Excursiile cu copii. Partea a doua: îmbrăcămintea şi încălţămintea

După ce ne-am făcut curaj să ieşim cu cei mici (şi ne-am înarmat cu răbdare, veselie, deschidere şi alte câteva secrete), iată-ne ajunşi cu rucsacul în… faţă. Da, deocamdată în faţă, uitându-ne la el şi întrebându-ne cu ce să-l umplem şi cu ce să nu. Şi asta vom vedea azi împreună…

rucsaci

(Acest articol, ca toate din seria „excursiile cu copii”, NU se adresează părinţilor care, în viaţa lor de adulţi, au mers sau merg încă pe munte. Ei ştiu ce au de făcut, luat etc. Articolele se adresează acelor părinţi care descoperă mersul pe munte împreună cu copiii lor. Şi care, deci, nu au nici timp să caute, să descopere, să se informeze singuri, dar nici nevoie de echipament prea sofisticat sau scump. Aşadar, luaţi-le drept un ABC al mersului pe munte, adaptat familiilor cu copii).

I. Reguli generale referitoare la echipament

Atunci când mergem pe munte, echipamentul trebuie să fie 1. adecvat; 2. suficient, dar nu în exces şi 3. să existe un minimum de rezervă pentru situaţii neprevăzute. Să le luăm pe rând:

echipam1.Adecvat: nu mergem pe munte în şlapi şi nici în tenişi (cum spune cineva drag mie, pentru că e la fel de potrivit precum a merge la plajă în cizme îmblănite). Nu mergem vara la munte cu bocanci de iarnă (doar pentru că se cheamă bocanci) şi nici invers. În funcţie de dificultatea traseului, pe care o studiem înainte, ne informăm şi alegem ce este potrivit (pentru că, mai ales între oamenii de munte, există şi extrema cealaltă, a „defilării” absolut inutile cu echipament de înaltă clasă pe trasee pe care respectivele piese nu doar că nu sunt necesare, ci devin hilare şi spun ceva despre gradul de experienţă al montaniardului care le afişează).

2. Suficient, dar nu în exces: dacă te duci într-o tură de 10 zile în Făgăraş, nu prea poţi merge cu o singură pereche de şosete de schimb (mă rog, dacă mergi singur şi dormi în cortul tău… :)) ). Dacă mergi iarna, „puloverul ăla gros” împletit cu drag de bunica nu îţi va fi nici pe departe suficient. Dar nici invers (cum este atât de clasic celor ce abia descoperă mersul pe munte), nu e deloc indicat să-ţi cari cu tine „tot dulapul”. Adică este bine să optimizezi în aşa fel încât, la finalul turei, să nu ai nimic din stratul de haine care vine în contact cu pielea (lenjerie intimă, tricouri, şosete) care să nu fi fost folosit deloc pe timpul turei, iar din stratele care vin deasupra, cel mult cu pelerina sau geaca de ploaie nefolosită (adică dacă ai cărat vara 3 polare şi nu ai folosit decât unul subţire într-o seară, undeva e o problemă: ai luat prea mult pentru condiţiile date).

3. Să existe un minimum de rezervă pentru situaţiile de urgenţă (redundanţa echipamentului). Aici discuţia e lungă pentru că, de fapt, la unii oameni exact regula asta duce la un rucsac prea voluminos şi greu (alţii, dimpotrivă, nici nu-şi pun problema vreo secundă că, în natură, poate interveni şi neprevăzutul. Chiar recent am asistat la o discuţie între un organizator de ture şi o persoană potenţial interesată, cea din urmă arătându-se foarte nedumerită „de ce e folia de supravieţuire pe lista de echipament obligatoriu, că doar noi nu vrem să facem tură de survival cu dormit sub cerul liber”). La turele spre care vă veţi orienta voi cu cei mici, regula asta înseamnă, în principal, să aveţi mereu la voi: o haină groasă în plus, o pelerină/geacă de ploaie, un tricou de schimb, o pereche de şosete în plus… şi alte câteva lucruri utile, precum lanterna frontală (sau orice sursă de lumină cu bateriile încărcate – NU telefon, care se descarcă imediat), ceva de aprins focul, un cuţit, o bucată de sfoară, o trusă de prim ajutor şi mai sus amintita folie de supravieţuire (acel „staniol” pe care îl vedeţi la TV peste victimele accidentelor de tot felul. Costă între 8-14 lei în orice magazin de profil, inclusiv Decathlon, şi cântăreşte cam 100g. Şi da, vă poate salva viaţa!).

