Jurnal de Săptămână Altfel

Săptămâna trecută, în școlile și grădinițele din țară, copiii s-au bucurat de un program diferit față de tot restul anului: mult așteptata ”Săptămână Altfel” a semestrului 2 a venit cu o mulțime de activități, care mai de care mai atractive și mai diferite de cele uzuale. Am remarcat că unii părinți încă tratează această săptămână drept ”vacanță”, drept o perioadă în care copilul poate lipsi ”fără să piardă nimic”… în timp ce ei, cei mici, sunt între încântați și supra-stimulați de noianul de noutăți venite toate deodată. În ceea ce privește personalul didactic, la fel: pe de o parte, sunt bucuroși dacă ”altcineva se ocupă”, măcar și parțial, de organizarea orelor, pe de altă parte obosiți de atâta nou, atâta alergătură cu copiii, atâta entuziasm, uneori scăpat de sub control, al celor mici.

Dacă e să mă întrebați pe mine, eu cred că în fiecare zi școala ar trebui să fie ”altfel”. Dar nu în sensul (pe care l-am văzut uneori în jur, mai ales în săptămâna cu pricina) în care copiilor li se înghesuie în program numai activități extraordinar de atractive, luate la rând, fără ca ei să apuce să ”proceseze”/asimileze, în cele 10 minute de pauză, mai nimic din cele văzute. Ci în sensul în care învățarea ar putea decurge mult mai firesc în fiecare zi, mult mai aproape de curiozitatea naturală a fiecărui copil, mult mai aproape de aplicațiile practice ale celor studiate, mult mai interactiv… Ei, discuția este foarte amplă și nu despre asta mi-am propus să scriu aici. Există tot felul de inițiative, în general private, care vor să miște sistemul și în direcțiile menționate mai sus… și, mai devreme sau mai târziu, chiar se vor schimba lucrurile.

Până una-alta, Săptămâna Altfel este un moment prielnic pentru  diverse colaborări între unitățile de învățământ și diferiți furnizori de educație specializată pe un anumit domeniu. Copiii iau, astfel, contact cu dansul, cu pictura, cu diferite meșteșuguri, cu grădinăritul etc. Și, de ce nu, cu natura! Am avut, deci, și eu câteva experiențe frumoase săptămâna trecută… și le voi relata pe scurt, într-un jurnal munțomămicesc de Săptămână Altfel.

Luni, 18 aprilie. Am început săptămâna cu… o încărcare de baterii pentru ceea ce avea să urmeze. Ultima tură de iarnă a sezonului, la colțari pe Valea Bucșoiului (M. Bucegi). Participanți: Paul, Sebastian, Ioan și Ilinca. Vreme caldă și senină, grup fain, exersat opririle cu pioletul, niște avalanșe de topire scurgându-se pe lângă noi, ”jnepening” la greu la coborâre… M-am bucurat mult de tură, atât pentru că nu mai mersesem de multă vreme în ritmul meu, cât și pentru atmosfera foarte plăcută din cadrul echipei. Tura a durat în total 11h 45 min, iar dacă vreți să aflați mai multe detalii, inclusiv să vizionați un scurt clip cu avalanșele, le găsiți la Ioan.

art

Eu eram în Ploiești luni noaptea, am prins ultimul tren spre Iași, unde am ajuns la 6 dimineața….

Marți, 19 aprilie. Și nici nu m-am dat jos bine din tren, nici nu am apucat să mă dezmeticesc… că am avut iar de făcut rucsacul!

casca1M-am reîntors cu bucurie în grupa Albinuțelor de la Grădinița Buna-vestire Iași, unde cei vreo 15 copilași abia trecuți de 2 anișori au fost foarte curioși să afle mai multe despre munte decât aflaseră la prima noastră întâlnire, în semestrul I. M-au primit cu îmbrățișări, tot veneau pe rând să mă îmbrățișeze! (bine, în timpul ăsta, unii profitau ca să umble la rucsac :D). Pentru că tot am avut la mine echipamentul tehnic de iarnă, m-am hotărât pe moment să le arăt cum se urcă pe gheață cu ”gheare de pisică” (colțari, care nici nu apucaseră să se usuce după tură) sau, preferata lor, cum te apără casca de pietrele care ar putea cădea de pe versant (în imagine, veneau rând pe rând și o făceau pe pietrele, dându-mi peste cască, în amuzamentul general, palme destul de zdravene pentru unii vârsta lor :)) ). Au plimbat apoi casca din mână în mână și au testat-o… până să-i văd pe ei, nu mi-am dat seama niciodată cât seamănă casca mea cu o buburuză!

