

La început a fost sunetul. Acel clinchet imperceptibil al unui trăgaci. Cel puţin asta îşi amintea Ana, căci, derulând evenimentele, şi-a dat seama cum Câine se comportase agitat şi neobişnuit toată seara…

Pesemne că aţipise şi ea? Matei picase epuizat deja, învelit cu haina, aşa cum îl lăsase. Pe fată a trezit-o Câine, cu mârâitul lui. Animalul ridicase capul, iar părul de pe ceafă i se ridicase din nou, aşa cum îl mai văzuse Ana o singură dată: la prima lor întâlnire.

Atunci a auzit sunetul. Sunetul acela metalic, care i-a făcut sângele să îngheţe în vine. În mintea ei, conexiunile s-au legat instantaneu, derulându-se cu o viteză ameţitoare. De aceea „plângea” Câine mai devreme, el a ştiut că…

– Nuuuuu! strigă Ana din toată fiinţa ei. Şi, fără să stea pe gânduri, se aruncă efectiv, cu un salt disperat, asupra lui Câine, acoperindu-l cu trupul ei firav.

S-a auzit pocnitura, iar glonţul, deja plecat, i-a şuierat pe la ureche.

– Stai! se auzi o voce, strigând. Stai, e un copil acolo!

Un bărbat înarmat alergă spre ea, urmat de alţi doi:

– Fetiţo, pleacă de aco… Ana? Anuţ, ce cauţi tu aici?

Tânărul coborî puşca. Era Petre, colegul tatălui ei de la Ocolul Silvic! Fata nu răspunse, îşi înfundă faţa în blana câinelui, strângându-l în braţe cu toată puterea.

– Ia copilul de acolo, Petre, zise unul dintre tovarăşii săi. O cunoşti?

– Da, e fata lui Nae Anton, răspunse Petre, preocupat. Lasă-ne niţel… Anuţ…, începu el, dar copila se retrase violent, cu un strigăt:

– Pleacă! Lasă-ne! Matei, spune-le să ne laseee! ţipă, cu o disperare cum nu simţise niciodată în viaţă.

Dar Matei nu răspundea. Iar Petre o avea în faţă pe Ana cea de demult, răzvrătită şi de neînţeles…

– Petre, vino repede încoace!

Tovarăşii lui îl descoperiseră pe Matei. Care nu răspundea la întrebări, ci vorbea fără sens, în delir, tremurând. I-au pus mâna pe frunte: era rece, sloi.

– Altu’ muşcat de javră! comentă, rânjind, unul dintre indivizi.

– Eşti un idiot, nu-i muşcat, a căzut! strigă Ana.

– Anuţ, încercă Petre să o ia cu binişorul, hai să o lăsăm baltă, vino încoace. Ăsta e un câine periculos, mă mir că nu te-a muşcat şi pe tine până acum…. uite cum îşi arată colţii. Aşa înţelegere am avut noi?

Probabil ultimul cuvânt, „înţelegere”, a stârnit cu adevărat furtuna în sufletul Anei. A lovit în acel simţ al dreptăţii cu proporţii uriaşe din ea. Nu, ea nu a avut, nu are şi nu va avea nicio „înţelegere” cu ei! Fata privi în jur. Colegii lui Petre îl transportau pe Matei la ATV-ul cu care veniseră, pe un forestier din apropiere. Puştile lor erau sprijinite de un copac. Acum ori niciodată, Ana. Cu lacrimi de furie mută şiroind pe obraji, îi ieşiră cu greu pe gură cuvintele:

– Bine… vin… imediat…

Îşi înfundă din nou capul în blana câinelui, şoptind cuvinte doar de ea ştiute. Petre răsuflă uşurat, relaxat de reuşită.. Se apropie şi puse mâna pe ea, încercând să o tragă de acolo…

Atât aşteptase Ana! Se răsuci brusc. Un picior a nimerit direct în nasul lui Petre, cu o precizie de care s-a minunat şi ea. Iar mâinile au smuls puşca şi au aruncat-o cât colo. Pentru a doua oară în viaţa ei, Ana trăia acea incredibilă şi tot atât de inexplicabilă forţă. Ca şi cum nu mai era singură, ci întregul munte, de la firul de iarbă până la stânci şi ape, „curgea” prin mâinile ei. Era de neînvins.

– Fugi, Câine, fugi! strigă.

Înainte ca vreunul dintre cei trei vânători să se dezmeticească, animalul dispăruse în codru. S-a întors, totuşi, pentru o clipă scurtă, urlând prelung, cu ochii la Ana. Apoi se făcu una cu întunecimea muntelui.

– Şi eu te iubesc, şopti fata, cu faţa scăldată în lacrimi. Te iubesc…

A fost ultima oară când Ana l-a văzut pe Câine.

……………………………………………………………………………………………………………………….

Uşa albă a salonului se deschise cu zgomot şi o asistentă între două vârste îşi băgă capul zburlit înăuntru:

– Dom’ Matei, aveţi un vizitator, spuse repede şi plecă.

Matei puse jos cartea pe care o citea şi întreaga lui faţă se lumină de un zâmbet larg:

– Ana! Nici nu ştii cât mă bucur să te văd! Haide, vino încoace!

Ana zâmbi şi ea, dar Matei reuşi se observe, în spatele surâsului, o enormă tristeţe.

– Nu a mai venit, nu-i aşa?

Fetiţa dădu din cap că nu. Bărbatul răsuflă adânc, ca într-o pauză în care ar cere inspiraţie divină pentru a spune ce era mai potrivit şi pentru a nu o da în bară.

– Ştii, îi spuse el – iar privirea îi căpătase acea adâncime pierdută pe care o cunoştea şi Ana – unele fiinţe apar în viaţa noastră doar ca să ne fie călăuze. Să ne arate Calea. Când simt că ne descurcăm bine singuri, pleacă mai departe, spre cineva care are mai multă nevoie decât noi… Dar Câine va rămâne întotdeauna prietenul tău. Şi te va iubi aşa cum şi tu îl iubeşti, oriunde vă poartă potecile paşii. Şi voi doi – încercă, destul de neconvingător, să sune vesel – chiar umblaţi mult pe poteci!

Făcu o pauză. Adevărul era că ultimele zile îi aduseseră şi lui destule provocări pentru înţelegere. El, omul de ştiinţă, părea că începe a zări marginile unui tărâm nou, intuitiv, pe care ştia că nu l-ar putea cuprinde niciodată doar cu mintea, oricât îl imboldea aceasta să încerce. Toate evenimentele prin care trecuse i-ar fi putut apărea, totuşi, într-o complet altă lumină, dacă ar fi reuşit să păşească dincolo de graniţă. Graniţă care-l atrăgea ca un magnet. Şi, cumva, simţea că tot ceea ce a fost, culminând cu faptul că a cunoscut-o pe Ana, ar putea să-l ajute. Cum anume, nu putea spune exact. Dar, de exemplu, prima lui amintire conştientă din clipa în care şi-a revenit din delirul provocat de durere şi hipotermie a fost… botul lui Câine, împingând mâna lui spre părul Anei. Ca şi cum ar fi spus: „de-acum ţi-o încredinţez ţie, ai grijă de ea”. Deşi a încercat să alunge imaginea cu ajutorul raţiunii – lucru care nu ar fi trebuit să fie prea greu pentru un biolog! – s-a descoperit complet neputincios. Scena se derula iar şi iar în faţa ochilor minţii lui…

– Eu nu vreau să mă descurc bine singură, îl trezi Ana din visare. Îl vreau înapoi… Dacă nu mă descurc, crezi că va veni?

Naiva inocenţă din întrebare îl înduioşă pe Matei. Ana nu credea real cele întrebate, era mult mai deşteaptă de atât, dar se vedea limpede că era adâncită în revoltă şi negare, atât de cunoscutele ei mecanisme de apărare. Sinceritatea era singura cale de a nu le hrăni şi Matei miză pe ea, forţând:

– Nu ştiu, răspunse. Dar ce ştiu sigur e că el ar vrea să te ştie bine. Aşa, de nădejde cum te-a cunoscut el. Nu plângând şi, mai ales, nu dând cu şutul oricărui ajutor doar-doar va veni înapoi.

Niciun răspuns. Dar nici valul de furie şi fuga ce puteau urma celor spuse. Era bine; momentul trecuse şi ea era încă acolo.

– În plus, nu eşti singură. Acum şi eu sunt prietenul tău. Şi sunt sigur că asta a vrut şi Câine, ca noi doi să fim prieteni.

Ana tăcea. Cuvintele omului din faţa ei îi sfredeleau inima. Şi ea, la fel ca el, retrăise şi retrăia încă cele petrecute. Şi descoperea tot mai multe înţelesuri, de fiecare dată. Acum pricepea agitaţia lui Câine dinainte de a-l găsi pe Matei. Era clar, animalul, cu necuprinsul său instinct, a simţit că se vor despărţi. Îmbrăţişarea lui fusese de rămas-bun. Anei i se umpleau ochii de lacrimi ori de câte ori se gândea la asta. Ar fi dat orice să fi ştiut şi ea, să-l fi strâns şi ea în braţe altfel… Dar o mai rodea ceva. Oare chiar era posibil  ca el să fi ales? Să fi ştiut, cumva, că dacă vor coborî după Matei, se vor întâlni cu vânătorii? Şi, totuşi, să fi ales să o conducă pe Ana spre omul rănit? De ce?  Era o perspectivă care ar schimba complet dimensiunile gestului. Cu toate că până şi Ana-cea-raţională îi spunea celeilalte Ane, cea magică şi plină de imaginaţie, că aşa ceva nu e posibil. Că era „doar un câine” şi că a acţionat din instinct şi din cele învăţate, se pare, pe la vreo dresură pentru câini de salvare. Dar cum ar fi fost viaţa lor dacă nu se abăteau în canion să-l salveze pe Matei? Unde a plecat Câine acum? Îi va fi bine? Care o fi fost, totuşi, povestea lui? Atâtea întrebări… toate rămase, pentru totdeauna, fără răspuns. Ana era tristă.

– Ţi-am adus ceai, spuse brusc, parcă voind să schimbe subiectul. Eu l-am făcut, din plante culese de pe munte. Te va ajuta să-ţi vindeci piciorul mai repede.

– Chiar aşa! îşi aminti Matei, entuziasmat. Neapărat trebuie să-mi povesteşti ce ştii tu despre plante! Chiar cred că m-ai putea ajuta mult la lucrare! De fapt…

Se opri brusc, parcă nevrând să dea curs până la capăt unui gând care-i încolţise atunci, pe loc.

– Hai să-ţi arăt ce am găsit până acum, spuse, luând aparatul foto în mână.

Au rămas aşa câteva ore (până când asistenta cea cu părul zburlit a venit să anunţe, cu glas metalic, că orele de vizită în spital s-au încheiat). Matei a descoperit în Ana un partener de discuţie pe măsură în ceea ce privea botanica: pe alocuri, chiar, fata i-a corectat, cu siguranţa pe care omul învăţat de practică o are faţă de cel care doar aplică cele citite în cărţi, anumite observaţii privind proprietăţile terapeutice ale unor specii. Vizitele „de lucru”, cu ceai, studiu şi râsete, au continuat şi în zilele următoare. Iar Ana, deşi continua să meargă zilnic la fag şi să-l aştepte în zadar pe Câine, părea şi ea să revină la viaţă, pe măsură ce Matei se vindeca.

