Excursiile cu copii. Partea I: pregătirea psihologică

A noastră, ca părinți, nu (doar) a lor! 😀

Notă introductivă: fiind primul articol pe acest blog, aș fi putut alege să scriu despre orice altceva. De exemplu, despre echipamentul necesar. Am preferat să încep cu partea de pregătire psihologică nu doar pentru că mă atrage subiectul, ci și pentru că, în general, la turele cu cei mici nimeni nu se aventurează prea departe de la început. Nimeni nu merge cu ei, ca primă excursie, în locuri în care lipsa unui echipament special este vitală (sau cei care o fac știu ce fac și nu au nevoie să citească despre asta). În schimb, impactul pe care îl are acea primă excursie pentru copil poate fi de referință pentru o bună bucată a vieții lui. Și despre asta aș vrea să vorbim azi.

Despre percepția lor versus percepția ta, ca adult care organizezi ceva ce vrei să le rămână în memoria mai mult sau mai puțin conștientă drept un moment pozitiv și care să schimbe ceva în ei. Grea muncă, nu? 😀

traseu6

1. Cel mai important aspect (după mine, cel puțin) este alegerea traseului în funcție de vârsta copiilor, de experiența acestora, dar și de cea a adulților organizatori. Altfel zis, să facem în așa fel încât, pentru copii, experiența să rămână ca o bucurie și nu ca o mare adunare de frustrări. Să facem în așa fel încât copiii să își dorească să meargă pe munte și a doua oară! Desculț prin fâneață - explorare liberăSau, cum mi-a zis mie cineva drag și cu multă experiență și la munte și la copii: noi, ca adulți, trebuie să avem grijă să le stârnim dragostea de natură și de mers, nu să epuizăm toate obiectivele dintr-o zonă vizitată. Și așa e! Voi despre câte obiective văzute în excursiile din copilărie chiar puteți spune că vă amintiți? Cel mult imagini, în ceață… Nu? În schimb, poate (sper!) că și voi aveți în amintire sentimente din excursiile făcute când erați mici. De la bucuria de a descoperi ceva complet nou (și ce univers se poate ascunde într-o poiană sau într-un pârâu!) și până la frustrarea că „mama nu mi-a dat voie” să mă urc pe stânca mult dorită, astfel de sentimente ne pot urmari toată viața și, ca orice altă experiestancință din copilăria timpurie, pot fi definitorii pentru modul în care viitorul adult din copilul de acum va percepe o anumită realitate (în cazul de față, ieșitul în natură). Astfel încât, decât să documentăm un traseu a la agențiile de turism (cu lista de obiective bifabile din oră-n oră, între care copiii să alerge absolut epuizați – rezultând, evident, și o suprasolicitare pe măsură, manifestată prin comportamente care să taie cheful de plimbări viitoare nu doar copiilor, cât și părinților) – mi se pare mai important să reușim, ca părinți, să realizăm un traseu accesibil, dar suficient de variat încât să-i captiveze, precum și o anumită stare de spirit (se cheamă entuziasm, pt necunoscători :D) care e ingredientul de bază pentru o viitoare mare iubire între copil și natură…

bucurie

Și durata traseului este importantă. Este indicat să se înceapă cu trasee de o zi (în care copiii să se familiarizeze cu sunetele pădurii, cu terenul denivelat, cu plantele, cu statul afară un timp mai îndelungat etc), pentru ca, apoi, să fie și ei gata de ture mai lungi, cu dormit la cort, în bivuac de tot felul etc.

barajeTot din categoria adecvării traseului la vârsta și experiența participanților este și o bună structurare a traseului: aveți grijă ca, în cadrul excursiei, să existe suficiente momente de explorare liberă si relaxare. Pentru un copil, contactul cu un mediu complet nou poate fi copleșitor și, de aceea, au și ei nevoie de timpul lor nestructurat, în care tot ce a fost asimilat să se sedimenteze. Eu am avut o experiență interesantă vara trecută când, nerespectând suficient această cerință, am avut parte, la un final de săptămână plină la munte, de o drăguță de suprasolicitare la Cris. Iar atunci când nu am uitat de timpul nestructurat, s-au bucurat în voie de momente precum explorarea dealurilor și a stâncilor, joacă în pâraie reci (barajele rămân preferatele lor) sau hârjoană în sacii de dormit.sac-cris