echipam2

Regula este valabilă oricând, mai ales la turele de o zi (care tind să fie luate în uşor şi, deci, să devină „sursă” de chemat salvamontul, din cauza echipamentului nepotrivit/insuficient. Tentaţia e mare… vezi vremea bună când pleci, „mergem doar 3 ore”…. şi te rătăceşti sau vine ceaţa şi tu nu ai nici măcar o geacă la tine. Dacă într-o tură cu dormit la cort se întâmplă ceva, ai totul cu tine pentru a te descurca. În schimb, într-o tură de o zi, pornită pe vreme bună, riscurile ca o furtună, un rătăcit prin ceaţă, un accident în cadrul grupului sau orice alt hazard să vă prindă nepregătiţi sunt mult mai mari. Să nu fie! 🙂

II. Îmbrăcămintea

Alături de mâncare, este, poate, una dintre cele mai mari griji ale părinţilor când pleacă în orice fel de călătorie. Şi, dacă începătorii într-ale muntelui obişnuiesc să care prea multe haine şi prea multă mâncare, părinţii începători… cară, adesea, exagerat de multe haine (despre mâncare nici nu mai zic, o să vorbim despre ea într-un articol separat). Aş zice că utilizarea pe scară tot mai largă a maşinii personale în detrimentul transportului în comun are şi ea un rol important în asta. Am văzut şi la mine (părinte cu pretenţii de cunoscător) cum, în perioadele în care am circulat cu maşina cu copiii, căram cel puţin dublu faţă de necesar. Şi nu, nu rămâneau toate surplusurile la maşină, o bună parte din ele erau luate mai departe, pe traseu. De când mergem cu trenul, bagajul s-a optimizat incredibil…

tricou.jpg

Un factor care ajută considerabil optimizarea asta a bagajului este, însă, calitatea tehnică a îmbrăcămintei. Acum, faţă de acum câţiva ani, apariţia Decathlonului în majoritatea oraşelor mari, a crescut nivelul de acces al oamenilor care merg ocazional în natură la echipament tehnic de o calitate satisfăcătoare pentru nevoile lor, la preţuri rezonabile. Cum este şi cazul familiilor cu copii.

Pentru că da, nimănui nu-i vine să dea sume mari pe câte un tricou de munte care, anul viitor, nici nu-i mai vine copilului… Ori până nu demult, ofertele din magazinele specializate nu erau (cum nu sunt nici acum) tocmai ieftine. Aşa că, cel puţin pentru noi, second-hand-urile erau o opţiune grozavă. Şi mai sunt încă, doar că, spre deosebire de alte haine, echipamentul montan second are, cu ceva excepţii, două neajunsuri: greutate mai mare şi/sau material îmbătrânit (care îşi pierde proprietăţile – în special impermeabilitatea membranelor scade puternic în timp). Sigur, asta nu înseamnă că nu poţi avea noroc cu un super-echipament găsit în second: mi s-a întâmplat şi mie, nu doar o dată. Dar, ca să ştii să-l alegi şi să-l verifici, trebuie să te pricepi cât de cât.

