Poveste dintr-o viaţă cu munţi

– Şezi! spuse, cu glas şoptit. Apoi, mai tare: „Şezi!”

Ochii continuau să o fixeze, hipnotizant…

…………………………………………………………………………………………………………………….

Se împlineau deja trei zile de când lipsea de acasă. Niciodată nu mai plecase atât. De fapt, nici ea nu mai ţinea minte când a pus piciorul pe munte singură pentru prima oară. Să fi fost când s-a îmbolnăvit taică-său? Da, pesemne că atunci. Avea numai 10 ani şi nu a înţeles, venind de la şcoală, ce era cu toată vânzoleala din faţa casei lor. Toţi vecinii, adunaţi acolo… Apoi a văzut ambulanţa. S-a dus, atunci, la marginea pădurii şi şi-a plâns teama unui fag bătrân. Iar mama a început să fie tot mai mult plecată, făcând drumuri între spital şi diferite slujbe de o zi pe care le găsea prin sat sau în împrejurimi.

Când tatăl ei putea lucra, le mergea destul de bine. Aveau de toate, ba chiar în plus: vara veneau turişti şi cumpărau diverse din gospodărie. Chiar şi ea, Ana, stătuse o vară întreagă la micuţa tarabă cu brânzeturi instalată în faţa porţii, pe vremea când abia învăţase să socotească. Era tare mândră de asta. După primul accident, însă, nu a mai avut cine se ocupa. Au vândut o parte dintre animale. Pentru ajutor în gospodărie, mama a chemat o mătuşă îndepărtată, din partea tatălui, care, însă, a pus stăpânire pe casă într-un mod care a înfuriat simţul de dreptate adânc cuibărit în căpuşorul blond şi cârlionţat al Anei.

Neputând să-şi manifeste altfel revolta, a început prin a-şi bate joc de şcoală. Dintr-un copil atent şi dornic de carte, a devenit o mică răzvrătită nepăsătoare, în ciuda încercărilor repetate ale învăţătorului din sat, un om bun şi blând, de a o ajuta. Iar când a trecut în gimnaziu, lucrurile s-au dus la vale şi mai abrupt. Ana vedea că rezultatele ei o întristau pe mama, dar şi că aceasta – probabil înţelegând ce se petrece în sufletul ei cu acea intuiţie pe care numai mamele o au – nu-i spunea niciodată nimic. Pe măsură ce, parcă deliberat urmând un plan minuţios pregătit, şi-a câştigat rol de „oaie negară” atât la şcoală, cât şi în familie, a început să plece pe munţii ce mărgineau, din toate părţile, mica staţiune în care locuiau.

La început, mătuşa şi cei doi fraţi mai mari au certat-o. Au şi pedepsit-o. Fără rezultat: fata continua să plece prin păduri, aparent fără scop, uneori direct de la şcoală (sau în locul ei). În timp, probabil şi la intervenţia mamei, s-au obişnuit cu faptul că umbla mereu şi n-o mai întrebau nimic. Iar ea pleca tot mai des şi mai mult. Şi-aşa acasă mai mult încurca. De la o vreme, a început să aducă ciuperci, fructe de pădure sau plante de leac, pe care le punea, cu aceeaşi tăcută ostentaţie, în faţa alor ei. Le vindeau pentru un ban în plus, iar ea, probabil, simţea liniştea unei eventuale compensaţii. Probabil, pentru că nimeni nu ştia exact ce era în mintea şi în inima ei.

Iar prin sat umbla vorba că Ana a lui Nae Anton de la Ocol a înnebunit. Vorbe care o amărau grozav pe mama şi care au făcut-o – lucru complet neînţelept pentru situaţia disperată în care se aflau – să se certe aprig cu vreo două vecine mai înstărite drept în uşa bisericii, duminica, în zi de mare sărbătoare…

…………………………………………………………………………………………

Prima dată îi spusese Moraru dintr-a şaptea, pe drumul lor comun spre casă. Nu l-a crezut (i-a zis câteva cuvinte urâte şi a luat-o înainte). Apoi George şi Fane din clasa ei, care i-au scris pe caietul de fizică şi pe cel de română, cu carioca: “o s-ă te mănânce câinele în pădure!” (acasă, fiecare dintre ei a găsit, pe câteva zeci de pagini din aceleaşi caiete, “să”, fără cratimă, mare cât toată foaia. Atunci şi-au dat seama de ce Ana ceruse brusc la toaletă în timpul orei de sport…). Dar a început să-şi pună întrebări abia când Petre, un tânăr coleg al tatălui ei, a oprit-o într-o zi în centrul satului, cu un viraj brusc de bicicletă:

– Anuţ, te rog eu, Petrică, să nu te mai joci cu viaţa ta, i-a zis. Ce se aude prin sat despre câinele acela e adevărat. E scăpat probabil de la vreo stână; noi, pădurarii, credem c-ar fi turbat. Adică bolnav, periculos, Anuţ, înţelegi?

O scutură de mânecă. Fata îl privea cu ochii ei adânci şi negri, fără să spună nimic.

– Atacă noaptea animalele prin stâne. Colo-n deal la nea Cristi e a treia oaie pe care o ia într-o săptămână. L-au văzut băieţii lui, nu e lup, e mare şi lăţos şi negru tot… Dar că mai dă la oi n-ar fi aşa belea, dar acu o sărit la oameni de-ai noştri, Anuţ. Ciobanii i-or tot pus capcane, ca la lup, dar fix pe ăia care le-or pus, pe ăia i-o atacat când i-o prins. Dacă n-aş fi văzut prea multe-n viaţă ca să mai cred în basme, mai că aş pleca urechea la ce zic ei, cum că n-ar fi tocmai lucru curat, ci ceva drăcesc, cu animalul ăsta. Pe nea Vasile era să-l omoare bestia alaltăieri, când s-a dus să vâneze cu doi tipi din vale. Vasile l-o văzut şi făcea glume cu ăştia pe seama lui. O ţintit spre el, voia să scape satul de belea şi să impresioneze pe orăşeni. Dar să vezi… nici n-o apucat să ducă bine puşca la ochi, că ia-l de unde nu-i! Ş-apoi, când să dea ei spre casă, cine-i aştepta la marginea drumului? Vasile e la spital acu, iar ceilalţi doi au rupt-o la fugă, nu cred că o să-i mai vedem pe aici… Ano, tu mă asculţi, baremi?