A venit, însă, şi ziua externării. Ana era la poarta spitalului, cu un bucheţel de plante aromatice (recoltate regulamentar, numai bune pentru studiu!) şi cu obişnuita sticlă de ceai. Zâmbea. Era deja obişnuită să treacă prin pierderi zâmbind. Matei i-a dăruit, în schimb, rucsacul şi manualul lui de identificare a speciilor. I-a spus că orice cercetător serios învaţă şi denumirile ştiinţifice. Iar pe prima pagină, i-a scris: „Pentru Ana, stăpână de Câine. Cea care mi-a salvat, de două ori, viaţa”. Degeaba a încercat ea să-i spună că a greşit, doar nu-i salvase viaţa decât atunci! Pentru prima oară de când se cunoşteau, Matei şi-a permis doar să surâdă misterios. Iar când a venit vremea să-şi ia rămas bun, a îmbrăţişat-o cu multa lui căldură şi a spus doar atât: „ne mai vedem”.

……………………………………………………………………………………………………………………

Nu trecuseră nici două săptămâni. N-a ştiut, în ziua aceea – o zi ca oricare alta, în care venea de la proaspăt începuta şcoală – de ce era atâta tulburare în casă. De ce mama ei plângea şi de ce mătuşă-sa avea o figură şi mai acră decât în mod obişnuit, de ce fraţii ei şuşoteau când au văzut-o venind. Primul gând a fost că s-a întâmplat ceva cu tata. Apoi mama ei, tremurând, i-a arătat scrisoarea. Şi Ana s-a luminat la faţă, recunoscând scrisul lui Matei.

Acesta îi scrisese mamei fetei pentru a-i mulţumi că a crescut-o pe Ana atât de frumos. Erau cuvinte uriaşe pentru femeia simplă de la munte. Tot în semn de recunoştinţă, în plic se afla o sumă de bani. Mare. Foarte mare pentru familia lor. Suficientă încât să scape de datorii şi să o facă pe mama să nu mai accepte, cu umilinţă, orice slujbă prost plătită. Matei îi ruga, în scrisoare, să folosească banii şi pentru un tratament mai bun pentru tatăl Anei. Iar, în final, acesta le cerea acordul de a o lua pe Ana, din când în când, în călătoriile lui de cercetare. Scria că este un copil extraordinar de inteligent, care ar fi păcat să-şi risipească darurile. Şi că a vorbit la un liceu din capitală, ca Ana să primească o bursă pentru a studia acolo, odată ce va împlini vârsta. Şi apoi să meargă la Universitate, la ce facultate va vrea ea. Că se va ocupa el de tot, pe ei nu-i va costa nimic, numai să spună „da”. Iar până atunci, încheia el scrisoarea, „să fie veselă şi să se bucure de munţi”.

Probabil vă închipuiţi că asta a făcut-o pe Ana să iubească mai mult şcoala. Da, aşa este, a redevenit mai serioasă (asta nu excludea, din când în când, câte o confruntare bătăioasă cu George şi Fane – deşi, odată ce au crescut, Ana a preferat să se amuze mutând confruntarea în câmpul ideilor). Şi, poate, vă închipuiţi că a început să meargă tot mai puţin prin munţi. Ei, asta nu! Poate nu o mai împingea nevoia de evadare, aşa ca înainte. În schimb, o mâna bucuria descoperirilor. A celor exterioare, care au început s-o pasioneze tot mai mult. Şi, mai ales, a celor interioare, de care aflase, pentru prima oară, atunci când un Câine uriaş şi negru i-a intersectat potecile…

Iar Matei avusese, încă o dată, dreptate. Ana nu a încetat niciodată să-l iubească pe Câine. Timpul a trecut peste ea; a învăţat multe, a dus lupte, a pierdut şi a câştigat şi, mai ales, a bătut poteci tot mai îndepărtate… Şi nu, nu mai purta cizme de gumă. Dar, uneori, când era doar ea şi liniştea munţilor ei dragi, i se părea că vede mişcând în iarbă, fugind după un copac sau ascunzându-se după o stâncă… o siluetă cunoscută, neagră şi lăţoasă.

Şi-atunci nu mai contau deloc şcolile făcute, lucrările scrise, ţările vizitate sau marca bocancilor din picioare. Toate dispăreau brusc şi rămânea doar ea: o fetiţă blondă, cu-al ei şnur colorat cu busolă la gât, cu haine veşnic murdare de praf sau noroi şi încălţată cu cizme de gumă. Cufundată în acea tainică legătură cu tot ceea ce o înconjura, în timp ce urma, pe coclauri neumblate, o dragă şi stranie călăuză, Câinele cel mare şi negru..

O copilă căreia muntele îi dăruise nu doar ocrotire într-un moment greu, ci o întreagă, vindecătoare devenire.

(Text înscris în concursul Reading Mountains 2017 organizat de către AECO România sub egida Convenției Alpine” şi câştigător al locului 1 la categoria „Ficţiune”)

Munţi cu burţi

Intro 1: Nu calculez de când n-am mai scris pe blog. Oricum, de atunci s-au întâmplat multe. Şi un bebe. Care sper să fie de acord, de-acum încolo, cu reluatul textelor aici….

Intro 2: Acest text s-a vrut a fi un album facebook cu poze şi atât (continuarea albumului Munţii mei, din 2016, care se opreşte strategic la tura din Cozia, după care, chiar dacă nu am ştiut din prima, am mers pe munte în regim de „ou kinder cu surprize”). Dar, până la urmă, dacă tot scriu câteva cuvinte… de ce să nu le pun undeva unde să rămână şi, cine ştie, să fie chiar şi utile cuiva…

Mi s-a solicitat în mai multe rânduri să scriu ceva pe tema asta. A mersului pe munte cu burtică. Am fost şi sunt destul de rezervată. Pentru că, ştiţi voi… clişeul ăla cu „nicio sarcină nu se aseamănă cu alta” nu e chiar clişeu. Ascunde o mare doză de realitate. Chiar pt aceeaşi femeie, experienţele sarcinilor sunt foarte diferite… ce să mai zici de persoane distincte… De aici, iniţial, sentimentul meu că „nu aş şti ce să spun” (ca să fie cât mai universal valabil). Că acest articol va fi un fel de jurnal de poze „iola”, cum spune un cunoscut… adică „io la munte”, „io la mare”…. exclusiv experienţa mea din ultima sarcină. Apoi, însă, mi-am dat seama că, înainte de a trece la „uite cum a fost pentru mine”, aş avea să-ţi spun ţie, viitoare mămică, cel puţin 2 lucruri:

  1. sarcina nu este o boală (deşi unii medici ne induc percepţia asta). Dacă ai o sarcină fără probleme medicale speciale (sarcină fără risc), poţi continua să faci tot ceea ce făceai înainte (adaptat pe alocuri, dar nu tăiat de tot). Ce NU aş recomanda ar fi să te apuci de activitate fizică nouă în timpul sarcinii (dacă nu am făcut aerobic sau dans, nu mă apuc de ele gravidă fiind). Dar cu ceea ce făceai înainte, corpul este deja obişnuit, deci nu are niciun rost să renunţi (din nou, dacă nu există contraindicaţii medicale CLARE, cu diagnostic, pentru efortul fizic).
  2. (mai ales dacă ai făcut sport în viaţa ta): ai incredere în corpul tău. Eşti „conectată” la el (sună a newage-ism motivaţional conectarea asta, dar chiar există!), ascultă-l! Oferă-i încredere! Va şti să îţi spună stop când e nevoie (atenţie maximă, doar, să nu-i ignori semnalele). Şi aici o să vă spun o poveste… vreo 8-9 săptămâni având, cu un mic hematom/zonă de decolare diagnosticat(ă) ecografic, aveam deja plănuit revelion la cort, la peste 2500m, tură grea, de 5 zile. Medicul meu, o persoană relaxată cu care am comunicat foarte bine, mi-a spus că „dacă e să se întâmple ceva, se întâmplă şi în oraş”. Iar homeopatul nostru, o minunată şi plină de energie femeie de munte, mi-a spus, cu multă căldură: „ai să vezi că n-ai să faci mai mult decât e cazul”. Şi m-am dus. În dimineaţa 3 din 5, vreme perfectă, toate bune, pur şi simplu am avut „ceva” care m-a făcut să spun: „eu azi cobor”. Şi nu am continuat pe creasta pe care aveam de gând, ci am luat-o la vale. Rău ca pe coborârea aia rar mi-a fost; mă împiedicam în colţari şi mă întrebam cum ar fi fost să fim acum în urcare, pe o zonă sălbatică şi greu accesibilă ca cea din planul iniţial. Am pomenit-o atunci pe dr mea homeopată cu al ei sfat. Care m-a urmărit în toate drumurile de după acesta. Şi care n-a dat greş niciodată 🙂

Aşa că…. la drum! Cele ce vor urma sunt poze şi poveşti din turele pe care le-am făcut eu cu bebe la purtător. Sunt, deci, experienţa mea personală, în niciun caz „îndemn” să încercaţi şi voi („nu încercaţi acasă”, cum zic reclamele). De ce le pun aici? Nu, nu ca „loc de laudă” (că nu e meritul meu că am avut o sarcină fără probleme). Ci ca întărire a celor spuse mai sus. Ca să vă fac poftă de ieşiri în natură cu burtică (sau burtoi :)) ). Şi, de ce nu, ca aducere-aminte, peste ani…

Prima tură în care bebe şi-a făcut simţită prezenţa a fost una destul de tehnică: o tură de început de noiembrie pe Valea Morarului (Bucegi). M-am simţit minunat pe urcare şi… n-am apucat să mă întreb cum mă simt pe coborâre, întrucât pe ultima am făcut-o singură, la frontală, în alergare (mă grăbeam să ajung jos în seara aceea, colegii au mai rămas pe munte o noapte). În schimb drumul cu maşina, la dus, s-a lăsat cu opriri mai dese decât mă punea uzualul meu rău de maşină (fapt care a fost şi motiv de glume la vremea respectivă… ehee…).