bw2.jpg

O altă regulă importantă spune că la munte, atât pentru adulţi, cât şi pentru copii, este indicat îmbrăcatul „în straturi”. Ceea ce înseamnă că, în loc de o haină groasă, matlasată, pusă direct peste tricou, voi folosi o bluză de corp, o bluză termică şi o geacă subţire. De ce? E simplu: ca, în orice moment, să-mi pot regla temperatura corpului (în funcţie de efortul depus pe un anumit pasaj) scoţând/adăugând câte un strat subţire. Probabil că toţi începem mersul pe munte cu copiii vara, aşa încât nu voi insista pe echipament gros, de iarnă. Dar la munte, spre deosebire de oraş, deşi iarna nu-i ca vara, uneori… vara cam aduce a iarnă. Adică vremea se poate schimba brusc, iar diferenţele de temperatură pot fi foarte mari (ori, după cum ştim, organismul nostru asta înregistrează, diferenţa termică, nu valoarea absolută. Adică dacă în Sinaia erau 30 de grade şi plec în tricou, iar când mă dau jos din maşină la Piatra Arsă sunt 20 de grade, cu siguranţă nu voi mai putea sta în acelaşi tricou, voi avea nevoie de un strat în plus, întrucât o diferenţă termică de 10 grade este foarte mare, iar organismul o percepe ca atare).

Bun, atâta vorbăraie… dar ce haine luăm, totuşi, atunci când mergem pe munte? Şi, mai ales, ce luăm copiilor? Şi ce avantaje au hainele special create pentru asta faţă de cele de oraş?

geci1În ideea celor de mai sus, oriunde plecăm  (inclusiv în ture de o zi, da?), este esenţial să avem la noi ceva rezistent la ploaie. O haină, adică. Poate fi pelerină sau geacă cu membrană respirabilă, ultima fiind, evident, mai performantă, mai plăcută (întrucât, deşi ploaia nu intră în material, i se permite transpiraţiei să iasă din material), dar şi mai scumpă. Totuşi există acum suficiente variante relativ accesibile ca preţ, potrivite pentru ture uşoare, inclusiv pentru copii. Am specificat haină pentru că umbrela NU este adecvată pe munte  – o răsuceşte vântul, o putem agăţa în crengi, ne ocupă mâinile, este incomodă la drum lung. Pentru baietii mei, am testat cu succes atât o geacă Quechua, cât şi echipament sh (trebuie verificat înainte, nu vă bazaţi pe el până nu îl testaţi!).

Pentru sezoane intermediare, hainele din softshell (windstoppere) sunt alegerea ideală. Rezistente la vânt şi la umezeală, fără a fi complet impermeabile, au o respirabilitate bună şi oferă un bun confort termic. 

Ceva termic trebuie, de asemena, să se afle în rucsac. Acum polarele (acele pluovere sintetice speciale) se găsesc peste tot. Atât Quechua, cât şi variantele second sunt absolut satisfăcătoare pentru ture cu copii. De cele mai multe ori, polarul nu va fi folosit în timpul mersului, dar va fi foarte util atunci când vă opriţi pentru un scurt popas şi mai ales seara, la cort.

polare1.jpg

O bluziţă mai subţire, gen bluză de corp, de purtat peste tricou, este următorul strat. Şi urmează tricoul. Atât bluzele de corp, cât şi tricourile, se recomandă a fi tehnice. Adică din material sintetic special conceput în aşa fel încât să elimine transpiraţia spre exterior şi să se usuce foarte, foarte rapid. Vă spun drept, ca mamă, cu o investiţie de 50 lei în 3 tricouri Quechua sau Kalenji şi cu un tricou de bumbac pentru somn vă asiguraţi o săptămână la munte, la cort, cu cel mai activ copil (echivalentul dacă folosiţi doar tricouri de bumbac fiind de cam 10 bucăţi, pentru aceeaşi perioadă). Tricourile tehnice sunt extrem de uşoare, se usucă pe copil înainte să-şi dea seama cineva că a transpirat, se usucă la soare în maxim o oră dacă s-a murdărit şi a trebuit clătit într-un pârâu, se spală foarte uşor… sunt minunate, pe bune. Iar dacă cineva chiar are ceva cu ideea de sintetic (deşi nu ar trebui să aveţi până nu le încercaţi, senzaţia e foarte diferită de a unui „plastic” ordinar… şi eu am fost reticentă faţă de ele la început, dar practica m-a convins), există şi variante naturale, din lână merino, atât de iarnă, cât şi de vară (ştiu multă lume încântată de ele, eu nu le-am încercat încă, dar sunt sigură că sunt bune. Dezavantajele lor ţin de preţul mai ridicat şi de faptul că sunt textile mai sensibile, care pot fi spălate la maxim 30 de grade fără a le fi afectată forma sau culoarea).