Și când oboseala a depășit anumite cote… vom vorbi, într-un articol viitor, și despre asta, despre modul în care somnul, masa și alte ritmuri dereglate de viața la oraș se reglează în cel mai fascinant mod la munte. Și adoarme copilul ”pe care mă chinui o oră să-l culc acasă”.. adoarme spontan, ”ca un prunc”, îndată ce i se oferă un minim de condiții 🙂 g-somn-1

Pentru unii poate părea amuzant că am specificat partea cu „traseu adecvat experienței adulților”… și sper să fie așa pentru tot mai mulți! Pentru că nu-s sigură dacă, dintre cei care fac drumeții cu copii, mai mulți sunt cei care se aventurează în locuri ce le depășesc lor înșiși nivelul de experientă sau, dimpotrivă, mai mulți sunt cei care nu îndrăznesc să iasă niciun pic (mic!) din zona de confort, deși, poate, undeva în adânc și-ar dori asta. (Oricum, nu e deloc recomandat să săriți gardul între cele două extreme fără pregătire 😀 Imaginați-vă ce impact ar avea asupra unui copil o primă excursie în care mama ar sări panicată la primul zgomot din pădure sau la prima insectă urcată pe pătură… :D).

Oricum, pentru părinții din categoria „aș-tot-merge-și-nu-m-aș-mai-opri” (așa, ca mine :D), ceea ce scriam mai sus, capacitatea de a rezista ispitei de a nu supraîncărca programul excursiei cu mai mult decât pot cei mici duce cu bucurie poate fi o adevărată provocare!

2. Obișnuiți-vă cu ideea că veți avea de acceptat și gestionat limitele lor. Care pot fi diferite de ale voastre. Da, părinte munțoman, ești pregătit să-ți auzi copilul (copilul tău, crescut din tine, „programat” de tine) urlând că lui nu-i place pe munte? Ești pregătit, de fapt, să accepți că el este o persoană diferită de tine, care poate avea, chiar și la vârsta asta mică, alte alegeri și alte limite? E greu, tentația e mare să consideri că „ai greșit ceva”. Ceea ce poate fi o variantă, e adevărat – și rolulmirare acestui articol e de a da câteva idei de pregătire psihologică pentru a evita unele dintre greșeli – dar, la fel de bine, poate fi vorba doar de diferențe între oameni. Cum îți dai seama despre care e vorba…. ei, asta e ceva sensibil. Și mai sensibil e să-și dai seama care este momentul în care trebuie să renunți și să accepți că lui nu-i place ce-ți place ție și care sunt celelalte multe momente în care, cu tact fin, îl poți ajuta pe copilul tău să depășească ceva ce nu era altceva decât o limită. Limită care îl ținea la distanță de ceva ce, de fapt, ar fi vrut să facă. O teamă de necunoscut sau de ceva perceput drept atât de mare, încât îl face să se simtă mic. Prea mic. Le știm bine și noi, aștia „mari”, doar…