Cortul a fost nelipsit și, pentru că am terminat mai rapid decât planificasem, am traversat împreună un ”râu” pe niște ”pietre” (fiind foarte bucuroși să mă salveze atunci când ”am căzut”), am căutat culori și am ghicit animale după mimat și întrebări ajutătoare.

Miercuri, 20 aprilie, aveam în program o ieșire la pădure cu o grupă mică, dar, cum vremea nu a ținut cu noi, plimbarea s-a amânat. Ocazie cu care m-am forțat să stau și eu locului o zi :)) Bine, nu am stat chiar degeaba: (pe lângă comenzi la Crisalida, casă, copii etc) am avut o mulțime de materiale de pregătit pentru zilele care aveau să urmeze. E o întreagă știință în orele astea de educație montană, voi ce credeați!

echipam

Joi, 21 aprilie. Activitate de educație montană, varianta mea ”clasică”, la grupa Ursuleților din Grădinița Atelier Iași. Mi-a plăcut mult să-i cunosc, au fost foarte receptivi la partea de explicații și, până la final, m-am împrietenit chiar și cu cea mai selectivă-la-oameni-noi fetiță. A fost și grupa de la care, deși nu am obținut încă fotografiile, am primit cele mai multe feedback-uri faine: copii care s-au dus acasă și au cerut părinților să cumpere cort (mi-a povestit o mamă cum discută părinții între ei la grădiniță despre magazinele din care pot cumpăra cort și sac de dormit 😀), o fetiță care a zis că ”a venit o doamnă și ne-a spus să nu mergem cu tocuri pe munte, că putem aluneca” :)), un băiețel care a spus mamei ”acum știu de ce sunt copaci vopsiți în pădure, sunt marcaje, și ți-am spus ca să știi și tu!” :)) Toate astea, dar și fățucile lor când ne-am despărțit (tot în îmbrățișări), îmi confirmă că nu fac orele astea tocmai degeaba…

Vineri, 22 aprilie (Ziua Pământului). A fost cea mai plină zi! O clasă zero, o clasă I și două grupe mari de la Școala Kids Palace București au aflat mai multe despre mersul pe munte. L-am avut și de astă dată ajutor pe Ioan și, împreună, am dat curs propunerii conducerii lor, aceea de a monta cortul în parc, într-un loc pentru care primiseră aprobare specială. După ceva muncă de identificare a locului (ambiguu exprimat) de pe autorizație, am ajuns s-o fac și pe asta: ”marcat trasee” pe străzile și aleile Bucureștilor :))

eu-marcaj

Marcajele au fost atât desenate cu creta, cât și lipite pe copaci sau stâlpi, iar copiii s-au bucurat mult să le urmeze, până la locul de cort.

drummarcaj2

Bineînțeles, asta după ce au avut parte de o primă ”pregătire teoretică” în clase!

clasa

La cort, printre explicații și întrebări, în nerăbdarea de a testa sacii de dormit…

hartaafara1explicatii-cort.jpg

…. s-a încins și o binemeritată joacă. Băieți contra fete la tras de funie :D, demonstrația de cățărare în copaci, găsitul semințe în conuri… pe lângă magia exercitată de cort, toate au avut rolul de a familiariza copiii cu mediul și de a dezgheța și mai mult atmosfera.

ioan-copacsfoara

Așa încât, până la final, să nu mai existe niciun copilaș care să spună că ”se teme de iarbă” 😀 Și n-au mai existat! S-au întors la școală mai veseli și, cine știe, poate ne vom revedea și în teren!

………………………..

De acolo, în weekend, am pornit direct într-o altă tură frumoasă, pe dealurile de la Holbav… unde, dacă tot am exersat toată săptămâna, nu am uitat să fiu un pic… copil!

leagan

Și să știți că n-am consumat tot nici acolo… așa că aș putea-o lua de la capăt și săptămânile care nu sunt ”altfel” în calendarul școlar, dar pe care, dacă există dorință, le putem face împreună să fie! 🙂

Flori, stânci și dinozauri: cu grădinița la pădure

Întrebare: Ce face o munțomamă proaspăt răsărită în localitate după 5 zile de curs prin zăpezi?