Foto: Costel Balan

A doua zi m-a adus din nou în toamnă, pe dealuri din Valea Doftanei – Secăria. Aici, „la cratiţă” pe munte… fără să ştiu de câtă „cratiţă” urmează să am parte :)) Starea dubioasă s-a accentuat pe timpul turei, dar am pus-o pe seama oboselii din ziua precedentă…

Foto Cristina Bucur

Aici chestiunile au devenit serioase. La câteva zile după tura din foto de mai sus, iată-mă din nou pe munte, 4 zile prin sălbăticie (Munţii Buzăului), cu dormit la stâne, zile care mi-au forţat limitele rău de tot. Şi când ţi-e greaţă şi-n mers, şi-n stâna unde dormi, începi să-ţi pui întrebări… La finalul acestei ture s-a confirmat ceea ce deja începusem să bănuiesc: prezenţa lui bebe. Şi tot la finalul ei, din trăirile adunate în ea, am scris acest text, cu care am câştigat locul 2 la un concurs de literatură montană. Singura poză:

Foto Ioan Stoenică

Cu planurile proaspăt „şocate”, ce altceva rămâne de făcut decât… o splendoare de tură tehnică prin abrupturile Bucegilor? :)) (înainte să daţi cu „inconştienţilor” în noi, menţionez că această tură de 1 zi a fost alternativă de liniştit Ilinca pentru un plan iniţial de 3 zile pe nemarcate de iarnă în Făgăraş :)) ). Oricum, m-am descoperit pe mine cea prudentă, bine îngropată până acum; a fost prima dată când m-am bucurat de coborâre şi nu mi-a rămas gândul la alte înălţimi… Aveam cam 6-7 săptămâni aici:

Foto Andrei Badea
Foto Andrei Badea

„Tura anului”, ca de obicei, e cea de Revelion. Aia despre care vă povesteam mai sus. Planul era traversare Iezer-Oticu-Mezea-Făgăraş. Ce ne-a ieşit a fost un Iezer, nici măcar până la Păpuşa. Dar a fost… cu încercări, cu înţelegeri, cu bucurie. cu dârdâit, cu greu… Aveam 9 săptămâni şi aşa arătam eu (aci destul de terminată) şi căsuţa, aka restaurant festiv pentru trecerea dintre ani, aka hotel de mii de stele :)) .

Foto Ioan Stoenică
Foto Ioan Stoenică

Ianuarie a venit cu mari emoţii. Examinarea de iarnă din cadrul cursului de Lideri Montani Internaţionali (la care, v-am mai spus pe undeva, am un an în aşteptare, aici fiind finalizarea anului I, pt obţinerea calificării de ghid montan naţional cu competenţe de lider/ghid de drumeţie). Din nou, eu şi căsuţa noastră. În Munţii Cindrel. Acolo unde Doru de la Ref Cânaia, să-i dea Dumnezeu sănătate, are ceeeeeei mai buni castraveţi muraţi ever! :)) După care şi săpatul adăpostului, şi turele de 10 ore prin zăpezi şi jnepeni sunt floricică la ureche :))

Foto Costel Balan
Foto Ioan Stoenică

Tot în ianuarie ne-am plimbat un pic prin Ciucaş (aprox 14 săpt):

Foto Ioan Stoenica

Februarie a venit cu o tură în dragul de Hăşmaş. În care m-am bucurat de tot soiul de activităţi specifice gravidelor cumsecade :))

Foto Ioan Stoenică
Foto Ioan Stoenică

Tot în februarie, prin Latoriţei:

Foto Ioan Stoenică

Martie a adus cu el dealuri blânde de prin viitoarea mea „acasă” (aici, Pleşuva, vreo 20 şi ceva de săptămâni să fi avut):

Foto Ioan Stoenică

Dar şi o revenire în Cindrel (v-am mai zis de castraveţii ăia, nu? Dau dependenţă!). De data asta, cazare ca la carte, la refugiu.

Foto Ioan Stoenică

În mai, cu burtoi deja de vreo 30 săptămâni sau mai bine, am reluat o minunată tură prin Cernei şi Mehedinţi. Am descoperit, din nou, că sunt mai precaută în ceea ce priveşte stânca (deşi Mehedinţii vor rămâne mare iubire multă vreme). În rest, cortul dă cel mai bun somn, iar fizic mă simţeam cam la 90% din capacitate (spre deosebire de primul trimestru, când, deşi greaţă nu mi-a fost, nu am fost chiar my best version)…

Foto Ioan Stoenică
Foto Ioan Stoenică

Şiii, cireşica de pe tort, un Trascău la 33 săptămâni (5 zile, 15 kile ăn spate şi cam 85% din condiţia fizică normală). Cu dormit la cort şi Cheile Râmeţului prin apă până la… burtoi 😀

Foto Ioan Stoenică

Nu în ultimul rând, m-am ţinut şi de organizat dragile mele ture cu părinţi şi copii. Pe la 25 săptămâni am simţit un „moment prost”, nu am alergat la fel de eficient la jocuri, dar…. sper că şi vouă v-au plăcut pe cât mi-au plăcut mie!

Foto Laurentiu Macovei

(la aproximativ o săptămână după poza asta, în care puneam fundul în mişcare la „omizi”, am născut :D).

Rezultatul? Am născut la 36 săptămâni şi 4 zile un bebeloi perfect sănătos, cu greutate foarte ok pt vârsta la care s-a născut (2,8 kg). Gurile rele ar zice că am născut uşor mai devreme pentru că n-am stat locului; de fapt, cu excepţia turei din poza de mai sus (care a fost departe de a se chema „efort”), am avut chiar 3 săptămâni de lâncezeală serioasă înainte să vină bebe. Poate chiar de aceea s-a grăbit, de plictiseală? 😀 În schimb, aş zice că este o oarecare corelaţie între activitatea fizică efectuată constant pe sarcină şi modul în care a decurs naşterea. Am ajuns la spital pe picioarele mele la dilataţie 8 şi, în 20 minute, treaba era rezolvată, cu mine voioasă, perineul intact şi bebe dornic de… Vf. Laptelui (Rodnei).

Sfaturi pentru graviduţe pe munte, în urma experienţelor mele? Greu de dat. Am făcut parte din categoria norocoasă, pentru care sarcină=kg în plus şi atât. Fără greţuri, arsuri şi altele. Sau foarte slabe, oricum. Aşa că n-am simţit nevoia vreunui tratament special. Ce am observat, totuşi, a fost un necesar caloric crescut pe efort (altfel mi se făcea rău) şi faptul că drumurile cu maşina, mai ales pe nemâncate, au devenit un chin mai mare decât sunt, pentru mine, în mod curent. Aşadar… mâncare, hidratare, pauze când corpul o cere, voie bună şi încredere.

Ah, şi un partener relaxa(n)t! Face minuni! Am realizat în Cindrel, când un alt coleg mă trata ca pe un bibelou (în cădere de pe raft :)) ), cât m-ar fi descurajat o astfel de atitudine, dacă aţ fi avut parte de ea constant lângă mine. (Reversul fiind în Iezer când, pe coborârea cruntă de care vă povesteam, cea în care zăpada lua periodic culoare neagră în ochii mei, i-am spus omului meu că aş vrea o pauză. Că „nu mai pot”. Nu cred că mă auzise spunând asta vreodată pe munte, aşa încât nici nu s-a gândit să o ia ad literam: „ok, hai că ne oprim după ce ieşim din vânt, după dâmbul de acolo”, mi-a zis, luând-o repede înainte :))). Şut util, de altfel, pentru că, incomod sau nu, am descoperit că „nu mai pot” s-a transformat în „mai pot un pic” 🙂 Mulţumesc!)

Şi nu uitaţi… mergeţi în natură pentru a vă bucura. Nu pentru a bate recorduri. Mergeţi pentru aerul curat, pentru mişcare lejeră, pentru conectare cu cei dragi (ştiţi, ca atunci când cade netul şi trebuie să petreceţi timp cu familia. Şi descoperiţi că „par oameni de treabă!” :)) ). Pentru conectarea cu propriul corp, atât de necesară la naştere! (nici nu vă închipuiţi, dacă nu aţi născut, cât de necesară). Pentru o rugăciune spusă în linişte. Pentru amintiri foto de arătat nepoţilor.

Pentru orice, dar nu pentru a risca inutil şi a vă chinui.

Iar limita o ştiţi doar voi, fiecare dintre voi. Doar să nu staţi în casă!

PS: iar din primăvară, dacă sunt graviduţe din zona Bucureşti sau Braşov care vor ieşiri în natură (cuminţi, jur, în caz de mă citesc şi tăticii! :)) ) cu ghid(ă care să ştie ce înseamnă o sarcină), daţi de ştire şi găsim împreună variante potrivite!

Cu bolovani şi gârle

Îmi amintesc o fază de la ora de Geografie, de prin clasa a şaptea sau a opta. Când, în toiul a nu mai ştiu ce explicaţie de geomorfologie, eu povesteam în plen cum „la munte sunt bolovani” în albiile râurilor. Profa, o femeie super, şi-a pus mâinile în cap: „bolovani? Am lucrat atâta cu voi ca să vorbiţi cu… bolovani?” Mi-era tare drag de ea şi, în mintea mea de copil, am fost foarte afectată de faptul că i-am dezamagit aşteptările. Mi-am amintit recent de episod, într-un context în care cineva povestea, tot din copilărie, de „gârle”. Mă gândeam cât de viu mi-a rămas momentul ăsta în minte, dar şi cât de mult ne pot cele trăite în copilărie schimba viaţa… Nu, în caz că se întreabă cineva, nu m-am decis că voi studia munţi şi „bolovani” a doua zi după fază. Dar, cumva, din cumulul celor traite de mine… aici sunt 🙂

Învăţând să-i învăţ şi pe alţii să iubească munţii, gârlele şi bolovanii…

–––

Iunie 2016. Pe când… pe când unii sărbătoreau ziua copilului… 8 IML-işti şi profesorii lor se „jucau” de-a asigurările în stâncă.

Iunie 2016. Pe când în ţară erau coduri galbene, portocalii şi roşii de ploaie… aceiaşi 8 (plus 2) care n-aveau ce face acasă se bucurau de traversat torenţi. Învolburaţi, repezi şi încărcaţi cu aluviuni, având un debit mult mai mare decât cel obişnuit.

Iunie 2016. Pe când aveau cazare asigurată… aceiaşi nebuni alegeau să doarmă în pădure, în bivuac, cu ploaia peste ei…

–––

Trecut-a, deci, şi cel de-al patrulea modul al şcolii de Lideri Montani a SGLM-ului. Modul dedicat siguranţei în mediul acvatic şi unei prime „porţii” din siguranţa pe stâncă. Cele 5 zile de pregătire au avut loc în Parcul Naţional Hăşmaş-Cheile Bicazului.catarare1

Prima zi ne-a primit cu vreme bună, aşa că nu am ratat ocazia de a ne „încălzi” cu puţină escaladă (dar varianta utilă unor lideri montani: în bocanci!). Cei care am avut la noi şi espadrile am avut ocazia să vedem cât de diferit poate fi perceput acelaşi traseu (trasee cu un grad redus de dificultate) atunci când este căţărat la bocanc faţă de un acelaşi traseu, atunci când este căţărat cu espadrile. Mult mai dificil, adică. Oricum, cei care nu mai pusesem de ceva vreme mâna pe nişte prize, ne-am bucurat mult că ziua a început frumos şi lejer. Că, doar, era Ziua Copilului! catarare2

După „încălzire”, am continuat cu tehnici de asigurare şi autoasigurare la punct fix şi tehnici de filare a partenerului.

asig3

Îmi place foarte mult abordarea profesorilor noştri în ceea ce priveşte traseele tehnice: dat fiind că, pentru noi, ca lideri montani, utilizarea echipamentului de căţărare va fi doar ca precauţie suplimentară în pasaje expuse, se merge mult pe ideea de a improviza. Atenţie, de a improviza… ca la carte! (pentru că, la noi, cuvântul „improvizaţie” are o conotaţie negativă).