Observase privirea fetei, pierdută undeva departe, prin praful de pe caldarâm. Parcă trezită de tonul ridicat al întrebării, îngână un “îhî…”.

– Am vorbit cu băieţii de la ocoalele dimprejur. Şi cu jandarmii. Nu ne avem noi foarte bine, ştii tu, dar acu nu mai contează. E liber să-l puşte care l-o reuşi a puşca… Ba chiar se vorbea să se dea bani ăluia de aduce fiara moartă la noi la Ocol.

Ochii Anei păreau, la aceste cuvinte, şi mai negri.

– Aşa că tu, Anuţ – vocea băiatului redevenise mieroasă – ascultă aici de Petre, stai cuminte acasă o vreme. Nu vrem să ai probleme cu jivina. Munţii nu fug nicărieri, nu? Gândeşte-te la biata maică-ta, aşa belea îi mai lipseşte… Îi dăm noi repede de capăt… ş-atunci te poţi duce iar, ba într-o zi vin şi io cu tine, să-ţi arăt un loc fain de ciuperci, găsit ast’-toamnă… Da? râse el şi o ciufuli pe păr.

Ea zâmbi şters, iar el se urcă înapoi pe bicicletă.

– Nu uita, mi-ai promis! strigă din mers, lăsând-o în norişorii prafului de pe şosea şi ai gândurilor…

………………………………………………………………………………………………………………..

Era a treia zi pe munte. Acasă fusese o ceartă teribilă, pe teme de bani. Cu învinuiri şi strigăte, mai urâtă decât de obicei. Anei îi era milă de maică-sa; ar fi vrut s-o ajute cumva, dar ştia că nu are cum. Plecase, aşadar, fără mare lucru la ea: un mic ghiozdan cu de-ale gurii şi o pătură veche, găsită în pod. Viaţa – care acum i se părea atât de departe – dinainte de boala tatălui ei o învăţase, însă, să se descurce bine în codru. Fiind mult mai mică decât fraţii săi, ea era cea mereu „rămasă în urmă” la treburi. Iar tatăl ei o urca pe cal sau în tractor şi o lua cu el în pădure. Învăţase, astfel, să deosebească arborii, ciupercile bune de cele toxice, să citească urme de animale în noroi sau zăpadă; ştia plantele de leac, fiecare când trebuie culeasă şi la ce foloseşte; ştia să aprindă un foc, unde să se adăpostească de vremea rea şi cum să se comporte cu animalele sălbatice. Şi, bineînţeles, ştia munţii şi pădurile dimprejur ca-n palmă: mintea ei era o hartă complexă, tridimensională, desenată de-a lungul anilor de bătut la picior cele mai neumblate teritorii.

Sătucul lor – o mică staţiune balneoclimaterică de interes local, de fapt, un loc unde vilele de vacanţă contrastau puternic cu viaţa la limita subzistenţei dusă de populaţia rezidentă – era situat într-o depresiune închisă, înconjurată din toate părţile de munţi de altitudine medie. Principala resursă, pe care se construise întreg turismul din zonă, erau apele minerale. Iar iarna, un dezvoltator local cu iniţiativă obţinuse fonduri pentru amenajarea unei pârtii de schi. Munţii, în schimb, erau destul de neumblaţi. Deşi ar fi avut destule de oferit drumeţilor; păduri curate, ape, izvoare,  poieni, vârfuri cu privelişti, ba chiar şi o peşteră şi un mic canion. Interesul era, însă, suficient de scăzut, astfel încât primăria nu a considerat prioritară amenajarea de trasee. Existau câteva, marcate mai demult, dar starea marcajelor era destul de precară.

Ana ştia să hoinărească, însă, pe vechile drumuri de exploatare forestieră năpădite de vegetaţie; urca şi cobora de-a dreptul pante abrupte, deşi, de multe ori, era încălţată doar cu cizme de gumă, şi se căţăra cu aceeaşi abilitate în copaci sau pe stânci. Pentru orientare se folosea de experienţă şi intuiţie, deşi, uneori, scotea de la gât cel mai preţios dar primit vreodată de la tatăl ei: o mică busolă metalică, ruginită, găsită de acesta pe munte. I-o oferise Anei cadou, împreună cu explicaţii de bază despre modul ei de utilizare. Iar ea a legat-o cu un şnur din lână colorată, împletit la şcoală, şi a pus-o la gât, unde o purta cu sfinţenie, asemeni unei amulete.

Acum ajunsese mai departe de sat decât fusese vreodată, aşa că folosea des preţiosul instrument. De dormit dormea în adăposturi făcute din crengi sau direct sub cerul liber, iar cu mâncare o sătura din plin pădurea la mijloc de iulie…

…………………………………………………………………………………………………………………..

Ochii continuau să o fixeze. Pentru o clipă, fata a experimentat un sentiment straniu, pe care viaţa, ce nu fusese blândă cu ea, nu o lăsase să-l simtă prea des: teama. Sub forma unui fior prin tot corpul, care a blocat-o locului. Apoi, însă, ceva mai puternic decât capacitatea ei de împotrivire a îndemnat-o să privească şi ea, fix şi atent, direct în ochii animalului, care se apropiase pe nesimţite şi care, acum, mârâia ameninţător….

Petre avusese dreptate. Era un câine uriaş. Un exemplar rar de găsit chiar şi prin stâne. Laţele negre de blană încâlcită, acum zburlite într-o încordare sincronă, îl făceau să pară şi mai masiv. Labele, enorme şi ele, erau pregătite parcă să execute saltul perfect; fălcile puternice lăsau dezgoliţi colţi înfricoşători, plini de bale. Coada îi era ridicată, pregătită de atac.