Deci da, te poți trezi în mijlocul pădurii cu o criză de toată „frumusețea”, venită din te miri ce. Chiar recent vorbeam cu o prietenă, mamă de 2 fete plimbate muuult încă de când erau mici, care îmi povestea disperată că nu știe ce să mai facă pentru a le scăpa pe fete de o fobie foarte puternică de albine, cu toate că nu avuseseră niciun incident cu ele vreodată. Alteori frica nu este chiar irațională, însă se bazează (din nou, ca și la adulți) pe o experiență unică sau limitată și o înțelegere la fel de îngustă. De exemplu, vara trecută, în mijloc de sălbăticie în trei (băieții mei și eu, adică), Cris a căzut, din neatenție, în urzici. Au urmat niște foarte firești urlete și o destul de ușor de așteptat revoltă împotriva urzicilor, a pietrelor de pe potecă (ce „l-au împiedicat” :D), a mamei celei neatente care nu l-a păzit, a Cui a lăsat urzicile pe lume etc :)) Revoltă dublată de o frică puternică. A fost interesant pentru mine procesul prin care l-am ajutat să-și depășească, până la urmă, frica: tot prin „raising awarness”. padureL-am învățat cum să deosebească urzica de alte plante (de rugii fără rod de zmeură și mur, de exemplu), l-am învățat care e urzica și care e urzica moartă (ocazie pentru a discuta despre mimetism și rolul lui în lumea vegetală și animală), i-am arătat și faptul că poți pune mâna pe urzică fără să te urzici (dacă miști mâna în sensul țepilor și nu în sens opus lor)… oricum, rezultatul a fost nu doar că și-a lărgit câmpul de cunoaștere, ci și că… teama a fost înlocuită de altceva, ceva util: atenția (care nu este altceva decât utilizarea sănătoasă, necesară supraviețuirii, a emoției numită frică, emoție pusă în noi tocmai pentru a ne pune în gardă în fața pericolelor reale din mediu). Așadar, copilul mergea pe potecă, recunoștea urzicile dintre alte plante și mi le arăta, le dădea eventual deoparte cu bățul sau se ferea, dar isteria disparuse… 🙂

oboseala33. Pregătiți-i din timp cu informații despre traseu. Spuneți-le pe unde vor merge, ce urmează să vedeți și pregătiți-i din timp și pentru greutățile pe care le vor întâmpina. Că dacă noi tot repetăm că „va fi frumos, va fi extraordinar”, dar ei se trezesc în față cu o pantă care nu se mai termină (da, ok, cu peisaje frumoase, dar cui îi pasă de ele dacă ești mic și-ți dai duhul urcând?), s-ar putea nu doar să nu mai vadă frumusețile din jur, ci și să-și piardă, pe viitor, ceva din încrederea în judecata ta.

imbratisare4. Pe durata traseului, pregătiți-vă nu doar să răspundeți la întrebări, ci, mai ales, să povestiți. Să stârniți curiozități. Să canalizați voi atenția lor spre cele văzute pe traseu. Să îi încurajați, să îi îmbrățișați. Primul traseu mai lung făcut pe jos cu Cris a fost coborârea de la Babele la Peștera, în Bucegi (avea 4 ani jum, traseul l-am făcut cam în 3 h). Nu era obișnuit să meargă atât, dar faptul că i-am oferit suficientă atenție pe toată durata traseului și i-am povestit de toate, de la geologia zonei, floră, faună etc, până la sfaturi utile despre modul în care să calce pe coborâre l-au făcut să fie foarte entuziasmat, în ciuda oboselii. Anul trecut a venit rândul lui G să facă primele lui trasee (și, de la un copil care mergea mai mult în wrap decât pe jos, m-am trezit peste noapte cu un flăcău care a mers și trasee de 5 ore!). Pregătiți momente comice, pregătiți cu grijă nu doar traseul, ci și atmosfera (din experiența mea: un cântec de munte face minuni. Eu am fredonat doar 2 versuri dintr-un cântec despre Piatra Craiului cât am mers cu ei prin Prăpăstiile Zărneștilor și Cris, acasă, mi-a cerut să-l învățăm împreună și să-l cântăm tot. A ieșit super, avem și o variantă proprie deja, cu versuri adaptate 😀 Și am ajuns și la dueturi 😀 ).leagan2 Folosiți-vă creativitatea pentru a umple pauzele cu activități specifice și cu improvizații distractive cu rol de conectare, din care copilului să-i rămână clar mesajul că nu are nevoie de obiecte sau jucării sofisticate pentru a se distra, ci se poate simți minunat cu ce-i oferă natura (și un pic de imaginație). Nu cădeți în capcana de a căra cu voi multe jucării! . Și lăsați-i să se murdărească! Adică să experimenteze! Mașina spala atât de ușor… și bucuria lor, în schimb, e atât de mare! (și acest paragraf, despre idei de activități, va fi dezvoltat într-un articol separat)murdarire