filare1

Adică învăţăm cum, folosind un minimum de echipament, să putem încropi un ham, să putem fila, să putem face o asigurare etc. Mie îmi place la nebunie, e exact ce îmi doream să învăţ în acest domeniu! Că, altfel, să cumperi kilogramul de bucle echipate, de dispozitive de urcare şi coborâre e simplu, dar să înveţi să gândeşti cu puţin la dispoziţie, folosind câteva noduri, nişte noţiuni de fizică de bază şi elementele din teren mi se pare mult, mult mai interesant! Şi mai practic. Pentru că, atunci când vom fi cu turiştii noştri pe trasee de drumeţie, nu vom avea cu noi kilogramul de hamuri, de bucle echipate, de dispozitive de rapel şi de urcare… Aşa că, din nou, know-how-ul va face diferenţa….

asig2

Pe care, am aflat, avem mult de muncă până să-l deprindem în aşa fel încât să „curgă” fluid. Noi cam bâjbâiam; aceleaşi noduri care ne ieşeau perfect „pe uscat”, pe cordelina din cabană, începeau să devină ameninţătoare atunci când eram nevoiţi să le executăm cu o mână, în perete, stând în poziţii incomode şi pe o coardă care venea cum se nimerea, nu cum o aşezam noi la exerciţiile din cabană (veşnic în aceeaşi poziţie, adică).

asigurari1

Am continuat cu exemplificarea modului în care se montează o balustradă şi se face o traversare legaţi în coardă pe un pasaj expus. Au fost probate şi riscurile în timpul căderii, unele mai anticipate decât altele: de exemplu, atenţi fiind la filare, corzi, carabiniere etc, nimeni nu a băgat de seamă riscul de a cădea într-o frumoasă tufă de măceş! 😀

traversare3

Şi în această tură am avut invitaţi pe cei de la Salvamontul local şi de la Administraţia Parcului. Este întotdeauna util să luăm contact cu „oamenii locului” atunci când mergem într-o tură, întrucât a înţelege mai multe despre probleme de pe plan local ne ajută şi pe noi să fim mai pregătiţi, ca profesionişti ai muntelui.

salvamont

Între modulele de teorie, s-au avut în vedere managementul riscurilor (cu exerciţii practice), dar şi noţiuni de meteorologie sau de morfologia albiilor râurilor şi torenţilor.

parc

Revenind, însă, în teren… în plină ploaie, am pornit prin bălţi, pentru a exersa traversările de torenţi. E o întreagă ştiinţă şi aici şi, acum, ne simţim mai pregătiţi şi pentru asta.

traversare4

Ultimele zile au fost dedicate traseelor (calculate pe hartă de noi, urmărite, de astă dată, nu mergând doar sec pe azimutul calculat pe hârtie, ci şi interpretând harta şi terenul).Super-bălăureala, mi-a plăcut maxim!

harta

Noaptea dintre cele două trasee a fost dormită la bivuac. O noapte foarte plăcută, în ciuda (sau tocmai din cauza?) ploii… nu ştiu alţii cum sunt, dar mie îmi place dormitul sub cerul liber mai mult chiar decât dormitul la cort. Aşa că, dacă tot ne-am instalat sub copaci, am făcut cerere pentru locul de la fereastră 😀

bivuac

Bineînţeles, şi traseele de aici au inclus exerciţii de traversare. Ocazie cu care cel puţin noi, fetele, am avut ocazia să simţim forţa apei. Când am trecut cu rucsacul în spate, am reuşit să traversez fără probleme…

traversare2

Când, însă, greutatea mea s-a diminuat cu cele vreo 12 kg… am ajuns să fac probă de înot pe coardă :)) ) Aşadar, dacă o să traversăm vreodată torenţi împreună şi va trebui să ajungem la soluţia montatului de coardă, să nu vă mire şi să nu credeţi că vreau s-o fac pe deşteapta dacă, înainte de a fila coarda în rucsac, bag şi câteva pietre :D).

traversare1.jpg

Aşadar, cum a fost? Frumos, util, lămuritor… Şi, mai ales, crescând conştientizarea asupra celor muulte pe care le mai avem, încă, de învăţat, de perfecţionat, de exersat până să devină reflex. Şi iarăşi, nu ştiu alţii cum sunt, dar mie îmi place cursul ăsta din ce în ce mai mult!

grup.jpg

Detalii despre modulele anterioare: aici.

Excursiile cu copii. Partea a doua: îmbrăcămintea şi încălţămintea

După ce ne-am făcut curaj să ieşim cu cei mici (şi ne-am înarmat cu răbdare, veselie, deschidere şi alte câteva secrete), iată-ne ajunşi cu rucsacul în… faţă. Da, deocamdată în faţă, uitându-ne la el şi întrebându-ne cu ce să-l umplem şi cu ce să nu. Şi asta vom vedea azi împreună…

rucsaci

(Acest articol, ca toate din seria „excursiile cu copii”, NU se adresează părinţilor care, în viaţa lor de adulţi, au mers sau merg încă pe munte. Ei ştiu ce au de făcut, luat etc. Articolele se adresează acelor părinţi care descoperă mersul pe munte împreună cu copiii lor. Şi care, deci, nu au nici timp să caute, să descopere, să se informeze singuri, dar nici nevoie de echipament prea sofisticat sau scump. Aşadar, luaţi-le drept un ABC al mersului pe munte, adaptat familiilor cu copii).

I. Reguli generale referitoare la echipament

Atunci când mergem pe munte, echipamentul trebuie să fie 1. adecvat; 2. suficient, dar nu în exces şi 3. să existe un minimum de rezervă pentru situaţii neprevăzute. Să le luăm pe rând:

echipam1.Adecvat: nu mergem pe munte în şlapi şi nici în tenişi (cum spune cineva drag mie, pentru că e la fel de potrivit precum a merge la plajă în cizme îmblănite). Nu mergem vara la munte cu bocanci de iarnă (doar pentru că se cheamă bocanci) şi nici invers. În funcţie de dificultatea traseului, pe care o studiem înainte, ne informăm şi alegem ce este potrivit (pentru că, mai ales între oamenii de munte, există şi extrema cealaltă, a „defilării” absolut inutile cu echipament de înaltă clasă pe trasee pe care respectivele piese nu doar că nu sunt necesare, ci devin hilare şi spun ceva despre gradul de experienţă al montaniardului care le afişează).

2. Suficient, dar nu în exces: dacă te duci într-o tură de 10 zile în Făgăraş, nu prea poţi merge cu o singură pereche de şosete de schimb (mă rog, dacă mergi singur şi dormi în cortul tău… :)) ). Dacă mergi iarna, „puloverul ăla gros” împletit cu drag de bunica nu îţi va fi nici pe departe suficient. Dar nici invers (cum este atât de clasic celor ce abia descoperă mersul pe munte), nu e deloc indicat să-ţi cari cu tine „tot dulapul”. Adică este bine să optimizezi în aşa fel încât, la finalul turei, să nu ai nimic din stratul de haine care vine în contact cu pielea (lenjerie intimă, tricouri, şosete) care să nu fi fost folosit deloc pe timpul turei, iar din stratele care vin deasupra, cel mult cu pelerina sau geaca de ploaie nefolosită (adică dacă ai cărat vara 3 polare şi nu ai folosit decât unul subţire într-o seară, undeva e o problemă: ai luat prea mult pentru condiţiile date).

3. Să existe un minimum de rezervă pentru situaţiile de urgenţă (redundanţa echipamentului). Aici discuţia e lungă pentru că, de fapt, la unii oameni exact regula asta duce la un rucsac prea voluminos şi greu (alţii, dimpotrivă, nici nu-şi pun problema vreo secundă că, în natură, poate interveni şi neprevăzutul. Chiar recent am asistat la o discuţie între un organizator de ture şi o persoană potenţial interesată, cea din urmă arătându-se foarte nedumerită „de ce e folia de supravieţuire pe lista de echipament obligatoriu, că doar noi nu vrem să facem tură de survival cu dormit sub cerul liber”). La turele spre care vă veţi orienta voi cu cei mici, regula asta înseamnă, în principal, să aveţi mereu la voi: o haină groasă în plus, o pelerină/geacă de ploaie, un tricou de schimb, o pereche de şosete în plus… şi alte câteva lucruri utile, precum lanterna frontală (sau orice sursă de lumină cu bateriile încărcate – NU telefon, care se descarcă imediat), ceva de aprins focul, un cuţit, o bucată de sfoară, o trusă de prim ajutor şi mai sus amintita folie de supravieţuire (acel „staniol” pe care îl vedeţi la TV peste victimele accidentelor de tot felul. Costă între 8-14 lei în orice magazin de profil, inclusiv Decathlon, şi cântăreşte cam 100g. Şi da, vă poate salva viaţa!).

echipam2

Regula este valabilă oricând, mai ales la turele de o zi (care tind să fie luate în uşor şi, deci, să devină „sursă” de chemat salvamontul, din cauza echipamentului nepotrivit/insuficient. Tentaţia e mare… vezi vremea bună când pleci, „mergem doar 3 ore”…. şi te rătăceşti sau vine ceaţa şi tu nu ai nici măcar o geacă la tine. Dacă într-o tură cu dormit la cort se întâmplă ceva, ai totul cu tine pentru a te descurca. În schimb, într-o tură de o zi, pornită pe vreme bună, riscurile ca o furtună, un rătăcit prin ceaţă, un accident în cadrul grupului sau orice alt hazard să vă prindă nepregătiţi sunt mult mai mari. Să nu fie! 🙂

II. Îmbrăcămintea

Alături de mâncare, este, poate, una dintre cele mai mari griji ale părinţilor când pleacă în orice fel de călătorie. Şi, dacă începătorii într-ale muntelui obişnuiesc să care prea multe haine şi prea multă mâncare, părinţii începători… cară, adesea, exagerat de multe haine (despre mâncare nici nu mai zic, o să vorbim despre ea într-un articol separat). Aş zice că utilizarea pe scară tot mai largă a maşinii personale în detrimentul transportului în comun are şi ea un rol important în asta. Am văzut şi la mine (părinte cu pretenţii de cunoscător) cum, în perioadele în care am circulat cu maşina cu copiii, căram cel puţin dublu faţă de necesar. Şi nu, nu rămâneau toate surplusurile la maşină, o bună parte din ele erau luate mai departe, pe traseu. De când mergem cu trenul, bagajul s-a optimizat incredibil…

tricou.jpg

Un factor care ajută considerabil optimizarea asta a bagajului este, însă, calitatea tehnică a îmbrăcămintei. Acum, faţă de acum câţiva ani, apariţia Decathlonului în majoritatea oraşelor mari, a crescut nivelul de acces al oamenilor care merg ocazional în natură la echipament tehnic de o calitate satisfăcătoare pentru nevoile lor, la preţuri rezonabile. Cum este şi cazul familiilor cu copii.