tricou2

Un aspect important pentru părinţii de bebeluşi purtaţi: dacă plănuiţi o drumeţie cu ei (adică ceva mai mult decât o plimbare, ceva care să vă solicite cât de cât), luaţi haine de schimb şi pentru ei, preferabil tot speciale, şi ţineţi o haină groasă la îndemână. Pentru momentele de popas, în care îl daţi jos din carrier şi observaţi că e ud tot de la transpiraţia părintelui purtător şi, imediat ce e schimbat, deşi afară e cald, tremură sau, dacă e mai mare, se plânge de frig. Aceeaşi diferenţă termică bruscă îşi spune cuvântul, deci bebe va avea nevoie de un tricou uscat şi de un hanorac peste (pe care să-l daţi jos atunci când ajunge din nou în sistemul de purtare). Ideal ar fi să aveţi 2 tricouri tehnice pentru bebe şi unul pe părintele purtător astfel încât, în pauză, tricoul părintelui se usucă pe el, iar al lui bebe, cel proaspăt schimbat, se usucă pe iarbă şi este gata de a fi refolosit la următorul popas.

wrap

La capitolul pantaloni, din nou, a avea cea mai simplă variantă de pantaloni cu uscare rapidă scuteşte părinţii de „bucuria” căratului a 3 perechi de pantaloni de rezervă (ceea ce, dacă mă întrebaţi pe mine, nu e atât de exagerat precum sună. Un aşezat în iarba udă acum, un alunecat în noroi peste jumătate de oră şi un iaurt vărsat pe ei în pauza de masă şi… gata rezerva de pantaloni, înainte ca vreo pereche să fi apucat să se usuce). Ai mei funcţionează cu succes cu pantaloni Quechua şi, de data asta, nu am mers pe cea mai ieftină variantă, ci pe unii medii ca preţ, dar care oferă posibilitatea, foarte practică pe munte, de a se transforma din lungi în scurţi şi înapoi. Pentru o tură cu cortul mai iau o precehe de pantaloni de dormit (trening sau, preferabil, polar) şi, dacă vreau neapărat rezerva rezervei, încă o pereche de pantaloni scurti.

outfit g

Lenjerie intimă şi şosete. Dacă la ultimele, există şi variante tehnice, la lenjerie trebuie avut în vedere că, dacă pantalonii sunt cu uscare rapidă şi chiloţii nu, copilul tot ud la fund se cheamă că stă. Nu am căutat chiloţei tehnici pentru copii, ce-i drept, dar, dacă vremea se anunţă instabilă sau dacă tocmai a plouat şi iarba e udă, eu prefer oricând să-i îmbrac cu slipul de plajă în loc de chiloţei. În ceea ce priveşte şosetele, cred că e piesa de echipament la care, la copii, recomand să nu faceţi economie de cantitate. Adică o şosetă în plus nu e chiar atât de grea… şi, dacă tot vă ziceam că la o tură de o săptămână eu le iau 3 tricouri, la aceeaşi tură iau cam 8 şosete. Şi nu mereu, dar mi s-a întâmplat să fie nevoie de toate… Sigur, asta depinde şi de calitatea tehnică a şosetelor, dar şi a încălţămintei de deasupra lor.

outfit cris

Accesorii. Foarte importante nu doar ca funcţionalitate, ci şi pentru calitatea lor de a atrage copiii spre munte. Eu recomand cu tărie 2: parazăpezile şi bandanele multifuncţionale.