5. Pregătiți mici „accesorii” cu specific montan care să le întregească impactul excursiei. Dacă bocancii sunt, cel puțin din punctul meu de vedere, obligatorii, alte obiecte care să-i facă să se simtă ”oameni de munte”, care pot lipsi, sunt binevenite, acolo unde este posibil. Ai mei s-au arătat foarte entuziasmați de tricourile de munte (Decathlon, vreo 15 lei bucata sau nici atât…. dar cu adevărat minunate și pentru mine, scutindu-mă de efortul de a căra câte 3-4 tricouri de bumbac per bucată copil). Tot deosebit de îndrăgite sunt și buffurile pentru copii, acele eșarfe tubulare multifuncționale, pe care le-au purtat, fie pe cap, fie la gât, întreaga iarnă (vom reveni pe larg și la acest subiect).

Ca să nu credeți că vă îndemn la golit portofelul (chiar deloc, dimpotrivă), și improvizațiile funcționează bine uneori. Cea mai drăguță fază dintr-unul dintre traseele (de neuitat) făcute vara trecută a fost când G a realizat că toți avem rucsac, numai el nu! Și, pentru a evita bătaia pe rucsac cu fratele mai mare, i-am improvizat rapid ceva din „punga” pentru mâncare. Vă las să admirați mândrul rezultat!rucsacg2

Din aceeași categorie sunt și mâncatul la primus (unde aceeași rețetă are complet alt gust decât acasă!), dormitul la cort, cumpăratul unui sac de dormit pentru copii etc. Aici sunt multe de spus și, din nou, vom vorbi mult mai pe larg despre aspectele tehnice într-un articol separat.

6. Dacă avioan-si-cris-1eți posibilitatea, oferiți-le modele, ”eroi ai muntelui” pe care ei să vrea să îi urmeze. Pentru că nimeni nu e profet cu proprii copii, zice proverbul, nu? Aici exemplele pot fi diverse, depinde cu ce știți voi că rezonează ei. Poate fetițele Crina și Dor Geta Popescu, cele care au bătut recorduri peste recorduri în alpinism, copii fiind… La noi, modelul clar a fost și este Ioan, care, prin emisiunea lui (”Pe poteci, spre inima ta!”), prin entuziasmul propriu și prin apropierea naturală de copii, a ajuns imediat… la inima lor. Și așa și-au dorit să aibă și ei ”bețe de trekking ca Ioan”, ”buff ca Ioan”, să meargă pe traseele din episoadele lui Ioan etc.  Cu siguranță veți mai auzi de el pe aici pe la mine. Un astfel de model poate avea un rol deosebit în motivarea și educarea copiilor în sensul deschiderii către natură. Într-un fel în care părintele, oricât ar fi de fain, e imposibil să reușească. Și dacă mai au și șansa de a merge cu eroul preferat într-o tură… vă dați seama de impact, nu?