Pentru că da, nimănui nu-i vine să dea sume mari pe câte un tricou de munte care, anul viitor, nici nu-i mai vine copilului… Ori până nu demult, ofertele din magazinele specializate nu erau (cum nu sunt nici acum) tocmai ieftine. Aşa că, cel puţin pentru noi, second-hand-urile erau o opţiune grozavă. Şi mai sunt încă, doar că, spre deosebire de alte haine, echipamentul montan second are, cu ceva excepţii, două neajunsuri: greutate mai mare şi/sau material îmbătrânit (care îşi pierde proprietăţile – în special impermeabilitatea membranelor scade puternic în timp). Sigur, asta nu înseamnă că nu poţi avea noroc cu un super-echipament găsit în second: mi s-a întâmplat şi mie, nu doar o dată. Dar, ca să ştii să-l alegi şi să-l verifici, trebuie să te pricepi cât de cât.

bw2.jpg

O altă regulă importantă spune că la munte, atât pentru adulţi, cât şi pentru copii, este indicat îmbrăcatul „în straturi”. Ceea ce înseamnă că, în loc de o haină groasă, matlasată, pusă direct peste tricou, voi folosi o bluză de corp, o bluză termică şi o geacă subţire. De ce? E simplu: ca, în orice moment, să-mi pot regla temperatura corpului (în funcţie de efortul depus pe un anumit pasaj) scoţând/adăugând câte un strat subţire. Probabil că toţi începem mersul pe munte cu copiii vara, aşa încât nu voi insista pe echipament gros, de iarnă. Dar la munte, spre deosebire de oraş, deşi iarna nu-i ca vara, uneori… vara cam aduce a iarnă. Adică vremea se poate schimba brusc, iar diferenţele de temperatură pot fi foarte mari (ori, după cum ştim, organismul nostru asta înregistrează, diferenţa termică, nu valoarea absolută. Adică dacă în Sinaia erau 30 de grade şi plec în tricou, iar când mă dau jos din maşină la Piatra Arsă sunt 20 de grade, cu siguranţă nu voi mai putea sta în acelaşi tricou, voi avea nevoie de un strat în plus, întrucât o diferenţă termică de 10 grade este foarte mare, iar organismul o percepe ca atare).

Bun, atâta vorbăraie… dar ce haine luăm, totuşi, atunci când mergem pe munte? Şi, mai ales, ce luăm copiilor? Şi ce avantaje au hainele special create pentru asta faţă de cele de oraş?

geci1În ideea celor de mai sus, oriunde plecăm  (inclusiv în ture de o zi, da?), este esenţial să avem la noi ceva rezistent la ploaie. O haină, adică. Poate fi pelerină sau geacă cu membrană respirabilă, ultima fiind, evident, mai performantă, mai plăcută (întrucât, deşi ploaia nu intră în material, i se permite transpiraţiei să iasă din material), dar şi mai scumpă. Totuşi există acum suficiente variante relativ accesibile ca preţ, potrivite pentru ture uşoare, inclusiv pentru copii. Am specificat haină pentru că umbrela NU este adecvată pe munte  – o răsuceşte vântul, o putem agăţa în crengi, ne ocupă mâinile, este incomodă la drum lung. Pentru baietii mei, am testat cu succes atât o geacă Quechua, cât şi echipament sh (trebuie verificat înainte, nu vă bazaţi pe el până nu îl testaţi!).

Pentru sezoane intermediare, hainele din softshell (windstoppere) sunt alegerea ideală. Rezistente la vânt şi la umezeală, fără a fi complet impermeabile, au o respirabilitate bună şi oferă un bun confort termic. 

Ceva termic trebuie, de asemena, să se afle în rucsac. Acum polarele (acele pluovere sintetice speciale) se găsesc peste tot. Atât Quechua, cât şi variantele second sunt absolut satisfăcătoare pentru ture cu copii. De cele mai multe ori, polarul nu va fi folosit în timpul mersului, dar va fi foarte util atunci când vă opriţi pentru un scurt popas şi mai ales seara, la cort.

polare1.jpg

O bluziţă mai subţire, gen bluză de corp, de purtat peste tricou, este următorul strat. Şi urmează tricoul. Atât bluzele de corp, cât şi tricourile, se recomandă a fi tehnice. Adică din material sintetic special conceput în aşa fel încât să elimine transpiraţia spre exterior şi să se usuce foarte, foarte rapid. Vă spun drept, ca mamă, cu o investiţie de 50 lei în 3 tricouri Quechua sau Kalenji şi cu un tricou de bumbac pentru somn vă asiguraţi o săptămână la munte, la cort, cu cel mai activ copil (echivalentul dacă folosiţi doar tricouri de bumbac fiind de cam 10 bucăţi, pentru aceeaşi perioadă). Tricourile tehnice sunt extrem de uşoare, se usucă pe copil înainte să-şi dea seama cineva că a transpirat, se usucă la soare în maxim o oră dacă s-a murdărit şi a trebuit clătit într-un pârâu, se spală foarte uşor… sunt minunate, pe bune. Iar dacă cineva chiar are ceva cu ideea de sintetic (deşi nu ar trebui să aveţi până nu le încercaţi, senzaţia e foarte diferită de a unui „plastic” ordinar… şi eu am fost reticentă faţă de ele la început, dar practica m-a convins), există şi variante naturale, din lână merino, atât de iarnă, cât şi de vară (ştiu multă lume încântată de ele, eu nu le-am încercat încă, dar sunt sigură că sunt bune. Dezavantajele lor ţin de preţul mai ridicat şi de faptul că sunt textile mai sensibile, care pot fi spălate la maxim 30 de grade fără a le fi afectată forma sau culoarea).

tricou2

Un aspect important pentru părinţii de bebeluşi purtaţi: dacă plănuiţi o drumeţie cu ei (adică ceva mai mult decât o plimbare, ceva care să vă solicite cât de cât), luaţi haine de schimb şi pentru ei, preferabil tot speciale, şi ţineţi o haină groasă la îndemână. Pentru momentele de popas, în care îl daţi jos din carrier şi observaţi că e ud tot de la transpiraţia părintelui purtător şi, imediat ce e schimbat, deşi afară e cald, tremură sau, dacă e mai mare, se plânge de frig. Aceeaşi diferenţă termică bruscă îşi spune cuvântul, deci bebe va avea nevoie de un tricou uscat şi de un hanorac peste (pe care să-l daţi jos atunci când ajunge din nou în sistemul de purtare). Ideal ar fi să aveţi 2 tricouri tehnice pentru bebe şi unul pe părintele purtător astfel încât, în pauză, tricoul părintelui se usucă pe el, iar al lui bebe, cel proaspăt schimbat, se usucă pe iarbă şi este gata de a fi refolosit la următorul popas.

wrap

La capitolul pantaloni, din nou, a avea cea mai simplă variantă de pantaloni cu uscare rapidă scuteşte părinţii de „bucuria” căratului a 3 perechi de pantaloni de rezervă (ceea ce, dacă mă întrebaţi pe mine, nu e atât de exagerat precum sună. Un aşezat în iarba udă acum, un alunecat în noroi peste jumătate de oră şi un iaurt vărsat pe ei în pauza de masă şi… gata rezerva de pantaloni, înainte ca vreo pereche să fi apucat să se usuce). Ai mei funcţionează cu succes cu pantaloni Quechua şi, de data asta, nu am mers pe cea mai ieftină variantă, ci pe unii medii ca preţ, dar care oferă posibilitatea, foarte practică pe munte, de a se transforma din lungi în scurţi şi înapoi. Pentru o tură cu cortul mai iau o precehe de pantaloni de dormit (trening sau, preferabil, polar) şi, dacă vreau neapărat rezerva rezervei, încă o pereche de pantaloni scurti.

outfit g

Lenjerie intimă şi şosete. Dacă la ultimele, există şi variante tehnice, la lenjerie trebuie avut în vedere că, dacă pantalonii sunt cu uscare rapidă şi chiloţii nu, copilul tot ud la fund se cheamă că stă. Nu am căutat chiloţei tehnici pentru copii, ce-i drept, dar, dacă vremea se anunţă instabilă sau dacă tocmai a plouat şi iarba e udă, eu prefer oricând să-i îmbrac cu slipul de plajă în loc de chiloţei. În ceea ce priveşte şosetele, cred că e piesa de echipament la care, la copii, recomand să nu faceţi economie de cantitate. Adică o şosetă în plus nu e chiar atât de grea… şi, dacă tot vă ziceam că la o tură de o săptămână eu le iau 3 tricouri, la aceeaşi tură iau cam 8 şosete. Şi nu mereu, dar mi s-a întâmplat să fie nevoie de toate… Sigur, asta depinde şi de calitatea tehnică a şosetelor, dar şi a încălţămintei de deasupra lor.

outfit cris

Accesorii. Foarte importante nu doar ca funcţionalitate, ci şi pentru calitatea lor de a atrage copiii spre munte. Eu recomand cu tărie 2: parazăpezile şi bandanele multifuncţionale.

Parazăpezile sunt nişte bucăţi de material impermeabil, prevăute cu chingi de prindere pe bocanc şi cu elastic de reglare, utilizate la munte iarna, pentru a nu lăsa zăpada să intre între bocanc şi pantalon. Eu le recomand şi vara, sunt ideale pentru mers prin iarbă udă (protejează şi bocancii de udătură), pe poteci noroioase, ca protecţie împotriva muşcăturilor de şarpe etc etc. Eu le am mereu în rucsac şi vara, chiar şi pentru mine. Pentru copii, am unele confecţionate de mine (într-o perioadă am şi vândut pe site-ul Crisalida, poate le voi relua). Deşi Cris deja îmi foloseşte şi o pereche de-ale mele, mai vechi.

parazapezi

Bandanele sunt de multe feluri. Noi am folosit ani buni bandane de bumbac („baticuţe”) pentru ca, anul acesta, să îi bucur cu bandane tip buff (tubulare, din microfibră, cu uscare rapidă de tot şi cu cel puţin 6 modalităţi de utilizare). Sunt o investiţie minunată, la noi au înlocuit atât fularele, cât şi şepci/căciuli (cele dublate cu strat de polar). Şi este că-s drăguţe foc?

P1010045

III. Încălţămintea

bocanci2După mine, la munte, încălţămintea este cea mai importantă parte a echipamentului. Poţi merge cu multe improvizaţii, îţi pot lipsi multe, dar, odată ce ai început să mergi pe munte, începi prin a-ţi cumpăra o pereche de bocanci buni. Din punctul meu de vedere, deşi acum se practică tot mai mult mersul pe munte în adidaşi speciali, bocancul este şi rămâne sfânt. Şi mai ales la copii, care au încheieturile mai laxe prin natura fiziologiei lor… şi iar mai ales la copii, care nu ştiu să calce, se reped, nu sunt atenţi… bocancul e sfânt. Nu cea mai „de răcnet” marcă, dar să fie ceva care să ţină glezna. Şi impermeabili (pentru că altfel, la ture de mai multe zile, ar trebui cărate încălţări de schimb, ceea ce e foarte incomod). Noi am funcţionat şi funcţionăm cu tot felul de variante, atât bocanci luaţi din magazinele de profil (Karimorr şi Trezeta am testat noi, ca branduri), cât şi seconduri sau bocanci de oraş cu talpă bună, impermeabilizaţi cu spray/ceară. Anul acesta, Cris a „ieşit” din toţi bocancii, aşa încât am bifat şi câteva ture uşoare pe dealuri în adidaşi de drumeţie Quechua. Dar pe munte nu l-aş lua aşa. Astfel încât următoarea investiţie pentru el va fi într-o pereche nouă de bocanci frumoşi şi trainici! (edit peste vreo 2 ani de la publicare: între timp, Cris defilează fericit cu o pereche de Salomon sh cu care am umblat şi eu)

bocanci.jpg

Despre rucsac, cort, sac de dormit şi alte piese de echipament vom vorbi într-un articol următor. Până atunci, dacă vă decideţi să cumpăraţi pentru copii (sau pentru voi) piese de echipament, vă recomand nu vă aruncaţi la prima ofertă. Studiaţi bine şi alegeţi produsul cel mai potrivit nevoilor voastre. Iar dacă vreţi să mai auziţi informaţiile din acest articol într-o formă de prezentare mai interactivă sau dacă nu aveţi răbdare şi vreţi să aflaţi şi despre alte piese de echipament înainte să mă mişc eu cu următoarele articole… va las cu un link in care, timp de 50 de minute, Ioan vă vorbeşte despre echipamentul pentru drumeţii. Vă puteţi uita chiar împreună cu cei mici!