Răspuns: Află că are de ajutat 20 de copilași să se bucure mai mult de verdeață, primăvară, soare, drumeție!

DRUMETIE-5

Da, cam așa a fost. Nici nu mă dezmeticisem bine luni după cursul de lideri montani, nici nu apucasem să lenevesc un pic după săptămâna intensă de muncă în zăpadă (despre care o să vă povestesc în curând, mai exact îndată ce intru în posesia tuturor pozelor), că mă oprește pe holul grădiniței Irina, educatoarea lui Cris:

”Săptămâna asta am avut ca temă ”Comorile pământului” și, printre altele, am programat și o drumeție. Când poți, miercuri sau joi?”

drumetie-copii1

Nu cred că am apucat să vă spun că multe dintre activitățile Munțomamei cu grupe de copii au stat, nescris, sub mâna de ”manager fără de voie” a Irinei. Adică lucrurile stăteau cam așa: mai trecea o ședință individuală la grădiniță, mai spuneam o idee pe care aș vrea s-o fac ”cândva” cu grupa, iar ea, ulterior, venea cu programarea: facem, în ziua z, la ora h. (Dacă mă întrebați, toate mi-au fost din scurt, în momente de maximă aglomerație/oboseală și… foarte motivante și utile :D).

Așa și acum. Aveam în minte că o să-i scot pe Fluturași în teren (promisesem, aveam martori 20 copilași cu mintea odihnită, care nu uită repede!), dar nu stabilisem încă nimic concret. Am spus ”da” rapid propunerii, bucuroasă și de faptul că s-au așezat lucrurile în așa fel încât, în ziua programată, aveam să am cu mine un ajutor de nădejde, pe Ioan. Cu care am plecat ”în recunoaștere” cu o zi înainte (pentru a verifica starea traseului, dacă este sau nu noroi, pentru a vedea ce flori avem la fața locului, pentru a calcula timpii în ritm de copil etc). Cu o seara înainte aveam pregătită o schemă a ceea ce ne-am dori să facem și rucsacurile cu materiale de asemenea pregătite.

drumetie-copii2

Și iată-ne, deci, cu ceva întârziere (inevitabilă în condițiile date. De exemplu, de trolerul vieții – ăla pe care l-au ales de bun de luat pe munte și la exercițiile teoretice – nu am scăpat nici în practică :)) Așa că s-a mers și cu rucsacei de împrumut de la colegi)… iată-ne coborâți din autobuz (după un instructaj sumar și vesel înauntru) și pornind la drum.

drumetie-copii3

Am parcurs porțiuni nemarcate și porțiuni marcate și au înțeles pe viu importanța deplasării în siguranță, pe poteca amenajată. Urmăritul marcajelor a iscat o adevărată competiție, ba chiar și lacrimi la un moment dat: ”v-am spus de 3 ori că eu am văzut prima marcajul și nici nu mă băgați în seamăăă!”. Un alt aspect ”fierbinte” a fost legat de bețe (cineva a dat tonul… și apoi a fost greu să-i oprim, să-i urmărim să nu se lovească pe ei înșiși sau unii pe alții etc. Plus că și aici interveneau nemulțumiri diverse, preferințe legate de caracteristicile bățului ideal – care, bineînțeles, era exact cel din mâna colegului/colegei :D).

bete

Traseul a fost presărat cu explicații, am urmărit schița (în lipsă de hartă, am desenat o schiță simplificată, cu ceva elemente reprezentative de pe teren. M-am bucurat să îi văd interesați de ea, să am un copilaș care îmi solicita insistent ”harta” pe traseu, de exemplu).

drumetie4

O activitate care le-a stârnit mai mult interes decât anticipasem eu a fost recunoașterea câtorva specii comune de flori de primăvară (pe care, apoi, le aveau de bifat pe niște fișe). Dacă la început ne chemau să ne arate ”o floare”, deja, după circa 15 minute, îi auzeam ”Ilinca, uite o urzică moartă”… ”Ioan, acolo e iarba câinelui”. Ne-am întâlnit pe traseu cu doi băieți de la un club montan local, dintre care unul l-a recunoscut pe Ioan și mă cunoștea pe mine, care amenajau un traseu pentru un maraton. A fost o ocazie bună să le vorbească puțin copiilor despre alergarea pe teren accidentat, dar și despre faptul că vor strânge toate benzile cu care marchează traseul după ce competiția se încheie, lăsând, astfel, pădurea curată.