Parazăpezile sunt nişte bucăţi de material impermeabil, prevăute cu chingi de prindere pe bocanc şi cu elastic de reglare, utilizate la munte iarna, pentru a nu lăsa zăpada să intre între bocanc şi pantalon. Eu le recomand şi vara, sunt ideale pentru mers prin iarbă udă (protejează şi bocancii de udătură), pe poteci noroioase, ca protecţie împotriva muşcăturilor de şarpe etc etc. Eu le am mereu în rucsac şi vara, chiar şi pentru mine. Pentru copii, am unele confecţionate de mine (într-o perioadă am şi vândut pe site-ul Crisalida, poate le voi relua). Deşi Cris deja îmi foloseşte şi o pereche de-ale mele, mai vechi.

parazapezi

Bandanele sunt de multe feluri. Noi am folosit ani buni bandane de bumbac („baticuţe”) pentru ca, anul acesta, să îi bucur cu bandane tip buff (tubulare, din microfibră, cu uscare rapidă de tot şi cu cel puţin 6 modalităţi de utilizare). Sunt o investiţie minunată, la noi au înlocuit atât fularele, cât şi şepci/căciuli (cele dublate cu strat de polar). Şi este că-s drăguţe foc?

P1010045

III. Încălţămintea

bocanci2După mine, la munte, încălţămintea este cea mai importantă parte a echipamentului. Poţi merge cu multe improvizaţii, îţi pot lipsi multe, dar, odată ce ai început să mergi pe munte, începi prin a-ţi cumpăra o pereche de bocanci buni. Din punctul meu de vedere, deşi acum se practică tot mai mult mersul pe munte în adidaşi speciali, bocancul este şi rămâne sfânt. Şi mai ales la copii, care au încheieturile mai laxe prin natura fiziologiei lor… şi iar mai ales la copii, care nu ştiu să calce, se reped, nu sunt atenţi… bocancul e sfânt. Nu cea mai „de răcnet” marcă, dar să fie ceva care să ţină glezna. Şi impermeabili (pentru că altfel, la ture de mai multe zile, ar trebui cărate încălţări de schimb, ceea ce e foarte incomod). Noi am funcţionat şi funcţionăm cu tot felul de variante, atât bocanci luaţi din magazinele de profil (Karimorr şi Trezeta am testat noi, ca branduri), cât şi seconduri sau bocanci de oraş cu talpă bună, impermeabilizaţi cu spray/ceară. Anul acesta, Cris a „ieşit” din toţi bocancii, aşa încât am bifat şi câteva ture uşoare pe dealuri în adidaşi de drumeţie Quechua. Dar pe munte nu l-aş lua aşa. Astfel încât următoarea investiţie pentru el va fi într-o pereche nouă de bocanci frumoşi şi trainici! (edit peste vreo 2 ani de la publicare: între timp, Cris defilează fericit cu o pereche de Salomon sh cu care am umblat şi eu)

bocanci.jpg

Despre rucsac, cort, sac de dormit şi alte piese de echipament vom vorbi într-un articol următor. Până atunci, dacă vă decideţi să cumpăraţi pentru copii (sau pentru voi) piese de echipament, vă recomand nu vă aruncaţi la prima ofertă. Studiaţi bine şi alegeţi produsul cel mai potrivit nevoilor voastre. Iar dacă vreţi să mai auziţi informaţiile din acest articol într-o formă de prezentare mai interactivă sau dacă nu aveţi răbdare şi vreţi să aflaţi şi despre alte piese de echipament înainte să mă mişc eu cu următoarele articole… va las cu un link in care, timp de 50 de minute, Ioan vă vorbeşte despre echipamentul pentru drumeţii. Vă puteţi uita chiar împreună cu cei mici!

Şi, orice ar fi, nu vă limitaţi singuri din lipsa echipamentului. Care se face în timp. Pentru ture de vară pe dealuri, puteţi începe cu un minim pe care, apoi, să-l dezvoltaţi în funcţie de nevoile pe care singuri le veţi descoperi. Singura regulă este siguranţa. Altfel, muntele nu despre cutare marcă de haine este. Dacă era aşa… mai bine mergeam în mall 🙂

geaca si buff g

Iar dacă încă aveţi aspecte nelămurite referitoare la cum ne îmbrăcăm (copiii) pe munte, vă aştept cu drag întrebările în comentarii!

Reclame

IML, cu pioletul și colțarii

Hristos a înviat!