Însă Ana îl privise în ochi. Ochi negri ca ai ei. Spre deosebire de ai ei, fioroşi şi ameninţători. Dar acel ceva care o făcuse să ignore vocea tatălui ei din cap („niciodată nu privi un animal agresiv direct în ochi, îl vei întărâta şi mai mult”), o făcuse să privească… în ascultare. Era ca şi cum întreaga ei fiinţă măruntă s-ar fi deschis ca o enormă ureche, ce putea auzi glasuri pe care, cu organele noastre obişnuite de simţ, nu le putem percepe. Era întâia oară când privea aşa, văzând mult mai în adânc, dincolo de ameninţarea din ochii jivinei. Şi, absolut instantaneu, a ştiut. Nu s-a mai poziţionat nici ca victimă, nici ca un adversar mai puternic. Ci într-o ascultare absolut egală. Şi liniştită. A simţit crescând în ea un fel de… dragoste? De compasiune, pentru fiinţa din faţa ei şi pentru toate fiinţele. Din jurul ei, din pădure, din lume…

– Şezi! a spus, şoptit. Apoi, mai tare: Şezi!

Tot muntele, la unison, era, în momentul acela, în glasul ei şoptit. O forţă nouă, asupra căreia nu putea avea niciun control raţional, dar care îi deschidea perspectiva asupra unor trăiri despre care nici nu şi-ar fi închipuit că există.

– Cred că ţi-e greu să fii mereu gonit, s-a auzit spunând.

La început s-a domolit blana de pe spate. Firele lungi şi negre începeau, imperceptibil, să se reaşeze ordonat, în lumina apusului.

– Dar ei nu înţeleg, a continuat Ana, ca în transă. Nu-s răi… doar nu înţeleg.

Cine ar fi văzut scena, din exterior, ar fi putut observa privirea ei „goală”. Ochii negri, fixaţi undeva „departe”. Ca şi cum nu ea era cea care vorbea. Privirea care îi făcuse pe săteni să şuşotească pe la colţuri. Din tonul vocii, însă, se revărsa o incredibilă dragoste…

– Eu sunt la fel ca tine. Şi ăştia sunt munţii noştri…

Botul animalului încetase deja tremuratul nervos şi maxilarul se închidea treptat.

– Ai tăi şi ai mei! zise, cu un ton parcă brusc jucăuş, copilăresc. Şi, pentru prima oară, schiţă un zâmbet.

Atunci se petrecu incredibilul: imensul animal se lăsă din genunchi, se aşeză în frunze şi puse, docil, botul între labe.

……………………………………………………………………………………………………………

Împrietenirea (sau, mai corect spus, „împreună-îmblânzirea”… căci astfel de suflete, când se găsesc, nu pot rămâne doar prieteni, ci se metamorfozează unul pe celălalt până la un tandem dus la perfecţiune) a curs pe cât de treptat, pe atât de firesc. Iar Ana s-a schimbat. A început iarăşi să zâmbească, apoi să râdă în hohote, pe măsură ce îşi înfunda mâinile în blana moale a Câinelui, alergau împreună prin iarba cât ea de mare sau se scăldau în vreo bulboană; pe măsură ce îi şterpelea pe furiş câte o bucată de pâine la masă sau se ascundeau împreună de vânătorii care, ca un făcut, niciodată nu reuşeau să-i dea animalului de urmă. Pe măsură ce se întâlneau, zi de zi, în acelaşi loc, sub acelaşi fag, unde Ana fluiera scurt şi-l striga, melodios: „Cââââineeeee!”

(Da, nu ar fi avut cum să-i dea alt nume. Un câine numit Câine este dovada supremă că animalului i se recunoaşte deplina atingere a potenţialului său. Pentru noi, oamenii, e mai grea această devenire decât pentru orice altă făptură de pe faţa pământului. Dar Ana îl numise pe Câine, act prin care ea devenea instanţa care-l recunoscuse. Prin care şi ea, fără să ştie încă, creştea spre a fi mai Om. Alături de el. Şi de munţi.)

S-a dus, aşa, mai bine de o lună. Toamna, cu începutul şcolii cu tot, se anunţa în dimineţile răcoroase, în coloritul frunzelor, în ceţuri şi ciuperci… Ana nu spusese nimănui despre Câine; era marea lor taină, la care martori erau doar munţii. Oricum, nimeni nu ar fi înţeles… toţi se bucurau, doar, de faptul că fata „şi-a mai revenit”, devenise mai vorbăreaţă şi mai veselă. „Normală”. Mai saluta, mai punea mâna să ajute, mai cânta un cântec… Numai dacă, din întâmplare, se găsea cineva să-i spună că „nu se cade” pentru o fată de vârsta ei să umble toată ziua singură prin munţi, privirea i se întuneca din nou în acel mod de neînţeles, nu mai spunea nimic şi pleca imediat de acolo…

O altă ciudăţenie, de care nimeni nu şi-a dat seama prin corelaţie, era şi faptul că atacurile „câinelui turbat” s-au rărit până la dispariţie. Şi nu vorbesc despre atacurile asupra oamenilor; acelea au dispărut încă din ziua în care Câine a întâlnit-o pe Ana. Parcă ştiind că „ar supăra-o”, Câine evita, şi mai mult decât înainte, orice contact cu omul. Dar nici la stâne nu a mai făcut pagube. Şi nu era vorba că fata i-ar fi adus mâncare. Nu avea nici ea de unde. Pur şi simplu, loialitatea purtată Anei îl împiedica să mai facă mişcări care să atragă ura sătenilor asupra sa.

În acelaşi mod în care dragostea ei pentru Câine o împiedica să mai fie răzvrătită în rândul oamenilor. Simţea că ea putea fi singurul „avocat” al animalului în faţa sătenilor, în cazul în care acesta ar fi fost prins; fără să pună în cuvinte aşa, ea se pregătea să fie unul cât mai bun.

……………………………………………………………………………………………………………………..

În ziua aceea erau plecaţi mai adânc în munte. De fapt, erau chiar prin zona în care se întâlniseră întâia oară. Aproape de canion. Ana culegea ciuperci.

– Câine, ce ai?

Îl dezmierdă lung pe cap. El lăsă urechile în jos, ca întotdeauna, dar se ridică mai repede şi continuă să se agite, învârtindu-se cu o oarecare nerăbdare.

– Ce-i, frumosule? Ce simţi tu?

Înainte să termine întrebarea, câinele pornise deja înainte prin pădure.