Şi, orice ar fi, nu vă limitaţi singuri din lipsa echipamentului. Care se face în timp. Pentru ture de vară pe dealuri, puteţi începe cu un minim pe care, apoi, să-l dezvoltaţi în funcţie de nevoile pe care singuri le veţi descoperi. Singura regulă este siguranţa. Altfel, muntele nu despre cutare marcă de haine este. Dacă era aşa… mai bine mergeam în mall 🙂

geaca si buff g

Iar dacă încă aveţi aspecte nelămurite referitoare la cum ne îmbrăcăm (copiii) pe munte, vă aştept cu drag întrebările în comentarii!

IML, cu pioletul și colțarii

Hristos a înviat!

Deja a trecut şi Paştele! Şi până să-şi intre vara în drepturi depline, mai am de achitat o datorie veche. Vă promisesem că vă povestesc câte ceva din cele întâmplate la cel de-al treilea modul al cursului de lideri montani, ultimul modul de iarnă pe 2016. De fapt, am tot aşteptat nişte poze, dar, dacă mai aştept mult, trece iarna şi pe munte. Iar eu îmi fac bagajele pentru modulul 4. Aşa că…

rucsac

… am ajuns acolo pe 27 martie, după o perioadă de ninsori proaspete. Fapt care ne-a îngreunat puţin deplasarea, mai ales celor care am ales să urcăm până la cabană pe jos. Cu rucsăcei de peste 25kg, ca aşa se adună când ai de toate pentru o săptămână plus echipament tehnic..

Unde? La Cabana Diham, în Munţii Bucegi. Acolo am stabilit „tabăra de bază”, de unde, în timpul a cinci zile pline, am „bifat” următoarele:

O mulţime de teorie, despre studiul zăpezii, avalanşe şi nu numai. Am repetat proba de căutare în avalanşă contra cronometru şi proba de orientare (de această dată, în echipe de câte 2 şi cu cerinţa de a respecta timpii pe care noi înşine ni i-am calculat pe hartă). La proba de căutare în avalanșă, după ce ne-am cam dat duhul alergând prin zăpezi precum cea din fotografia de mai jos, am avut ocazia să-i vedem și pe profesorii noștri ”în acțiune”… și cu toată ”ciuda” cu care ascunseseră colegii noștri DVA-urile, le-au găsit în timp mai mult decât potrivit. Și fără alergătura noastră… 😀

profil zapada

Am avut invitat un reprezentant al producătorulor de hărţi turistice Zenith, care ne-a prezentat câteva aspecte şi probleme întâlnite în procesul de cartografiere. Se doreşte o bună colaborare între noi, ca utilizatori de hartă, şi ei, ca producători, nu doar pentru a le oferi un feedback competent care să-i ajute să-şi îmbunătăţească permanent calitatea produselor, ci inclusiv în vederea colaborării pentru realizarea de hărţi noi, în zone de interes crescut pentru noi.

harti

Tot la categoria invitaţi speciali, am cunoscut şi reprezentanţi din administraţia Parcului Natural Bucegi. Întrucât vom lucra pe acelaşi teritoriu, este firesc să ne familiarizăm unii cu alţii, dar şi să înţelegem mai bine mecanismele care stau în spatele anumitor reguli din arealele protejate, reguli care, pentru turiştii dornici (doar) să vadă cât mai mult, inclusiv pentru unii dintre cei care merg pe munte, pot părea exagerate sau fără sens. Am luat contact şi cu o parte dintre problemele cu care se confruntă cei din administraţie şi am primit răspunsuri la unele din întrebările din clasa: „de ce autorităţile competente nu fac… (cutare sau cutare)”.

parc

Ultimii invitaţi au fost cei de la Jandarmeria Montană, de la unitatea de pregătire a jandarmilor montani din Sinaia. În aceeaţi idee, respectiv faptul că ne vom mai întâlni şi „în teren” şi, deci, nu strică să existe demarată oficial o relaţie. Ceea ce s-a şi întâmplat la nivelul structurilor de conducere, întrucât Societatea Ghizilor şi Liderilor Montani a încheiat de curând un parteneriat de colaborare cu Jandarmeria Montană.

jandarmi

Dar tematica modulului era axată, în principal, pe tehnici alpine de iarnă. De aceea, seara, pe la ora 21, după o zi plină de teorie şi de muncă în teren, am început, în stilul deja cunoscut al lectorilor noştri…. capitol nou: teoria în alpinism (triunghiul forțelor și nu numai)…

alpinism1

….şi atelierul de noduri :D. Pe care, până la final de atelier, a trebuit să le putem executa şi în beznă completă. Şi cu mănuşile pe mâini.

noduri2

noduri1

Cea mai extinsă parte practică practică a modulului a fost axată pe exersarea tehnicilor de oprire în piolet (cu ambele mâini, în toate cele 3 variante posibile de cădere – pe spate cu picioarele înainte, pe burtă şi pe spate cu capul înainte – inclusiv dinamic, simulând cât mai real o cădere, inclusiv cu rucsac în spate etc). Pentru niciunul dintre noi nu erau tehnici complet noi, însă pe mine, de exemplu, m-a surprins modul în care zăpada (moale, doar cu crustă la suprafaţă, şi neregulată din cauza topirilor, inclusiv a acumulărilor datorate avalanşelor de topire) poate să te răstoarne şi să te împiedice să frânezi. Zburam cu toţii pe pantă, ne rostogoleam… interesantă experienţă, mai ales întrucât eu exersasem până atunci doar pe zăpada perfectă (mică şi cu crustă, pe care, deşi poţi prinde viteză mult mai mare, frânezi imediat, fără surprize, dacă faci totul corect).

piolet1

piolet2

piolet3
Şi dacă zăpada tot permitea, am învăţat şi tehnica de frânare atunci când nu ai nimic la tine (adică pe genunchi/bocanci şi coate, Doamne ajută să ţină!). Sigur, metoda asta are limitele ei; atunci când ai zăpadă îngheţată, îţi rupi coatele fără folos aşa. Dar dacă ai zăpadă îngheţată şi mergi pe pante expuse, nu ai ce căuta acolo fără piolet și fără cunoștințe legate de utilizarea lui (pare aberant că am specificat, dar nu e. În realitate, o mulţime de oameni merg pe munte iarna cu pioletul după ei – unii şi pe trasee pe care nu e nici pe departe necesar, alţii pe trasee expuse – dar mulţi nu au exersat niciodată o oprire. Şi nu e tocmai ceva ce ai timp să procesezi şi să faci „natural” atunci când se întâmplă să cazi… Dimpotrivă, mişcarile trebuie repetate şi răs-repetate, până când intră în memoria corpului ca reflex, reflex care să se activeze automat, foarte rapid şi prompt, sub stres, în momentul în care ar fi cu adevărat nevoie. Şi exact asta e „politica” la noi în SGLM, unde proba de oprire în piolet este una dintre cele eliminatorii la examenul de iarnă… şi chiar ne povestea auditorul nostru bulgar că, într-o altă țară aspirantă, un singur aspirant IML a luat examenul final. „Erau praf! Oamenii ăia nu ştiau să oprească în piolet!”).

caderi fara

Am făcut, apoi, asigurări în zăpadă, pe care le-am şi aplicat, urcând legaţi în coardă pe o porţiune de vale de abrupt.

asigurare
Am exersat, de asemenea, rapelul. Eu făcusem rapel relativ multişor înainte, cu mai multe dispozitive, dar dispozitivul tip tub pe care l-am avut acum, cu frecarea foarte mare și pe care nu îl mai utilizasem înainte, combinat cu greutatea mea mică, m-au adus la transpiraţie până să termin primul rapel. De la al doilea am pus dispozitivul invers, pe varianta cu frecarea mai mică, şi altfel a curs coborârea…

rapel.jpg

Bineînţeles, nu se putea modul de iarnă fără clasicul dormit la bivuac!

iglu

iglu2

Cu ce am rămas din acest curs?

– cu o mulţime de informaţii noi şi cu multe altele consolidate;

– cu o julitură zdravănă pe burtă şi 2 zgârieturi pe ecranul telefonului meu de doi lei, de la o oprire în piolet ratată glorios, chiar pe final, la examenul parţial (copilul meu mic ştie şi acum să spună tuturor că „sunt de la piolet” zgârieturile :D) ). Iar julitura și căderea aferentă mi-au inspirat titlul articolului 😀 Că tot fac unii haz de conotațiile sumbre ale abrevierii IML (International Mountain Leader, da? :)) );

– cu hotărârea tot mai întărită de a face tot ce îmi stă în puteri (fizic, financiar, intelectual etc) pentru a termina acest curs. Modul în care am văzut până acum că se face treabă la cei din SGLM mă motivează să-mi doresc să intru „cu acte în regulă” în această echipă!

grup

Şi apropo de acte, tot la modulul din Bucegi ne-am primit legitimaţiile de membri aspiranţi SGLM! 😀

legitimatie

Detalii despre modulele anterioare, aici.

Jurnal de Săptămână Altfel

Săptămâna trecută, în școlile și grădinițele din țară, copiii s-au bucurat de un program diferit față de tot restul anului: mult așteptata ”Săptămână Altfel” a semestrului 2 a venit cu o mulțime de activități, care mai de care mai atractive și mai diferite de cele uzuale. Am remarcat că unii părinți încă tratează această săptămână drept ”vacanță”, drept o perioadă în care copilul poate lipsi ”fără să piardă nimic”… în timp ce ei, cei mici, sunt între încântați și supra-stimulați de noianul de noutăți venite toate deodată. În ceea ce privește personalul didactic, la fel: pe de o parte, sunt bucuroși dacă ”altcineva se ocupă”, măcar și parțial, de organizarea orelor, pe de altă parte obosiți de atâta nou, atâta alergătură cu copiii, atâta entuziasm, uneori scăpat de sub control, al celor mici.

Dacă e să mă întrebați pe mine, eu cred că în fiecare zi școala ar trebui să fie ”altfel”. Dar nu în sensul (pe care l-am văzut uneori în jur, mai ales în săptămâna cu pricina) în care copiilor li se înghesuie în program numai activități extraordinar de atractive, luate la rând, fără ca ei să apuce să ”proceseze”/asimileze, în cele 10 minute de pauză, mai nimic din cele văzute. Ci în sensul în care învățarea ar putea decurge mult mai firesc în fiecare zi, mult mai aproape de curiozitatea naturală a fiecărui copil, mult mai aproape de aplicațiile practice ale celor studiate, mult mai interactiv… Ei, discuția este foarte amplă și nu despre asta mi-am propus să scriu aici. Există tot felul de inițiative, în general private, care vor să miște sistemul și în direcțiile menționate mai sus… și, mai devreme sau mai târziu, chiar se vor schimba lucrurile.