Deja a trecut şi Paştele! Şi până să-şi intre vara în drepturi depline, mai am de achitat o datorie veche. Vă promisesem că vă povestesc câte ceva din cele întâmplate la cel de-al treilea modul al cursului de lideri montani, ultimul modul de iarnă pe 2016. De fapt, am tot aşteptat nişte poze, dar, dacă mai aştept mult, trece iarna şi pe munte. Iar eu îmi fac bagajele pentru modulul 4. Aşa că…

rucsac

… am ajuns acolo pe 27 martie, după o perioadă de ninsori proaspete. Fapt care ne-a îngreunat puţin deplasarea, mai ales celor care am ales să urcăm până la cabană pe jos. Cu rucsăcei de peste 25kg, ca aşa se adună când ai de toate pentru o săptămână plus echipament tehnic..

Unde? La Cabana Diham, în Munţii Bucegi. Acolo am stabilit „tabăra de bază”, de unde, în timpul a cinci zile pline, am „bifat” următoarele:

O mulţime de teorie, despre studiul zăpezii, avalanşe şi nu numai. Am repetat proba de căutare în avalanşă contra cronometru şi proba de orientare (de această dată, în echipe de câte 2 şi cu cerinţa de a respecta timpii pe care noi înşine ni i-am calculat pe hartă). La proba de căutare în avalanșă, după ce ne-am cam dat duhul alergând prin zăpezi precum cea din fotografia de mai jos, am avut ocazia să-i vedem și pe profesorii noștri ”în acțiune”… și cu toată ”ciuda” cu care ascunseseră colegii noștri DVA-urile, le-au găsit în timp mai mult decât potrivit. Și fără alergătura noastră… 😀

profil zapada

Am avut invitat un reprezentant al producătorulor de hărţi turistice Zenith, care ne-a prezentat câteva aspecte şi probleme întâlnite în procesul de cartografiere. Se doreşte o bună colaborare între noi, ca utilizatori de hartă, şi ei, ca producători, nu doar pentru a le oferi un feedback competent care să-i ajute să-şi îmbunătăţească permanent calitatea produselor, ci inclusiv în vederea colaborării pentru realizarea de hărţi noi, în zone de interes crescut pentru noi.

harti

Tot la categoria invitaţi speciali, am cunoscut şi reprezentanţi din administraţia Parcului Natural Bucegi. Întrucât vom lucra pe acelaşi teritoriu, este firesc să ne familiarizăm unii cu alţii, dar şi să înţelegem mai bine mecanismele care stau în spatele anumitor reguli din arealele protejate, reguli care, pentru turiştii dornici (doar) să vadă cât mai mult, inclusiv pentru unii dintre cei care merg pe munte, pot părea exagerate sau fără sens. Am luat contact şi cu o parte dintre problemele cu care se confruntă cei din administraţie şi am primit răspunsuri la unele din întrebările din clasa: „de ce autorităţile competente nu fac… (cutare sau cutare)”.

parc

Ultimii invitaţi au fost cei de la Jandarmeria Montană, de la unitatea de pregătire a jandarmilor montani din Sinaia. În aceeaţi idee, respectiv faptul că ne vom mai întâlni şi „în teren” şi, deci, nu strică să existe demarată oficial o relaţie. Ceea ce s-a şi întâmplat la nivelul structurilor de conducere, întrucât Societatea Ghizilor şi Liderilor Montani a încheiat de curând un parteneriat de colaborare cu Jandarmeria Montană.

jandarmi

Dar tematica modulului era axată, în principal, pe tehnici alpine de iarnă. De aceea, seara, pe la ora 21, după o zi plină de teorie şi de muncă în teren, am început, în stilul deja cunoscut al lectorilor noştri…. capitol nou: teoria în alpinism (triunghiul forțelor și nu numai)…

alpinism1

….şi atelierul de noduri :D. Pe care, până la final de atelier, a trebuit să le putem executa şi în beznă completă. Şi cu mănuşile pe mâini.