– Hei, aşteaptă-mă! strigă fata, lăsând ciupercile şi luând-o la goană după el. Băiatule, unde mergem?

În loc de răspuns, animalul uriaş scheună prelung. Ana nu-l auzise niciodată scheunând astfel. Asemeni unui cântec trist… Simţi un fior, parcă prevestind că ceva e pe cale să se întâmple. Se lăsă pe vine şi-i mângâie spatele, lăsându-şi faţa în blana lui. Câine o privi, atunci, cu ochii săi mari şi profunzi. Se ridică în două labe şi „îmbrăţişă” fata, lipindu-şi botul umed de faţa ei, scheunând uşor. Ana era uimită, era prima dată când primea astfel de „îmbrăţişare” de la prietenul său blănos.

– Ştii ce, hai să plecăm de-aici, spuse ea, luă coşul cu ciuperci şi dădu să se întoarcă.

Atunci auzi strigătul.

La început, nu era foarte sigură că a auzit bine. Fusese un august ploios, în canion era apă pe fir şi putea să fi fost orice alt zgomot… Dar Câine lătră scurt, făcu câţiva paşi spre marginea prăpastiei şi apoi lătră iar, uitându-se în urmă, după ea, ca şi cum ar fi chemat-o. Fără să stea pe gânduri, îl urmă. Şi atunci desluşi, fără dubii, vocea care striga:

– Ajutooor! E cinevaaaa?

Venea din canion. Ana se apropie precaută de margine şi privi în jos. La început, nu-şi dădea seama de unde răsuna glasul. Apoi a observat, pe versantul de sub ea, la marginea unor ienuperi de pe un prag de piatră, un bărbat întins. Tremura, părea rănit şi, clar, Ana nu ar fi ştiut cum să ajungă la el. Între ei cobora un perete aproape drept, iar de jos până la prag erau câteva zeci de metri. În plus, chiar dacă ar fi ajuns acolo, nu ar fi reuşit să-l urnească…

Primul ei gând a fost să fugă la vale după ajutor. Totuşi, o despărţeau de sat mai bine de 8 ore de mers; deja se făcea seară. A-l lăsa pe necunoscutul rănit singur, noaptea, nu i se părea o idee prea strălucită.

Câine o întrerupse, băgându-şi nerăbdător botul sub mâna ei, prinzând-o uşor de haină cu dinţii şi trăgând-o în direcţia obârşiei de vale. Înţelegând că nu era timp de pierdut, Ana îşi făcu curaj şi-i strigă omului:

– Mă auziţi, domnule? Sunt Ana! Încerc să cobor la dumneavoastră!

Şi, neaşteptând răspunsul, îl urmă pe Câine în amonte, pe mal. Curând, dulăul o conducea pe o potecă îngustă, pe care nici Ana, în numeroasele explorări făcute singură sau cu tatăl ei, nu o descoperise. Poteca se termina într-o brână acoperită de vegetaţie, care mergea de-a lungul versantului, la jumătatea acestuia. Şi care, nu după mult timp, o scoase deasupra locului unde se afla străinul. Folosindu-şi abilitatea, Ana se lăsă uşurel în mâini şi ajunse la el.

– Sunteţi bine? întrebă ea şi, fără să stea pe gânduri, îi întinse omului sticla ei cu apă. Acesta sorbi cu nesaţ.

Era un bărbat la vreo 40 de ani, cu barbă şi ochii foarte albaştri. La mică distanţă îi zăceau, sparţi, ochelarii. Hainele, bocancii şi rucsacul trădau faptul că era obişnuit cu mersul pe munte.

– De unde ai apărut tu, înger blond? forţă el un zâmbet. Îmi pare bine să te cunosc. Eu sunt Matei. Matei Uşan. Biolog la universitatea din capitală.

Tăcu o clipă, apoi continuă, cu acelaşi zâmbet forţat:

– Adică, vezi tu, dragostea pentru buruieni m-a băgat în beleaua asta.

Încercă să se ridice, dar căzu înapoi pe spate, cu un rictus de durere pe care a vrut, fără succes, să-l mascheze. Ana îl sprijini şi îl privi cu atenţia cu care era ea obişnuită să privească. Pe fruntea lui înaltă, de om ce citise mult în viaţă, părul dezordonat se amestecase cu sânge închegat. Totuşi, părea o rană destul de uşoară. Respira, vorbea. Rucsacul era lângă el, desfăcut, semn că singur reuşise să-l dea jos din spate. Unicul aspect îngrijorător, la prima vedere, părea piciorul stâng, care zăcea răsucit din genunchi, spre exterior, într-o poziţie foarte nefirească. Iar tremuratul şi faptul că sângele era uscat semnalau faptul că trecuse ceva vreme de la căzătură.

Ceva din el îi inspira încredere Anei. Părea un om bun.

– De când timp sunteţi aici? dădu fata glas gândurilor. Ce s-a întâmplat?

– Scriu o lucrare, răspunse el, cu glas cald şi prietenos, deşi vizibil obosit. Despre plante medicinale. Am primit nişte bani de la universitate pentru a veni aici şi a căuta anumite plante, a le studia şi a scrie despre ele. De mulţi ani, oamenii de ştiinţă caută leacuri pentru bolile grave ale secolului. Eu cu asta mă ocup, studiez plantele şi rolul lor. Dar acum cred că a venit vremea să înţeleg că totul e în mâna Lui Dumnezeu. Uite-mă aici, cu piciorul ăsta rupt, incapabil să ies. Stau aşa de azi dimineaţă, mă urcasem aici după floricica asta, o vezi? (arătă fetei o plantă cu flori mărunte, galbene, ce se ofilea ruptă lângă el). Şi numai o minune a făcut să treci tu pe aici şi să mă auzi. Deşi… nu ştiu ce ai putea tu să faci… doar dacă ştii pe unde, în zona asta, se prinde semnal telefonic. Să iei telefonul meu de acolo din capac şi să suni la 112, ştii?