6. Nu în ultimul rând: la nevoie, fiți fermi. Între oamenii de munte se știe că „la munte nu există democrație”. Că cei mai fără experiență ascultă de cei cu experiență, de liderul turei, pentru că poate fi în joc viața lor. Sigur, într-o tură cu copii nu e cazul de absolutizat nici una, nici cealaltă, dar nu strică deloc acele momente în care să conștientizeze și ei, puțin câte puțin, că e nevoie de o oarecare disciplină pentru a te putea descurca în natură. Că toate sunt bune și frumoase dacă nu faci greșeli… căci, așa cum spune un om drag mie, muntele nu le face, niciodată. Doar oamenii. Că ok, acasă poți să te pui în fund și să țipi 1 h dacă asta vrei, dar pe munte nu-ți permiți, dacă deja e seară, pentru că te poate prinde noaptea în pădure. Că acasă poți să nu mănânci, dacă vrei, că îți iei mai târziu din frigider, dar la munte nu merge, pentru că nimeni n-o să oprească grupul de câte ori are chef unul sau altul să mănânce sau pică de efort. Că acasă poți fi dezordonat, dar în cort, dacă e dezordine, poți pierde lucruri importante, de care depinde cel puțin confortul excursiei, dacă nu și supraviețuirea (de exemplu, daca ești neatent și verși apă pe sacul de dormit, dacă te bați cu fratele mai mare și rupi un băț de cort, dacă nu-ți mai găsești lanterna sau cuțitul… și exemplele pot continua).g-sac

Cu siguranță s-ar mai găsi multe de spus. Dar aș prefera să-mi spuneți și voi. Deci, voi ce secrete aveți? Ce a funcționat la voi în turele cu copii?

Anunțuri

7 gânduri despre “Excursiile cu copii. Partea I: pregătirea psihologică

  1. george

    Servus, de mult cautam un site care sa trateze abordarea unei excursii pe munte cu copiii. Sunt indragostit de munte de cind ma stiu si incerc sa ii insuflu si baiatului dragostea asta. Al meu are 4 ani jumate si l-am luat pe munte de la 1 an. Acum are peste 23 kg, nu il mai pot purta in spate cu rucsacul special si sunt tare mindru ca, in toamna, am facut cu el o tura de 8km jumatate. A mers bine, diferenta de nivel de 800 m, multe pauze pentru jucat si pentru mincat, nu s-a plins de nimic, chiar daca era rupt de oboseala dupa aia. In schimb nu prea reusesc sa il conving sa „se ceara” pe schiuri. Poate dezvolti si subiectul asta, am nevoie de sfaturi. La mai multe articole si viata lunga blogului.

    Apreciază

    1. Buna si multumesc pt vizita si urari! Si felicitari pt ce ati realizat pana acum cu baiatul vostru! La cat mai multe carari impreuna!

      Legat de schiuri, nici noi nu am inceput inca (am vrut iarna asta cu Cris, dar zapada s-a lasat mult asteptata in zona noastra), asa ca sfaturi din experienta personala nu am cum oferi. In schimb cred ca se aplica acelasi principiu de care scriam in articol: a nu-i impinge mai mult decat simt ei intr-un anumit moment. A-i pune in contact cu, a nu renunta la primul lor scancet, dar nici a nu avea asteptari nerealiste de la ei sau a-i forta. In sezonul rece sunt destui adulti care nu suporta sa stea afara, stressul climatic este f mare. Cu atat mai mult pentru un organism de copil. In plus, la schi apare tehnica, apare viteza, apare nevoia de a reactiona rapid (si presiunea indusa de asta). Toate astea sunt dificile pentru un copil si e foarte posibil ca el sa fie in punctul in care sa nu simta inca bucurie din schiat (care sa-l faca sa „se ceara”pe schiuri). Eu una m-as bucura ca NU REFUZA si l-as pastra in contact cu asta, pana cand se va simti suficient de sigur.