Până una-alta, Săptămâna Altfel este un moment prielnic pentru  diverse colaborări între unitățile de învățământ și diferiți furnizori de educație specializată pe un anumit domeniu. Copiii iau, astfel, contact cu dansul, cu pictura, cu diferite meșteșuguri, cu grădinăritul etc. Și, de ce nu, cu natura! Am avut, deci, și eu câteva experiențe frumoase săptămâna trecută… și le voi relata pe scurt, într-un jurnal munțomămicesc de Săptămână Altfel.

Luni, 18 aprilie. Am început săptămâna cu… o încărcare de baterii pentru ceea ce avea să urmeze. Ultima tură de iarnă a sezonului, la colțari pe Valea Bucșoiului (M. Bucegi). Participanți: Paul, Sebastian, Ioan și Ilinca. Vreme caldă și senină, grup fain, exersat opririle cu pioletul, niște avalanșe de topire scurgându-se pe lângă noi, ”jnepening” la greu la coborâre… M-am bucurat mult de tură, atât pentru că nu mai mersesem de multă vreme în ritmul meu, cât și pentru atmosfera foarte plăcută din cadrul echipei. Tura a durat în total 11h 45 min, iar dacă vreți să aflați mai multe detalii, inclusiv să vizionați un scurt clip cu avalanșele, le găsiți la Ioan.

art

Eu eram în Ploiești luni noaptea, am prins ultimul tren spre Iași, unde am ajuns la 6 dimineața….

Marți, 19 aprilie. Și nici nu m-am dat jos bine din tren, nici nu am apucat să mă dezmeticesc… că am avut iar de făcut rucsacul!

casca1M-am reîntors cu bucurie în grupa Albinuțelor de la Grădinița Buna-vestire Iași, unde cei vreo 15 copilași abia trecuți de 2 anișori au fost foarte curioși să afle mai multe despre munte decât aflaseră la prima noastră întâlnire, în semestrul I. M-au primit cu îmbrățișări, tot veneau pe rând să mă îmbrățișeze! (bine, în timpul ăsta, unii profitau ca să umble la rucsac :D). Pentru că tot am avut la mine echipamentul tehnic de iarnă, m-am hotărât pe moment să le arăt cum se urcă pe gheață cu ”gheare de pisică” (colțari, care nici nu apucaseră să se usuce după tură) sau, preferata lor, cum te apără casca de pietrele care ar putea cădea de pe versant (în imagine, veneau rând pe rând și o făceau pe pietrele, dându-mi peste cască, în amuzamentul general, palme destul de zdravene pentru unii vârsta lor :)) ). Au plimbat apoi casca din mână în mână și au testat-o… până să-i văd pe ei, nu mi-am dat seama niciodată cât seamănă casca mea cu o buburuză!

Cortul a fost nelipsit și, pentru că am terminat mai rapid decât planificasem, am traversat împreună un ”râu” pe niște ”pietre” (fiind foarte bucuroși să mă salveze atunci când ”am căzut”), am căutat culori și am ghicit animale după mimat și întrebări ajutătoare.

Miercuri, 20 aprilie, aveam în program o ieșire la pădure cu o grupă mică, dar, cum vremea nu a ținut cu noi, plimbarea s-a amânat. Ocazie cu care m-am forțat să stau și eu locului o zi :)) Bine, nu am stat chiar degeaba: (pe lângă comenzi la Crisalida, casă, copii etc) am avut o mulțime de materiale de pregătit pentru zilele care aveau să urmeze. E o întreagă știință în orele astea de educație montană, voi ce credeați!

echipam

Joi, 21 aprilie. Activitate de educație montană, varianta mea ”clasică”, la grupa Ursuleților din Grădinița Atelier Iași. Mi-a plăcut mult să-i cunosc, au fost foarte receptivi la partea de explicații și, până la final, m-am împrietenit chiar și cu cea mai selectivă-la-oameni-noi fetiță. A fost și grupa de la care, deși nu am obținut încă fotografiile, am primit cele mai multe feedback-uri faine: copii care s-au dus acasă și au cerut părinților să cumpere cort (mi-a povestit o mamă cum discută părinții între ei la grădiniță despre magazinele din care pot cumpăra cort și sac de dormit 😀), o fetiță care a zis că ”a venit o doamnă și ne-a spus să nu mergem cu tocuri pe munte, că putem aluneca” :)), un băiețel care a spus mamei ”acum știu de ce sunt copaci vopsiți în pădure, sunt marcaje, și ți-am spus ca să știi și tu!” :)) Toate astea, dar și fățucile lor când ne-am despărțit (tot în îmbrățișări), îmi confirmă că nu fac orele astea tocmai degeaba…

Vineri, 22 aprilie (Ziua Pământului). A fost cea mai plină zi! O clasă zero, o clasă I și două grupe mari de la Școala Kids Palace București au aflat mai multe despre mersul pe munte. L-am avut și de astă dată ajutor pe Ioan și, împreună, am dat curs propunerii conducerii lor, aceea de a monta cortul în parc, într-un loc pentru care primiseră aprobare specială. După ceva muncă de identificare a locului (ambiguu exprimat) de pe autorizație, am ajuns s-o fac și pe asta: ”marcat trasee” pe străzile și aleile Bucureștilor :))

eu-marcaj

Marcajele au fost atât desenate cu creta, cât și lipite pe copaci sau stâlpi, iar copiii s-au bucurat mult să le urmeze, până la locul de cort.

drummarcaj2

Bineînțeles, asta după ce au avut parte de o primă ”pregătire teoretică” în clase!

clasa

La cort, printre explicații și întrebări, în nerăbdarea de a testa sacii de dormit…

hartaafara1explicatii-cort.jpg

…. s-a încins și o binemeritată joacă. Băieți contra fete la tras de funie :D, demonstrația de cățărare în copaci, găsitul semințe în conuri… pe lângă magia exercitată de cort, toate au avut rolul de a familiariza copiii cu mediul și de a dezgheța și mai mult atmosfera.

ioan-copacsfoara

Așa încât, până la final, să nu mai existe niciun copilaș care să spună că ”se teme de iarbă” 😀 Și n-au mai existat! S-au întors la școală mai veseli și, cine știe, poate ne vom revedea și în teren!

………………………..

De acolo, în weekend, am pornit direct într-o altă tură frumoasă, pe dealurile de la Holbav… unde, dacă tot am exersat toată săptămâna, nu am uitat să fiu un pic… copil!

leagan

Și să știți că n-am consumat tot nici acolo… așa că aș putea-o lua de la capăt și săptămânile care nu sunt ”altfel” în calendarul școlar, dar pe care, dacă există dorință, le putem face împreună să fie! 🙂

Flori, stânci și dinozauri: cu grădinița la pădure

Întrebare: Ce face o munțomamă proaspăt răsărită în localitate după 5 zile de curs prin zăpezi?

Răspuns: Află că are de ajutat 20 de copilași să se bucure mai mult de verdeață, primăvară, soare, drumeție!

DRUMETIE-5

Da, cam așa a fost. Nici nu mă dezmeticisem bine luni după cursul de lideri montani, nici nu apucasem să lenevesc un pic după săptămâna intensă de muncă în zăpadă (despre care o să vă povestesc în curând, mai exact îndată ce intru în posesia tuturor pozelor), că mă oprește pe holul grădiniței Irina, educatoarea lui Cris:

”Săptămâna asta am avut ca temă ”Comorile pământului” și, printre altele, am programat și o drumeție. Când poți, miercuri sau joi?”

drumetie-copii1

Nu cred că am apucat să vă spun că multe dintre activitățile Munțomamei cu grupe de copii au stat, nescris, sub mâna de ”manager fără de voie” a Irinei. Adică lucrurile stăteau cam așa: mai trecea o ședință individuală la grădiniță, mai spuneam o idee pe care aș vrea s-o fac ”cândva” cu grupa, iar ea, ulterior, venea cu programarea: facem, în ziua z, la ora h. (Dacă mă întrebați, toate mi-au fost din scurt, în momente de maximă aglomerație/oboseală și… foarte motivante și utile :D).

Așa și acum. Aveam în minte că o să-i scot pe Fluturași în teren (promisesem, aveam martori 20 copilași cu mintea odihnită, care nu uită repede!), dar nu stabilisem încă nimic concret. Am spus ”da” rapid propunerii, bucuroasă și de faptul că s-au așezat lucrurile în așa fel încât, în ziua programată, aveam să am cu mine un ajutor de nădejde, pe Ioan. Cu care am plecat ”în recunoaștere” cu o zi înainte (pentru a verifica starea traseului, dacă este sau nu noroi, pentru a vedea ce flori avem la fața locului, pentru a calcula timpii în ritm de copil etc). Cu o seara înainte aveam pregătită o schemă a ceea ce ne-am dori să facem și rucsacurile cu materiale de asemenea pregătite.

drumetie-copii2

Și iată-ne, deci, cu ceva întârziere (inevitabilă în condițiile date. De exemplu, de trolerul vieții – ăla pe care l-au ales de bun de luat pe munte și la exercițiile teoretice – nu am scăpat nici în practică :)) Așa că s-a mers și cu rucsacei de împrumut de la colegi)… iată-ne coborâți din autobuz (după un instructaj sumar și vesel înauntru) și pornind la drum.

drumetie-copii3

Am parcurs porțiuni nemarcate și porțiuni marcate și au înțeles pe viu importanța deplasării în siguranță, pe poteca amenajată. Urmăritul marcajelor a iscat o adevărată competiție, ba chiar și lacrimi la un moment dat: ”v-am spus de 3 ori că eu am văzut prima marcajul și nici nu mă băgați în seamăăă!”. Un alt aspect ”fierbinte” a fost legat de bețe (cineva a dat tonul… și apoi a fost greu să-i oprim, să-i urmărim să nu se lovească pe ei înșiși sau unii pe alții etc. Plus că și aici interveneau nemulțumiri diverse, preferințe legate de caracteristicile bățului ideal – care, bineînțeles, era exact cel din mâna colegului/colegei :D).

bete

Traseul a fost presărat cu explicații, am urmărit schița (în lipsă de hartă, am desenat o schiță simplificată, cu ceva elemente reprezentative de pe teren. M-am bucurat să îi văd interesați de ea, să am un copilaș care îmi solicita insistent ”harta” pe traseu, de exemplu).

drumetie4

O activitate care le-a stârnit mai mult interes decât anticipasem eu a fost recunoașterea câtorva specii comune de flori de primăvară (pe care, apoi, le aveau de bifat pe niște fișe). Dacă la început ne chemau să ne arate ”o floare”, deja, după circa 15 minute, îi auzeam ”Ilinca, uite o urzică moartă”… ”Ioan, acolo e iarba câinelui”. Ne-am întâlnit pe traseu cu doi băieți de la un club montan local, dintre care unul l-a recunoscut pe Ioan și mă cunoștea pe mine, care amenajau un traseu pentru un maraton. A fost o ocazie bună să le vorbească puțin copiilor despre alergarea pe teren accidentat, dar și despre faptul că vor strânge toate benzile cu care marchează traseul după ce competiția se încheie, lăsând, astfel, pădurea curată.