În mod evident, Ana habar nu avea unde s-ar găsi semnal. Nu avusese niciodată telefon. Dar, dacă blândeţea omului din faţa ei o cucerise din prima clipă, povestea lui exercita asupra ei o dublă fascinaţie: o dată pentru că ea însăşi iubea plantele de leac şi umbla singură prin munţi după ele. Şi încă o dată pentru că, inevitabil, un gând a zburat spre tatăl ei, spre boala lui incurabilă şi spre recunoştinţa neconştientizată pe care o purta celor care, asemeni lui Matei, lucrau pentru a găsi tratamente acestor bolnavi.

– Staţi liniştit, domnule. Vă scoatem noi de aici.

– Nu-mi mai spune „domnule”, Ana. Mă cheamă Matei. Suntem prieteni de-acum, nu? Ca toţi oamenii care se întâlnesc în condiţii grele pe munte. Chiar, sunt curios tare ce cauţi tu Şi câţi ani ai… Mergi la şcoală? Dar tare mi-aş dori să povestim toate astea în vale, cu un ceai cald în faţă…

– Eu, dom… Matei, am 12 ani. Merg la şcoală, da, sunt în clasa a şasea. Dar nu-mi place.

Privirea i se întunecă o clipă, apoi redeveni veselă, strălucitoare:

– Mie, zise, cu o licărire de sinceritate, îmi plac munţii. Şi plantele. Şi îmi place de câinele meu… Câine, unde te-ai dus? strigă, speriată, şi sări în picioare.

Abia atunci a realizat absenţa animalului.

– Câineeeeeee!

O clipă, tot ce a auzit ca răspuns a fost propriul ecou şi sunetul apei pe firul de vale, pe care îl conştientizase abia acum. Clipa aceea, suspendată în timp în acelaşi mod în care ei stăteau suspendaţi în peretele de piatră, i s-a părut foarte lungă Anei. Brusc, simţi un fel de gol. Ca şi cum ar fi fost descoperită, fără ajutor…

Dar iată-l pe Câine apărând pe potecuţă; trăgea după el, cu botul, un băţ lung. Îl puse la picioarele Anei, dădu din coadă şi dispăru iar. Figura se repetă de câteva ori; la final, lângă cei doi se afla o mică stivă de crengi rezistente de fag. Când s-a văzut cu treaba terminată, Câine s-a repezit la rucsacul lui Matei şi a început să tragă nervos cu dinţii de el.

– Câine, potoleşte-te! îi strigă Ana. Apoi, către Matei:

– Nu ştiu ce are, nu a mai făcut aşa. Nu cred că îi este foame…

Fata era gata să îndepărteze animalul de rucsac, când mâna lui Matei a oprit-o.

– Sssstttt, ia uite!

Animalul scosese dintr-un buzunar al rucsacului o cordelină.

Matei nu era alpinist; uitase, chiar, că avea sfoara la el. O luase, aşa cum spune manualul, „pentru orice eventualitate” (fără să-i fie, însă, prea clar în ce „eventualităţi” era ea utilă). Tot aşa pusese şi o mică trusă medicală: al doilea lucru pe care, în marea uimire a amândurora, Câine l-a tras afară din rucsac.

– Măi să fie, dar ce căţel deştept ai tu! se minună omul.

Continuând să se mire, amândoi s-au prins, destul de repede, că dulăul ştia clar ce „propunea”: construirea unei tărgi din crengile aduse şi sfoară. Au încercat şi o imobilizare a piciorului (şi, într-o oarecare măsură, au şi reuşit-o, deşi niciunul nu mai făcuse asta vreodată). Apoi, nu fără emoţii, l-au „înhămat” pe Câine la targă, în timp ce Ana, luând rucsacul, împingea şi ajuta la direcţie. Cel mai greu a fost să urce în mica brână, dar forţa lui Câine, eforturile Anei şi ajutorul braţelor lui Matei au contribuit împreună la reuşită. Apoi, cu paşi mici, au pornit urcarea.

Nu a fost uşor; analgezicul slab înghiţit de Matei din trusa medicală nu făcea faţă denivelărilor de pe traseu, iar el, în lupta cu durerea care-l secătuia de puteri, nu reuşea să îi ajute foarte mult pe cei doi. Memorabil a fost momentul în care Ana, cu hotărârea-i obişnuită, văzând grimasele lui de durere, s-a oprit, a rupt o plantă şi i-a poruncit:

– Mestecă asta!

Matei s-a văzut pus în situaţia dificilă de a nu avea deloc habar ce buruiană este. Iar Ana, cu excepţia unei denumiri populare locale, nu l-a putut ajuta. Dar ceva – fie situaţia în care se afla, cu durerea epuizantă cu tot, fie o încredere iraţională în fată – l-a făcut să ia, asemeni unui copil ascultător, „doctoria” prescrisă. Şi imediat s-a simţit mai bine. Iar dulăul părea că toată viaţa transportase răniţi: alegea traseul cel mai comod şi se purta cu „povara” lui cu o fantastică grijă…

– Cine l-a învăţat asta pe Câine? a fost primul lucru pe care Matei, gâfâind de epuizare, l-a întrebat, odată ajunşi sus.

– Nu ştiu, îi răspunse Ana şi, pe scurt, îi spuse povestea lor…

Matei o asculta cu uimirea pe care primii albi care au călcat în America trebuie s-o fi avut la contactul cu populaţiile indigene. Viaţa acestui copil extraordinar îl copleşea. Pe el, orăşeanul crescut cu nasul în cărţi, dar cu dragoste de natură. Iar câinele, a concluzionat, trebuie să fi fost, cândva, antrenat de salvatorii montani. Cine ştie ce poveste ascundea şi blana lui lăţoasă…

Parcă auzindu-i gândurile, Câine, proaspăt eliberat din ham pentru o binemeritată pauză, se ridică brusc în picioare şi se urcă pe pieptul lui Matei. Omul nu putu să nu remarce delicateţea din fiecare gest al uriaşului animal. Spre mirarea tăcută a Anei, Câine îşi odihni botul pe pieptul lui Matei. În acelaşi gest de recunoaştere, de supunere voluntară, pe care îl făcuse, mai demult, cu ea. Mâna bărbatului îl mângâie uşor, în semn de primire:

– Mulţumesc, măi ursule, zâmbi Matei, mulţumesc…

Dar Câine plecă brusc, înainte ca omul să-şi retragă mâna; mână ce căzu pe părul moale al Anei, care se odihnea şi ea între frunze. Ca şi cum ar fi jubilat de reuşita unui plan prestabilit, Câine începu să lingă şi să împingă cu botul mâna lui Matei spre Ana.