noduri2

noduri1

Cea mai extinsă parte practică practică a modulului a fost axată pe exersarea tehnicilor de oprire în piolet (cu ambele mâini, în toate cele 3 variante posibile de cădere – pe spate cu picioarele înainte, pe burtă şi pe spate cu capul înainte – inclusiv dinamic, simulând cât mai real o cădere, inclusiv cu rucsac în spate etc). Pentru niciunul dintre noi nu erau tehnici complet noi, însă pe mine, de exemplu, m-a surprins modul în care zăpada (moale, doar cu crustă la suprafaţă, şi neregulată din cauza topirilor, inclusiv a acumulărilor datorate avalanşelor de topire) poate să te răstoarne şi să te împiedice să frânezi. Zburam cu toţii pe pantă, ne rostogoleam… interesantă experienţă, mai ales întrucât eu exersasem până atunci doar pe zăpada perfectă (mică şi cu crustă, pe care, deşi poţi prinde viteză mult mai mare, frânezi imediat, fără surprize, dacă faci totul corect).

piolet1

piolet2

piolet3
Şi dacă zăpada tot permitea, am învăţat şi tehnica de frânare atunci când nu ai nimic la tine (adică pe genunchi/bocanci şi coate, Doamne ajută să ţină!). Sigur, metoda asta are limitele ei; atunci când ai zăpadă îngheţată, îţi rupi coatele fără folos aşa. Dar dacă ai zăpadă îngheţată şi mergi pe pante expuse, nu ai ce căuta acolo fără piolet și fără cunoștințe legate de utilizarea lui (pare aberant că am specificat, dar nu e. În realitate, o mulţime de oameni merg pe munte iarna cu pioletul după ei – unii şi pe trasee pe care nu e nici pe departe necesar, alţii pe trasee expuse – dar mulţi nu au exersat niciodată o oprire. Şi nu e tocmai ceva ce ai timp să procesezi şi să faci „natural” atunci când se întâmplă să cazi… Dimpotrivă, mişcarile trebuie repetate şi răs-repetate, până când intră în memoria corpului ca reflex, reflex care să se activeze automat, foarte rapid şi prompt, sub stres, în momentul în care ar fi cu adevărat nevoie. Şi exact asta e „politica” la noi în SGLM, unde proba de oprire în piolet este una dintre cele eliminatorii la examenul de iarnă… şi chiar ne povestea auditorul nostru bulgar că, într-o altă țară aspirantă, un singur aspirant IML a luat examenul final. „Erau praf! Oamenii ăia nu ştiau să oprească în piolet!”).

caderi fara

Am făcut, apoi, asigurări în zăpadă, pe care le-am şi aplicat, urcând legaţi în coardă pe o porţiune de vale de abrupt.

asigurare
Am exersat, de asemenea, rapelul. Eu făcusem rapel relativ multişor înainte, cu mai multe dispozitive, dar dispozitivul tip tub pe care l-am avut acum, cu frecarea foarte mare și pe care nu îl mai utilizasem înainte, combinat cu greutatea mea mică, m-au adus la transpiraţie până să termin primul rapel. De la al doilea am pus dispozitivul invers, pe varianta cu frecarea mai mică, şi altfel a curs coborârea…

rapel.jpg

Bineînţeles, nu se putea modul de iarnă fără clasicul dormit la bivuac!

iglu

iglu2

Cu ce am rămas din acest curs?

– cu o mulţime de informaţii noi şi cu multe altele consolidate;

– cu o julitură zdravănă pe burtă şi 2 zgârieturi pe ecranul telefonului meu de doi lei, de la o oprire în piolet ratată glorios, chiar pe final, la examenul parţial (copilul meu mic ştie şi acum să spună tuturor că „sunt de la piolet” zgârieturile :D) ). Iar julitura și căderea aferentă mi-au inspirat titlul articolului 😀 Că tot fac unii haz de conotațiile sumbre ale abrevierii IML (International Mountain Leader, da? :)) );

– cu hotărârea tot mai întărită de a face tot ce îmi stă în puteri (fizic, financiar, intelectual etc) pentru a termina acest curs. Modul în care am văzut până acum că se face treabă la cei din SGLM mă motivează să-mi doresc să intru „cu acte în regulă” în această echipă!

grup

Şi apropo de acte, tot la modulul din Bucegi ne-am primit legitimaţiile de membri aspiranţi SGLM! 😀

legitimatie

Detalii despre modulele anterioare, aici.