cris-fisa

Următorul punct de interes a fost devierea spre o serie de stânci, care formau un fel de pod natural. Trecerea pe dedesubt, spre un abrupt în care se observau atât dispunerea stratelor, prezența cochiliilor (aici explicații despre marea ce exista acolo ”pe vremea dinozaurilor”. Pretenția academică a acestor explicații s-a dus la vale odată cu mențiunea lui Ioan: ”daa, îmi amintesc, atunci când eram mic și eu făceam baie în marea aia!” :)) ), cât și fenomene actuale de modelare carstică, a fost o deosebită bucurie pentru ei și o încercare pentru noi. Câțiva au început să cânte ”podul de piatră/s-a dărâmat”, melodie pe care, în context, le-am declarat-o drept o glumă de rău augur :))

pod

Am continuat, apoi, traseul marcat, având mereu în stânga limita platoului, cu prăpăstiile și belvederea impresionante pentru ei. Am avut bucuria de a vedea o foarte îndrăgită veveriță, dar și un mușuroi uriaș de furnici (unde Ioan le-a explicat pe scurt despre complexitatea acestei lumi în miniatură). Curând, ne-am luat la revedere de la pădure…

musuroi

Pentru că timpul nu ne-a mai permis, am preferat să nu vizităm și rezervația fosiliferă ”clasică” (dându-le, bineînțeles, promisiunea că vom reveni), în avantajul unei binemeritate pauze de masă pe iarbă. (Dacă tot a venit vorba de masă, fac o paranteză: nu știu unde sunt părinții care se plâng că nu le mănâncă cei mici! Pentru că eu nu am auzit decât ”când mâncăm?” în timpul celor 2 ore cât ne-am plimbat!). Nu puteam pleca fără un ultim joc-test, în care 4 echipe, fiecare condusă de unul dintre adulții coordonatori, trebuiau să descopere un ”ou de dinozaur” folosindu-se de schițe ale terenului. (De cele 4 ouă de găinozaurus communis s-a bucurat, apoi, un cățel care ne păzea de la distanță. Cu aprobare generală, dornici să vadă cât de departe poate Ioan să arunce oul). Drumul spre casă s-a lăsat cu împărtășit impresii, cântat (de la ”Pădure nebună” la ”Moș Crăciun cu plete dalbe”, am avut de toate în repertoriu) și, bineînțeles, cu vestita oboseală bună.

MANCARE

––––

Concluzii? Aș lua-o de la capăt mâine 🙂 Și cred că și ei! I-am văzut bucuroși… am văzut copii care, la activitățile indoor, au fost greu de antrenat sau stăpânit și care, acum, erau fermecați și puneau sute de întrebări… În legătură cu organizarea, am simțit doar că trebuia redus și mai mult din traseu în favoarea timpului ”stat și bucurat”. Dar ce cred că am văzut cel mai mult e că, atunci când părinții cooperează și își depășesc temerile proprii (de căderi, de transpirat, de soare, de vânt, de insecte…. și lista e muuult mai lungă), chiar dacă ei înșiși nu se pricep (eu am rămas foarte mirată să aflu că nu toți copiii vizitaseră rezervația fosiliferă care e clasică în Iași, cu acces auto și foarte cunoscută), copiii, conduși de oameni care știu ce fac în respectivul mediu, se descurcă minunat, se deschid și înfloresc. Și învață într-un mod care încă mă fascinează. De fapt, nu văd prea curând momentul în care n-o să mă mai uimească… 🙂

drumetie6

Și, cred, parte din bucuria mea la finalul unei astfel de zile e că iau, măcar puțin, parte la asta… Bineînțeles, alături de întreaga echipă: Ioan, Irina și Claudia, cărora le mulțumesc că au făcut excursia posibilă, pentru implicare și pentru colaborare! Iar când feed-back-ul e: ”mami, a fost așa de frumos, dar mai am atâtea de văzut!”, chiar simt că mi-am îndeplinit exact scopul propus… și că pot dormi liniștită 🙂

grup

Despre Liderii Montani

În timpul în care voi citiţi aceste rânduri, eu sunt pe munte. Dar nu la relaxare, ci la muncă. Sau, mai bine zis, la şcoală. Şcoala de Lideri Montani Internaţionali, organizată, în premieră pentru România, de SGLM (Societatea Ghizilor şi Liderilor Montani).

Ce este Liderul Montan şi cum se diferenţiază de ghidul montan?DSC_1711

Atât ghidul, cât şi liderul montan sunt profesionişti ai muntelui, diferenţa constând în faptul că ghidul este plurivalent (competenţe multiple în zona turismului montan: drumeţie, alpinism, escaladă, schi, mountain-bike etc), în timp ce liderul este specializat doar pe partea de drumeţie. Practic, liderul montan este ghidul de drumeţie. Dreptul liderului de a conduce grupuri se extinde până la limita inferioară a gheţarilor permanenţi sau până la acele trasee unde utilizarea echipamentului tehnic (corzi, ham, colţari, piolet etc) este obligatorie. Atenţie, liderul poate şi este instruit să utilizeze echipament tehnic acolo unde experienţa sa consideră că acesta reprezintă o precauţie suplimentară utilă pentru siguranţa grupului sau a unor membri ai grupului (de exemplu, poate instala o coardă pe post de asigurare pe un pasaj de traversare, pentru securitatea şi confortul sporit ale membrilor grupului, traversare care se poate însă realiza în mod obişnuit şi fără asigurare).

La ora actuală, la nivelul României, ghizii montani acreditaţi sunt exclusiv naţionali, neavând recunoaştere în afara graniţelor ţării (despre cei mulţi care profesează fără autorizaţie nu discutăm acum, şi această situaţie este pe cale să se schimbe rapid). Este şi normal să fie aşa, întrucât o echivalare a competenţelor ar fi imposibilă din mai multe puncte de vedere. Un curs străin, recunoscut de UIAGM (Uniunea Internaţională a Asociatiilor Ghizilor Montani), durează între 3 şi 5 ani, în timp ce, la noi, cu un minim de experienţă tehnică, poţi deveni ghid montan după o formare profesională ce durează…. între 3 luni şi 1 an. Condiţiile de admitere şi costurile unui curs după standardele UIAGM sunt şi ele, în mod evident, incomparabile cu cele româneşti. Dar, mai ales, lipsa în România a palierului altitudinal corespunzător gheţii permanente face practic imposibilă pregătirea unor ghizi de altitudine pe teritoriul ţării, întrucât lipseşte un „ingredient” de bază: cadrul natural. Foarte recent, totuşi, s-a pornit un proiect de şcolarizare a unor ghizi montani români, în colaborare cu personal din alte ţări est-europene, după standardele UIAGM (şcolarizare care, în mod evident, nu va avea loc pe teritoriul României).

12823256_459079547616230_9099538900480934099_o

Liderii Montani se află şi ei organizaţi, la nivel mondial, în UIMLA (Uniunea Internaţională a Asociatiilor Liderilor Montani). Mulţumită eforturilor SGLM, România este, la ora actuală, una dintre ţările afiliata ca membru aspirant UIMLA, iar noi suntem prima promoţie de candidaţi români admişi pentru acest program de formare profesională cu recunoaştere internaţională.

Admiterea

Examenul de admitere a avut loc în octombrie 2015 şi a constat în patru etape, fiecare eliminatorie pentru următoarele:

12113354_420599428130909_3833144981460780539_o

  1. Selecţia dosarelor pe baza CV-ului cu experienţa montană (poate cea mai dură etapă, întrucât, din 43 dosare, au trecut de selecţie doar 8);
  2. Interviu pe baza dosarului;
  3. Proba teoretică (de asemenea destul de dură, cu toţii am intrat cam la limită);
  4. Proba practică. Personal, nu am perceput-o drept dificila din punct de vedere fizic, dar traseul a fost presărat cu tot felul de „surprize”, menite să ne testeze şi alte aspecte în afară de rezistenţa la efort (dar şi să ne reamintească de regula conform căreia: „la finalul traseului, toţi au voie să fie obosiţi, dar ghidul trebuie să fie capabil să parcurgă înapoi cel puţin jumătate de traseu”).12115921_420780284779490_1669191481747394616_n

După 2 zile de emoţii, toţi cei 8 trecuţi de prima etapă am fost admişi pentru cei 2 ani de şcoală. Munca abia a început!

12079696_10153311119745852_7733370673297289178_n

Modulul I

12238107_426825057508346_7660924352273447990_o

A avut loc în noiembrie 2015, la Târgu Mureş, la sediul celor mai profesionişti dintre profesionişti în acordarea primului ajutor: SMURD. Au fost 3 zile de învăţare intensivă: anatomie şi fiziologie, tehnici de resuscitare si Basic Life Support, lanţul supravieţuirii în caz de accident etc.

12239937_426824990841686_824276608566571275_n A fost foarte util faptul că am avut profesor un cadru medical calificat nu doar ca asistent şef pe ambulanţă, ci şi ca membru Salvamont Alba, fiind, deci, foarte capabil de a adapta prezentarea nevoilor noastre, de a răspunde la întrebări şi de a oferi exemple specifice accidentărilor în domeniul montan. „Cireaşa de pe tort” a fost vizitarea hangarului elicopterului de salvare, prezentarea echipamentului din elicopter şi discuţia cu piloţii despre procedurile de aterizare pe teren accidentat şi despre multe altele.

12244374_10153352870020852_2023089170311739803_o

Modulul al II-lea

859955_459079350949583_3712767094318870709_oA avut loc în luna ianuarie 2016, în Munţii Harghitei (zona Mădăraş). Spun convins că a fost cel mai intensiv curs la care am participat vreodată! Ziua începea pe la 9, fie cu teorie, fie cu muncă de teren şi… se termina la 22, chiar 23. Ca lector, îţi trebuie ceva determinare pentru a începe capitol nou de teorie seara la 21, după o zi de bălăurit prin ceaţă şi zăpadă cu busola în mână sau de a începe orientarea de noapte după ore bune de săpat bivuac.

12642494_446725115518340_5051712906314044172_nA fost destul de obositor, dar am plecat de acolo cu o mulţime de cunoştinţe: orientarea după azimut pe timp de zi şi pe timp de noapte, căutarea victimelor în avalanşe cu ajutorul dispozitivului electronic de localizare (DVA), studiul zăpezii în profil, construirea şi testarea unui bivuac în zăpadă. 12615159_1072853779401643_5808878675093410476_oPlus cunoştinţe teoretice referitoare la istoria turismului montan, la legislaţie şi multe altele, dintre care o bună parte vor fi reluate şi dezvoltate acum, la modulul al III-lea. Revin cu mai multe detalii când mă întorc… adică dacă mă întorc! 😀

Redevenind serioşi… din punctul meu de vedere, ceea ce se întâmplă prin munca celor de la SGLM (printre care şi noi, membrii aspiranţi) este o foarte bienvenită ridicare a standardului în ceea ce priveşte turismul montan pe teritoriul României. Poate şi prin înclinaţia către studiul fenomenelor turistice pe care mi-o dă formaţia mea de geograf, nu pot să nu observ oportunitatea pe care acestă creştere a calităţii serviciilor de ghidaj montan o poate aduce României. Şi mă bucur să fac parte din echipa de profesionişti care aduc schimbarea!

11056094_459079357616249_163024100072790052_o