– Da, da, râse el, are dreptate uriaşul. Ţie trebuie să-ţi mulţumesc în primul rând… Eşti o fată de nădejde!

Câine se retrase uşurel, scâncind a alint, şi se culcă în spatele celor doi, la o oarecare distanţă. Dacă Ana l-ar fi privit atunci aşa cum ştia ea să-l privească, ar fi văzut în ochii lui mari un soi de tristeţe. Dar ea privea cerul printre crengile copacilor, recunoscătoare că au ajuns aici, depăşind ceea ce considera ea a fi mai periculos.

Seara de toamnă se lăsa pe nesimţite, aducând un moment de pace peste munte, peste doi oameni atât de diferiţi şi atât de asemănători în diferenţele dintre ei… Şi peste un câine uriaş cu o poveste necunoscută, care-i veghea cu credinţă şi care părea să înţeleagă mai multe decât ei doi la un loc…

…………………………………………………………………………………………………………………….

La început a fost sunetul. Acel clinchet imperceptibil al unui trăgaci. Cel puţin asta îşi amintea Ana, căci, derulând evenimentele, şi-a dat seama cum Câine se comportase agitat şi neobişnuit toată seara…

Pesemne că aţipise şi ea? Matei picase epuizat deja, învelit cu haina, aşa cum îl lăsase. Pe fată a trezit-o Câine, cu mârâitul lui. Animalul ridicase capul, iar părul de pe ceafă i se ridicase din nou, aşa cum îl mai văzuse Ana o singură dată: la prima lor întâlnire.

Atunci a auzit sunetul. Sunetul acela metalic, care i-a făcut sângele să îngheţe în vine. În mintea ei, conexiunile s-au legat instantaneu, derulându-se cu o viteză ameţitoare. De aceea „plângea” Câine mai devreme, el a ştiut că…

– Nuuuuu! strigă Ana din toată fiinţa ei. Şi, fără să stea pe gânduri, se aruncă efectiv, cu un salt disperat, asupra lui Câine, acoperindu-l cu trupul ei firav.

S-a auzit pocnitura, iar glonţul, deja plecat, i-a şuierat pe la ureche.

– Stai! se auzi o voce, strigând. Stai, e un copil acolo!

Un bărbat înarmat alergă spre ea, urmat de alţi doi:

– Fetiţo, pleacă de aco… Ana? Anuţ, ce cauţi tu aici?

Tânărul coborî puşca. Era Petre, colegul tatălui ei de la Ocolul Silvic! Fata nu răspunse, îşi înfundă faţa în blana câinelui, strângându-l în braţe cu toată puterea.

– Ia copilul de acolo, Petre, zise unul dintre tovarăşii săi. O cunoşti?

– Da, e fata lui Nae Anton, răspunse Petre, preocupat. Lasă-ne niţel… Anuţ…, începu el, dar copila se retrase violent, cu un strigăt:

– Pleacă! Lasă-ne! Matei, spune-le să ne laseee! ţipă, cu o disperare cum nu simţise niciodată în viaţă.

Dar Matei nu răspundea. Iar Petre o avea în faţă pe Ana cea de demult, răzvrătită şi de neînţeles…

– Petre, vino repede încoace!

Tovarăşii lui îl descoperiseră pe Matei. Care nu răspundea la întrebări, ci vorbea fără sens, în delir, tremurând. I-au pus mâna pe frunte: era rece, sloi.

– Altu’ muşcat de javră! comentă, rânjind, unul dintre indivizi.

– Eşti un idiot, nu-i muşcat, a căzut! strigă Ana.

– Anuţ, încercă Petre să o ia cu binişorul, hai să o lăsăm baltă, vino încoace. Ăsta e un câine periculos, mă mir că nu te-a muşcat şi pe tine până acum…. uite cum îşi arată colţii. Aşa înţelegere am avut noi?

Probabil ultimul cuvânt, „înţelegere”, a stârnit cu adevărat furtuna în sufletul Anei. A lovit în acel simţ al dreptăţii cu proporţii uriaşe din ea. Nu, ea nu a avut, nu are şi nu va avea nicio „înţelegere” cu ei! Fata privi în jur. Colegii lui Petre îl transportau pe Matei la ATV-ul cu care veniseră, pe un forestier din apropiere. Puştile lor erau sprijinite de un copac. Acum ori niciodată, Ana. Cu lacrimi de furie mută şiroind pe obraji, îi ieşiră cu greu pe gură cuvintele:

– Bine… vin… imediat…

Îşi înfundă din nou capul în blana câinelui, şoptind cuvinte doar de ea ştiute. Petre răsuflă uşurat, relaxat de reuşită.. Se apropie şi puse mâna pe ea, încercând să o tragă de acolo…

Atât aşteptase Ana! Se răsuci brusc. Un picior a nimerit direct în nasul lui Petre, cu o precizie de care s-a minunat şi ea. Iar mâinile au smuls puşca şi au aruncat-o cât colo. Pentru a doua oară în viaţa ei, Ana trăia acea incredibilă şi tot atât de inexplicabilă forţă. Ca şi cum nu mai era singură, ci întregul munte, de la firul de iarbă până la stânci şi ape, „curgea” prin mâinile ei. Era de neînvins.

– Fugi, Câine, fugi! strigă.

Înainte ca vreunul dintre cei trei vânători să se dezmeticească, animalul dispăruse în codru. S-a întors, totuşi, pentru o clipă scurtă, urlând prelung, cu ochii la Ana. Apoi se făcu una cu întunecimea muntelui.

– Şi eu te iubesc, şopti fata, cu faţa scăldată în lacrimi. Te iubesc…

A fost ultima oară când Ana l-a văzut pe Câine.

……………………………………………………………………………………………………………………….

Uşa albă a salonului se deschise cu zgomot şi o asistentă între două vârste îşi băgă capul zburlit înăuntru:

– Dom’ Matei, aveţi un vizitator, spuse repede şi plecă.

