Munţi cu burţi

Intro 1: Nu calculez de când n-am mai scris pe blog. Oricum, de atunci s-au întâmplat multe. Şi un bebe. Care sper să fie de acord, de-acum încolo, cu reluatul textelor aici….

Intro 2: Acest text s-a vrut a fi un album facebook cu poze şi atât (continuarea albumului Munţii mei, din 2016, care se opreşte strategic la tura din Cozia, după care, chiar dacă nu am ştiut din prima, am mers pe munte în regim de „ou kinder cu surprize”). Dar, până la urmă, dacă tot scriu câteva cuvinte… de ce să nu le pun undeva unde să rămână şi, cine ştie, să fie chiar şi utile cuiva…

Mi s-a solicitat în mai multe rânduri să scriu ceva pe tema asta. A mersului pe munte cu burtică. Am fost şi sunt destul de rezervată. Pentru că, ştiţi voi… clişeul ăla cu „nicio sarcină nu se aseamănă cu alta” nu e chiar clişeu. Ascunde o mare doză de realitate. Chiar pt aceeaşi femeie, experienţele sarcinilor sunt foarte diferite… ce să mai zici de persoane distincte… De aici, iniţial, sentimentul meu că „nu aş şti ce să spun” (ca să fie cât mai universal valabil). Că acest articol va fi un fel de jurnal de poze „iola”, cum spune un cunoscut… adică „io la munte”, „io la mare”…. exclusiv experienţa mea din ultima sarcină. Apoi, însă, mi-am dat seama că, înainte de a trece la „uite cum a fost pentru mine”, aş avea să-ţi spun ţie, viitoare mămică, cel puţin 2 lucruri:

  1. sarcina nu este o boală (deşi unii medici ne induc percepţia asta). Dacă ai o sarcină fără probleme medicale speciale (sarcină fără risc), poţi continua să faci tot ceea ce făceai înainte (adaptat pe alocuri, dar nu tăiat de tot). Ce NU aş recomanda ar fi să te apuci de activitate fizică nouă în timpul sarcinii (dacă nu am făcut aerobic sau dans, nu mă apuc de ele gravidă fiind). Dar cu ceea ce făceai înainte, corpul este deja obişnuit, deci nu are niciun rost să renunţi (din nou, dacă nu există contraindicaţii medicale CLARE, cu diagnostic, pentru efortul fizic).
  2. (mai ales dacă ai făcut sport în viaţa ta): ai incredere în corpul tău. Eşti „conectată” la el (sună a newage-ism motivaţional conectarea asta, dar chiar există!), ascultă-l! Oferă-i încredere! Va şti să îţi spună stop când e nevoie (atenţie maximă, doar, să nu-i ignori semnalele). Şi aici o să vă spun o poveste… vreo 8-9 săptămâni având, cu un mic hematom/zonă de decolare diagnosticat(ă) ecografic, aveam deja plănuit revelion la cort, la peste 2500m, tură grea, de 5 zile. Medicul meu, o persoană relaxată cu care am comunicat foarte bine, mi-a spus că „dacă e să se întâmple ceva, se întâmplă şi în oraş”. Iar homeopatul nostru, o minunată şi plină de energie femeie de munte, mi-a spus, cu multă căldură: „ai să vezi că n-ai să faci mai mult decât e cazul”. Şi m-am dus. În dimineaţa 3 din 5, vreme perfectă, toate bune, pur şi simplu am avut „ceva” care m-a făcut să spun: „eu azi cobor”. Şi nu am continuat pe creasta pe care aveam de gând, ci am luat-o la vale. Rău ca pe coborârea aia rar mi-a fost; mă împiedicam în colţari şi mă întrebam cum ar fi fost să fim acum în urcare, pe o zonă sălbatică şi greu accesibilă ca cea din planul iniţial. Am pomenit-o atunci pe dr mea homeopată cu al ei sfat. Care m-a urmărit în toate drumurile de după acesta. Şi care n-a dat greş niciodată 🙂

Aşa că…. la drum! Cele ce vor urma sunt poze şi poveşti din turele pe care le-am făcut eu cu bebe la purtător. Sunt, deci, experienţa mea personală, în niciun caz „îndemn” să încercaţi şi voi („nu încercaţi acasă”, cum zic reclamele). De ce le pun aici? Nu, nu ca „loc de laudă” (că nu e meritul meu că am avut o sarcină fără probleme). Ci ca întărire a celor spuse mai sus. Ca să vă fac poftă de ieşiri în natură cu burtică (sau burtoi :)) ). Şi, de ce nu, ca aducere-aminte, peste ani…

Prima tură în care bebe şi-a făcut simţită prezenţa a fost una destul de tehnică: o tură de început de noiembrie pe Valea Morarului (Bucegi). M-am simţit minunat pe urcare şi… n-am apucat să mă întreb cum mă simt pe coborâre, întrucât pe ultima am făcut-o singură, la frontală, în alergare (mă grăbeam să ajung jos în seara aceea, colegii au mai rămas pe munte o noapte). În schimb drumul cu maşina, la dus, s-a lăsat cu opriri mai dese decât mă punea uzualul meu rău de maşină (fapt care a fost şi motiv de glume la vremea respectivă… ehee…).