cris-fisa

Următorul punct de interes a fost devierea spre o serie de stânci, care formau un fel de pod natural. Trecerea pe dedesubt, spre un abrupt în care se observau atât dispunerea stratelor, prezența cochiliilor (aici explicații despre marea ce exista acolo ”pe vremea dinozaurilor”. Pretenția academică a acestor explicații s-a dus la vale odată cu mențiunea lui Ioan: ”daa, îmi amintesc, atunci când eram mic și eu făceam baie în marea aia!” :)) ), cât și fenomene actuale de modelare carstică, a fost o deosebită bucurie pentru ei și o încercare pentru noi. Câțiva au început să cânte ”podul de piatră/s-a dărâmat”, melodie pe care, în context, le-am declarat-o drept o glumă de rău augur :))

pod

Am continuat, apoi, traseul marcat, având mereu în stânga limita platoului, cu prăpăstiile și belvederea impresionante pentru ei. Am avut bucuria de a vedea o foarte îndrăgită veveriță, dar și un mușuroi uriaș de furnici (unde Ioan le-a explicat pe scurt despre complexitatea acestei lumi în miniatură). Curând, ne-am luat la revedere de la pădure…

musuroi

Pentru că timpul nu ne-a mai permis, am preferat să nu vizităm și rezervația fosiliferă ”clasică” (dându-le, bineînțeles, promisiunea că vom reveni), în avantajul unei binemeritate pauze de masă pe iarbă. (Dacă tot a venit vorba de masă, fac o paranteză: nu știu unde sunt părinții care se plâng că nu le mănâncă cei mici! Pentru că eu nu am auzit decât ”când mâncăm?” în timpul celor 2 ore cât ne-am plimbat!). Nu puteam pleca fără un ultim joc-test, în care 4 echipe, fiecare condusă de unul dintre adulții coordonatori, trebuiau să descopere un ”ou de dinozaur” folosindu-se de schițe ale terenului. (De cele 4 ouă de găinozaurus communis s-a bucurat, apoi, un cățel care ne păzea de la distanță. Cu aprobare generală, dornici să vadă cât de departe poate Ioan să arunce oul). Drumul spre casă s-a lăsat cu împărtășit impresii, cântat (de la ”Pădure nebună” la ”Moș Crăciun cu plete dalbe”, am avut de toate în repertoriu) și, bineînțeles, cu vestita oboseală bună.

MANCARE

––––

Concluzii? Aș lua-o de la capăt mâine 🙂 Și cred că și ei! I-am văzut bucuroși… am văzut copii care, la activitățile indoor, au fost greu de antrenat sau stăpânit și care, acum, erau fermecați și puneau sute de întrebări… În legătură cu organizarea, am simțit doar că trebuia redus și mai mult din traseu în favoarea timpului ”stat și bucurat”. Dar ce cred că am văzut cel mai mult e că, atunci când părinții cooperează și își depășesc temerile proprii (de căderi, de transpirat, de soare, de vânt, de insecte…. și lista e muuult mai lungă), chiar dacă ei înșiși nu se pricep (eu am rămas foarte mirată să aflu că nu toți copiii vizitaseră rezervația fosiliferă care e clasică în Iași, cu acces auto și foarte cunoscută), copiii, conduși de oameni care știu ce fac în respectivul mediu, se descurcă minunat, se deschid și înfloresc. Și învață într-un mod care încă mă fascinează. De fapt, nu văd prea curând momentul în care n-o să mă mai uimească… 🙂

drumetie6

Și, cred, parte din bucuria mea la finalul unei astfel de zile e că iau, măcar puțin, parte la asta… Bineînțeles, alături de întreaga echipă: Ioan, Irina și Claudia, cărora le mulțumesc că au făcut excursia posibilă, pentru implicare și pentru colaborare! Iar când feed-back-ul e: ”mami, a fost așa de frumos, dar mai am atâtea de văzut!”, chiar simt că mi-am îndeplinit exact scopul propus… și că pot dormi liniștită 🙂

grup