Matei puse jos cartea pe care o citea şi întreaga lui faţă se lumină de un zâmbet larg:

– Ana! Nici nu ştii cât mă bucur să te văd! Haide, vino încoace!

Ana zâmbi şi ea, dar Matei reuşi se observe, în spatele surâsului, o enormă tristeţe.

– Nu a mai venit, nu-i aşa?

Fetiţa dădu din cap că nu. Bărbatul răsuflă adânc, ca într-o pauză în care ar cere inspiraţie divină pentru a spune ce era mai potrivit şi pentru a nu o da în bară.

– Ştii, îi spuse el – iar privirea îi căpătase acea adâncime pierdută pe care o cunoştea şi Ana – unele fiinţe apar în viaţa noastră doar ca să ne fie călăuze. Să ne arate Calea. Când simt că ne descurcăm bine singuri, pleacă mai departe, spre cineva care are mai multă nevoie decât noi… Dar Câine va rămâne întotdeauna prietenul tău. Şi te va iubi aşa cum şi tu îl iubeşti, oriunde vă poartă potecile paşii. Şi voi doi – încercă, destul de neconvingător, să sune vesel – chiar umblaţi mult pe poteci!

Făcu o pauză. Adevărul era că ultimele zile îi aduseseră şi lui destule provocări pentru înţelegere. El, omul de ştiinţă, părea că începe a zări marginile unui tărâm nou, intuitiv, pe care ştia că nu l-ar putea cuprinde niciodată doar cu mintea, oricât îl imboldea aceasta să încerce. Toate evenimentele prin care trecuse i-ar fi putut apărea, totuşi, într-o complet altă lumină, dacă ar fi reuşit să păşească dincolo de graniţă. Graniţă care-l atrăgea ca un magnet. Şi, cumva, simţea că tot ceea ce a fost, culminând cu faptul că a cunoscut-o pe Ana, ar putea să-l ajute. Cum anume, nu putea spune exact. Dar, de exemplu, prima lui amintire conştientă din clipa în care şi-a revenit din delirul provocat de durere şi hipotermie a fost… botul lui Câine, împingând mâna lui spre părul Anei. Ca şi cum ar fi spus: „de-acum ţi-o încredinţez ţie, ai grijă de ea”. Deşi a încercat să alunge imaginea cu ajutorul raţiunii – lucru care nu ar fi trebuit să fie prea greu pentru un biolog! – s-a descoperit complet neputincios. Scena se derula iar şi iar în faţa ochilor minţii lui…

– Eu nu vreau să mă descurc bine singură, îl trezi Ana din visare. Îl vreau înapoi… Dacă nu mă descurc, crezi că va veni?

Naiva inocenţă din întrebare îl înduioşă pe Matei. Ana nu credea real cele întrebate, era mult mai deşteaptă de atât, dar se vedea limpede că era adâncită în revoltă şi negare, atât de cunoscutele ei mecanisme de apărare. Sinceritatea era singura cale de a nu le hrăni şi Matei miză pe ea, forţând:

– Nu ştiu, răspunse. Dar ce ştiu sigur e că el ar vrea să te ştie bine. Aşa, de nădejde cum te-a cunoscut el. Nu plângând şi, mai ales, nu dând cu şutul oricărui ajutor doar-doar va veni înapoi.

Niciun răspuns. Dar nici valul de furie şi fuga ce puteau urma celor spuse. Era bine; momentul trecuse şi ea era încă acolo.

– În plus, nu eşti singură. Acum şi eu sunt prietenul tău. Şi sunt sigur că asta a vrut şi Câine, ca noi doi să fim prieteni.

Ana tăcea. Cuvintele omului din faţa ei îi sfredeleau inima. Şi ea, la fel ca el, retrăise şi retrăia încă cele petrecute. Şi descoperea tot mai multe înţelesuri, de fiecare dată. Acum pricepea agitaţia lui Câine dinainte de a-l găsi pe Matei. Era clar, animalul, cu necuprinsul său instinct, a simţit că se vor despărţi. Îmbrăţişarea lui fusese de rămas-bun. Anei i se umpleau ochii de lacrimi ori de câte ori se gândea la asta. Ar fi dat orice să fi ştiut şi ea, să-l fi strâns şi ea în braţe altfel… Dar o mai rodea ceva. Oare chiar era posibil  ca el să fi ales? Să fi ştiut, cumva, că dacă vor coborî după Matei, se vor întâlni cu vânătorii? Şi, totuşi, să fi ales să o conducă pe Ana spre omul rănit? De ce?  Era o perspectivă care ar schimba complet dimensiunile gestului. Cu toate că până şi Ana-cea-raţională îi spunea celeilalte Ane, cea magică şi plină de imaginaţie, că aşa ceva nu e posibil. Că era „doar un câine” şi că a acţionat din instinct şi din cele învăţate, se pare, pe la vreo dresură pentru câini de salvare. Dar cum ar fi fost viaţa lor dacă nu se abăteau în canion să-l salveze pe Matei? Unde a plecat Câine acum? Îi va fi bine? Care o fi fost, totuşi, povestea lui? Atâtea întrebări… toate rămase, pentru totdeauna, fără răspuns. Ana era tristă.

– Ţi-am adus ceai, spuse brusc, parcă voind să schimbe subiectul. Eu l-am făcut, din plante culese de pe munte. Te va ajuta să-ţi vindeci piciorul mai repede.

– Chiar aşa! îşi aminti Matei, entuziasmat. Neapărat trebuie să-mi povesteşti ce ştii tu despre plante! Chiar cred că m-ai putea ajuta mult la lucrare! De fapt…

Se opri brusc, parcă nevrând să dea curs până la capăt unui gând care-i încolţise atunci, pe loc.

– Hai să-ţi arăt ce am găsit până acum, spuse, luând aparatul foto în mână.