Foto: Costel Balan

A doua zi m-a adus din nou în toamnă, pe dealuri din Valea Doftanei – Secăria. Aici, „la cratiţă” pe munte… fără să ştiu de câtă „cratiţă” urmează să am parte :)) Starea dubioasă s-a accentuat pe timpul turei, dar am pus-o pe seama oboselii din ziua precedentă…

Foto Cristina Bucur

Aici chestiunile au devenit serioase. La câteva zile după tura din foto de mai sus, iată-mă din nou pe munte, 4 zile prin sălbăticie (Munţii Buzăului), cu dormit la stâne, zile care mi-au forţat limitele rău de tot. Şi când ţi-e greaţă şi-n mers, şi-n stâna unde dormi, începi să-ţi pui întrebări… La finalul acestei ture s-a confirmat ceea ce deja începusem să bănuiesc: prezenţa lui bebe. Şi tot la finalul ei, din trăirile adunate în ea, am scris acest text, cu care am câştigat locul 2 la un concurs de literatură montană. Singura poză:

Foto Ioan Stoenică

Cu planurile proaspăt „şocate”, ce altceva rămâne de făcut decât… o splendoare de tură tehnică prin abrupturile Bucegilor? :)) (înainte să daţi cu „inconştienţilor” în noi, menţionez că această tură de 1 zi a fost alternativă de liniştit Ilinca pentru un plan iniţial de 3 zile pe nemarcate de iarnă în Făgăraş :)) ). Oricum, m-am descoperit pe mine cea prudentă, bine îngropată până acum; a fost prima dată când m-am bucurat de coborâre şi nu mi-a rămas gândul la alte înălţimi… Aveam cam 6-7 săptămâni aici:

Foto Andrei Badea
Foto Andrei Badea

„Tura anului”, ca de obicei, e cea de Revelion. Aia despre care vă povesteam mai sus. Planul era traversare Iezer-Oticu-Mezea-Făgăraş. Ce ne-a ieşit a fost un Iezer, nici măcar până la Păpuşa. Dar a fost… cu încercări, cu înţelegeri, cu bucurie. cu dârdâit, cu greu… Aveam 9 săptămâni şi aşa arătam eu (aci destul de terminată) şi căsuţa, aka restaurant festiv pentru trecerea dintre ani, aka hotel de mii de stele :)) .

Foto Ioan Stoenică
Foto Ioan Stoenică

Ianuarie a venit cu mari emoţii. Examinarea de iarnă din cadrul cursului de Lideri Montani Internaţionali (la care, v-am mai spus pe undeva, am un an în aşteptare, aici fiind finalizarea anului I, pt obţinerea calificării de ghid montan naţional cu competenţe de lider/ghid de drumeţie). Din nou, eu şi căsuţa noastră. În Munţii Cindrel. Acolo unde Doru de la Ref Cânaia, să-i dea Dumnezeu sănătate, are ceeeeeei mai buni castraveţi muraţi ever! :)) După care şi săpatul adăpostului, şi turele de 10 ore prin zăpezi şi jnepeni sunt floricică la ureche :))

Foto Costel Balan
Foto Ioan Stoenică

Tot în ianuarie ne-am plimbat un pic prin Ciucaş (aprox 14 săpt):

Foto Ioan Stoenica

Februarie a venit cu o tură în dragul de Hăşmaş. În care m-am bucurat de tot soiul de activităţi specifice gravidelor cumsecade :))

Foto Ioan Stoenică
Foto Ioan Stoenică

Tot în februarie, prin Latoriţei:

Foto Ioan Stoenică

Martie a adus cu el dealuri blânde de prin viitoarea mea „acasă” (aici, Pleşuva, vreo 20 şi ceva de săptămâni să fi avut):

Foto Ioan Stoenică

Dar şi o revenire în Cindrel (v-am mai zis de castraveţii ăia, nu? Dau dependenţă!). De data asta, cazare ca la carte, la refugiu.