      Mai multe despre subiectul asta… la iarna! 😀

      Apreciază

  2. Magda

    Salut, ma bucur sa vad ca scrii despre munte si copii pe munte; nu am sa reusesc niciodata sa pricep cu ai reusit sa mergi pe munte cu amandoi pruncii, unul pe jos, unul in wrap si cu rucsacul pentru toti ; in schimb sunt foarte bucuroasa ca mai exista putini cativa care incearca asta; noi am inceput inca de la 2 ani sa mergem pe deal, fie ca am mers pana la baza in carucior …apoi in mei tai si apoi un pic pe jos sa cautam bureti ( iesiri de cate 2 ore pe deal cu totul ) dar incet incet o sa fie si mai lungi.
    Pana si faptul ca are un rucsacel gol in spate ( sau cu o masina sau cu un pampers sau cu o sticla de apa; de foarte multe ori am fost blagoslovita ca vai asa mic si cara singur rucsacelul; , vai da nu e greu ? nu e greu pt ca e gol :))) ) , fie ca isi cara singur rucsacul de gradinita, pe viitor nu i se va parea ceva anormal ca trebuie sa care un rucsac mai greu pe munte.

    Legat de schiuri , recomand ( din exercitiul pe care l-am facut noi acum la 2 ani jumate ) purtatul claparilor in casa ….joaca in clapari…apoi pus pe schiuri in casa in joaca….si apoi afara iarasi joaca ff multa ……si fara sa fie fortat din prima sa stea….daca e scos afara pe schi si ceva nu ii convine..trebuie renuntat si apoi peste o zi incercat iara ; cum spune sotul meu nu rezolvam nimic daca il fortam si apoi nu mai vrea deloc….trebuie foarte foarte multa rabdare din partea parintilor 🙂 asta daca stiu ce au de facut….daca nici parintii nu stiu sa schieze (sau doar au impresia ca stiu ) trebuie neaparat apelat la un instructor , intructor care stie ce are de facut (calm , cu rabdare ) nu din categoria ( alunec la vale stiu sa schiez 🙂 )

    Mult spor la scris Ilinca 🙂 !!

    Astept cu drag urmatorul articol 🙂

    Apreciază

    1. Hey, bun venit pe aici si multumesc!

      Da, e dragut de observat cum unii dintre cei scandalizati ca un copil isi duce singur rucsacelul sunt aceiasi care, intr-un alt context, ar pleda pentru o „bataita educativa” sau pentru „lasa-l sa planga, asa devine independent/barbat”. Eh…

      Multumesc si pentru completarile legate de schiat! Hm, tocmai cred ca mi-a venit o idee pentru la iarna 😀

      Va imbratisez cu drag pe toti!

      Apreciază

  3. Pina la urma cel mai fain si mai fain picii invata schiatul in colectivitate, in tabara, mult mai rapid si mai fun decit cu un instructor individual. Gradinitele si scolile primare de limba germana din Sibiu au traditie in a duce kidisorii cite o saptamina iarna, la Soimii, in Paltinis. Acolo se incurajeaza unii pe altii de la pus claparul in picior si pina la invatat sa urce cu babyschiul + incurajarile echipei/colegilor de clasa. E drept ca au si niste instructori foarte buni care se ocupa de toti si fiecare in parte incit simbata cind urca printii sa ii recupereze toti se dau pe schiuri si coboara pirtia mica (care e pirtia cabanei Soimii, a lor toata, batuta de ei). http://soimiisibiu.ro/baza-sportiva-soimii-paltinis/ sint citeva poze care pot ilustra ce vreau sa spun … aaaa si da, odata intrati la clasele germane de la scoala 2, toti invata sa schieze, sa mearga cu bicla sa inoate si daca vor si daca nu 🙂 … cel putin eu nu stiu de vreo exceptie …

    Apreciază

    1. E fain ca exista initiative care sa propuna invatarea in colectivitate. Bineinteles ca, pentru ei, este mai usor si mai interactiv asa. Problema este ca, la ora actuala, astfel de situatii sunt cazuri izolate, cand ar trebui sa fie o regula generala. Pentru ca sunt f multi parinti care nici nu-si pun problema de astfel de lectii, dar rolul educatorilor este sa propuna ei programa, nu sa astepte initiativa parintelui, care, in mod evident, nu are cum fi specialist in toate domeniile.

      Apreciază

  4. Pingback: Excursiile cu copii. Partea a doua: îmbrăcămintea şi încălţămintea – Muntomama

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s