Au rămas aşa câteva ore (până când asistenta cea cu părul zburlit a venit să anunţe, cu glas metalic, că orele de vizită în spital s-au încheiat). Matei a descoperit în Ana un partener de discuţie pe măsură în ceea ce privea botanica: pe alocuri, chiar, fata i-a corectat, cu siguranţa pe care omul învăţat de practică o are faţă de cel care doar aplică cele citite în cărţi, anumite observaţii privind proprietăţile terapeutice ale unor specii. Vizitele „de lucru”, cu ceai, studiu şi râsete, au continuat şi în zilele următoare. Iar Ana, deşi continua să meargă zilnic la fag şi să-l aştepte în zadar pe Câine, părea şi ea să revină la viaţă, pe măsură ce Matei se vindeca.

A venit, însă, şi ziua externării. Ana era la poarta spitalului, cu un bucheţel de plante aromatice (recoltate regulamentar, numai bune pentru studiu!) şi cu obişnuita sticlă de ceai. Zâmbea. Era deja obişnuită să treacă prin pierderi zâmbind. Matei i-a dăruit, în schimb, rucsacul şi manualul lui de identificare a speciilor. I-a spus că orice cercetător serios învaţă şi denumirile ştiinţifice. Iar pe prima pagină, i-a scris: „Pentru Ana, stăpână de Câine. Cea care mi-a salvat, de două ori, viaţa”. Degeaba a încercat ea să-i spună că a greşit, doar nu-i salvase viaţa decât atunci! Pentru prima oară de când se cunoşteau, Matei şi-a permis doar să surâdă misterios. Iar când a venit vremea să-şi ia rămas bun, a îmbrăţişat-o cu multa lui căldură şi a spus doar atât: „ne mai vedem”.

……………………………………………………………………………………………………………………

Nu trecuseră nici două săptămâni. N-a ştiut, în ziua aceea – o zi ca oricare alta, în care venea de la proaspăt începuta şcoală – de ce era atâta tulburare în casă. De ce mama ei plângea şi de ce mătuşă-sa avea o figură şi mai acră decât în mod obişnuit, de ce fraţii ei şuşoteau când au văzut-o venind. Primul gând a fost că s-a întâmplat ceva cu tata. Apoi mama ei, tremurând, i-a arătat scrisoarea. Şi Ana s-a luminat la faţă, recunoscând scrisul lui Matei.

Acesta îi scrisese mamei fetei pentru a-i mulţumi că a crescut-o pe Ana atât de frumos. Erau cuvinte uriaşe pentru femeia simplă de la munte. Tot în semn de recunoştinţă, în plic se afla o sumă de bani. Mare. Foarte mare pentru familia lor. Suficientă încât să scape de datorii şi să o facă pe mama să nu mai accepte, cu umilinţă, orice slujbă prost plătită. Matei îi ruga, în scrisoare, să folosească banii şi pentru un tratament mai bun pentru tatăl Anei. Iar, în final, acesta le cerea acordul de a o lua pe Ana, din când în când, în călătoriile lui de cercetare. Scria că este un copil extraordinar de inteligent, care ar fi păcat să-şi risipească darurile. Şi că a vorbit la un liceu din capitală, ca Ana să primească o bursă pentru a studia acolo, odată ce va împlini vârsta. Şi apoi să meargă la Universitate, la ce facultate va vrea ea. Că se va ocupa el de tot, pe ei nu-i va costa nimic, numai să spună „da”. Iar până atunci, încheia el scrisoarea, „să fie veselă şi să se bucure de munţi”.

Probabil vă închipuiţi că asta a făcut-o pe Ana să iubească mai mult şcoala. Da, aşa este, a redevenit mai serioasă (asta nu excludea, din când în când, câte o confruntare bătăioasă cu George şi Fane – deşi, odată ce au crescut, Ana a preferat să se amuze mutând confruntarea în câmpul ideilor). Şi, poate, vă închipuiţi că a început să meargă tot mai puţin prin munţi. Ei, asta nu! Poate nu o mai împingea nevoia de evadare, aşa ca înainte. În schimb, o mâna bucuria descoperirilor. A celor exterioare, care au început s-o pasioneze tot mai mult. Şi, mai ales, a celor interioare, de care aflase, pentru prima oară, atunci când un Câine uriaş şi negru i-a intersectat potecile…

Iar Matei avusese, încă o dată, dreptate. Ana nu a încetat niciodată să-l iubească pe Câine. Timpul a trecut peste ea; a învăţat multe, a dus lupte, a pierdut şi a câştigat şi, mai ales, a bătut poteci tot mai îndepărtate… Şi nu, nu mai purta cizme de gumă. Dar, uneori, când era doar ea şi liniştea munţilor ei dragi, i se părea că vede mişcând în iarbă, fugind după un copac sau ascunzându-se după o stâncă… o siluetă cunoscută, neagră şi lăţoasă.

Şi-atunci nu mai contau deloc şcolile făcute, lucrările scrise, ţările vizitate sau marca bocancilor din picioare. Toate dispăreau brusc şi rămânea doar ea: o fetiţă blondă, cu-al ei şnur colorat cu busolă la gât, cu haine veşnic murdare de praf sau noroi şi încălţată cu cizme de gumă. Cufundată în acea tainică legătură cu tot ceea ce o înconjura, în timp ce urma, pe coclauri neumblate, o dragă şi stranie călăuză, Câinele cel mare şi negru..

O copilă căreia muntele îi dăruise nu doar ocrotire într-un moment greu, ci o întreagă, vindecătoare devenire.

(Text înscris în concursul Reading Mountains 2017 organizat de către AECO România sub egida Convenției Alpine” şi câştigător al locului 1 la categoria „Ficţiune”)

Reclame

2 gânduri despre “Poveste dintr-o viaţă cu munţi

  1. Doamne, ce frumos! Nu stiu daca povestea are si o componenta reala desi as zice ca da, dar am citit-o pe nerasuflate si cu dorinta clara de „mai vreau!”
    Ilinca, cel putin pentru mine e clar ca asta e una din menirile tale; sa scrii!Ai har.
    Te imbratisez cu drag,Lucia

    Apreciază

    1. Ehe… in afara de ceva trairi, care, probabil, nu vin chiar de nicaieri… si-n afara de faptul ca si eu pot numara vreo 3 de „Caine”… nu, nu are componenta reala 🙂 Multumesc pentru citire, aprecieri, apropierea dintotdeauna. Si eu va imbratisez!

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s