Foto Ioan Stoenică

În mai, cu burtoi deja de vreo 30 săptămâni sau mai bine, am reluat o minunată tură prin Cernei şi Mehedinţi. Am descoperit, din nou, că sunt mai precaută în ceea ce priveşte stânca (deşi Mehedinţii vor rămâne mare iubire multă vreme). În rest, cortul dă cel mai bun somn, iar fizic mă simţeam cam la 90% din capacitate (spre deosebire de primul trimestru, când, deşi greaţă nu mi-a fost, nu am fost chiar my best version)…

Foto Ioan Stoenică
Foto Ioan Stoenică

Şiii, cireşica de pe tort, un Trascău la 33 săptămâni (5 zile, 15 kile ăn spate şi cam 85% din condiţia fizică normală). Cu dormit la cort şi Cheile Râmeţului prin apă până la… burtoi 😀

Foto Ioan Stoenică

Nu în ultimul rând, m-am ţinut şi de organizat dragile mele ture cu părinţi şi copii. Pe la 25 săptămâni am simţit un „moment prost”, nu am alergat la fel de eficient la jocuri, dar…. sper că şi vouă v-au plăcut pe cât mi-au plăcut mie!

Foto Laurentiu Macovei

(la aproximativ o săptămână după poza asta, în care puneam fundul în mişcare la „omizi”, am născut :D).

Rezultatul? Am născut la 36 săptămâni şi 4 zile un bebeloi perfect sănătos, cu greutate foarte ok pt vârsta la care s-a născut (2,8 kg). Gurile rele ar zice că am născut uşor mai devreme pentru că n-am stat locului; de fapt, cu excepţia turei din poza de mai sus (care a fost departe de a se chema „efort”), am avut chiar 3 săptămâni de lâncezeală serioasă înainte să vină bebe. Poate chiar de aceea s-a grăbit, de plictiseală? 😀 În schimb, aş zice că este o oarecare corelaţie între activitatea fizică efectuată constant pe sarcină şi modul în care a decurs naşterea. Am ajuns la spital pe picioarele mele la dilataţie 8 şi, în 20 minute, treaba era rezolvată, cu mine voioasă, perineul intact şi bebe dornic de… Vf. Laptelui (Rodnei).

Sfaturi pentru graviduţe pe munte, în urma experienţelor mele? Greu de dat. Am făcut parte din categoria norocoasă, pentru care sarcină=kg în plus şi atât. Fără greţuri, arsuri şi altele. Sau foarte slabe, oricum. Aşa că n-am simţit nevoia vreunui tratament special. Ce am observat, totuşi, a fost un necesar caloric crescut pe efort (altfel mi se făcea rău) şi faptul că drumurile cu maşina, mai ales pe nemâncate, au devenit un chin mai mare decât sunt, pentru mine, în mod curent. Aşadar… mâncare, hidratare, pauze când corpul o cere, voie bună şi încredere.

Ah, şi un partener relaxa(n)t! Face minuni! Am realizat în Cindrel, când un alt coleg mă trata ca pe un bibelou (în cădere de pe raft :)) ), cât m-ar fi descurajat o astfel de atitudine, dacă aţ fi avut parte de ea constant lângă mine. (Reversul fiind în Iezer când, pe coborârea cruntă de care vă povesteam, cea în care zăpada lua periodic culoare neagră în ochii mei, i-am spus omului meu că aş vrea o pauză. Că „nu mai pot”. Nu cred că mă auzise spunând asta vreodată pe munte, aşa încât nici nu s-a gândit să o ia ad literam: „ok, hai că ne oprim după ce ieşim din vânt, după dâmbul de acolo”, mi-a zis, luând-o repede înainte :))). Şut util, de altfel, pentru că, incomod sau nu, am descoperit că „nu mai pot” s-a transformat în „mai pot un pic” 🙂 Mulţumesc!)

Şi nu uitaţi… mergeţi în natură pentru a vă bucura. Nu pentru a bate recorduri. Mergeţi pentru aerul curat, pentru mişcare lejeră, pentru conectare cu cei dragi (ştiţi, ca atunci când cade netul şi trebuie să petreceţi timp cu familia. Şi descoperiţi că „par oameni de treabă!” :)) ). Pentru conectarea cu propriul corp, atât de necesară la naştere! (nici nu vă închipuiţi, dacă nu aţi născut, cât de necesară). Pentru o rugăciune spusă în linişte. Pentru amintiri foto de arătat nepoţilor.

Pentru orice, dar nu pentru a risca inutil şi a vă chinui.

Iar limita o ştiţi doar voi, fiecare dintre voi. Doar să nu staţi în casă!

PS: iar din primăvară, dacă sunt graviduţe din zona Bucureşti sau Braşov care vor ieşiri în natură (cuminţi, jur, în caz de mă citesc şi tăticii! :)) ) cu ghid(ă care să ştie ce înseamnă o sarcină), daţi de ştire şi găsim împreună variante potrivite!

Reclame

Un gând despre “Munţi cu burţi

  1. De mentionat ca tura din Iezer, de revelion, precum si traversarea de 4 zile din muntii Buzaului, vor avea cate un episod din emisiunea „Pe poteci, spre inima ta!” – am filmat, dar abia acum reusesc sa ma ocup de montaj. Bine, burtica nu se vedea, dar pentru cunoscatori… 🙂

    Apreciază

Lasă un răspuns la Ioan Stoenică Anulează răspunsul

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s