Ghiduşii cu copii. Despre turele cu ghid cu cei mici

În toamna lui 2017, cu bebe de doar 3 luni, am primit de la Digi24 o invitaţie de a apărea într-unul dintre episoadele emisiunii Jurnal pentru Copii. Erau interesaţi de o oră de educaţie montană, dar şi de povestea noastră, de ce înseamnă pentru mine a fi ghid montan şi ce presupune o tură în natură cu cei mici. Materialul final fiind foarte scurt, de aproximativ 6 minute, din cele multe şi amestecate spuse de noi, nu a rămas foarte mult sau foarte legat, ca informaţii. Dar întrebările de atunci m-au făcut să structurez răspunsurile în scris, în acest articol. Despre ce înseamnă o tură ghidată în natură cu copii.

De la filmare, septembrie 2017. Foto Ioan Stoenică

I. Pentru ghid

Multă lume are încă impresia că e „mai uşor” să faci ture cu cei mici decât cu adulţi. Din anumite puncte de vedere, da, este: traseele sunt scurte şi nesolicitante din punct de vedere fizic pentru tine, ca ghid. Tu rişti mai puţin să te accidentezi.

Unul dintre traseele mele preferate pentru ture cu familii sau cu şcoli, în apropierea Iaşiului. Foto Alina Roman

Dar vine şi reversul: dacă adulţii care solicită o tură ghidată se automotivează (ştiu de ce sunt acolo, traseul însuşi este motivaţia), pentru copii lucrurile sunt puţin mai complexe. Ei, poate, au fost împinşi de părinţi. „Haide, va fi frumos!”, spun ei, nostalgici după excursiile tinereţii sau exasperaţi că „ăl’ micu” stă toată ziua pe tabletă. Iar tu, ghidul, eşti dator să împlineşti celor 10 omuleţi curioşi şi foarte diferiţi din faţa ta această aşteptare. Că „va fi frumos” în natură. Tu ai rolul de a traduce natura pe înţelesul şi pe placul lor, astfel încât să o poată vedea şi ei ca tine: frumoasă. Pentru asta, în primul rând, trebuie să fii tu un autentic îndrăgostit de natură; falsitatea nu încape aici, plictiseala şi blazarea nici atât: copiii le sesizează imediat şi le amendează usturător. Dacă un grup de adulţi poate fi „păcălit” cu o atitudine profi, informaţii profi, dar gândul tău să fie la cearta cu bunica sau la factura de gaz… ei, la cei mici nu merge. Trebuie să fii dispus să fii 1000% (da, n-am greşit) prezent, să intri în joc cu toată seriozitatea.

Spot the guide. Cu toată seriozitatea, da? Foto Ioan Stoenică

Tu trebuie să cucereşti. Nu vârfuri :)) (oricum exprimarea asta, „a cuceri vârful” mi se pare foarte neinspirată… dar asta este altă poveste). Ci pe nişte omuleţi. Poate că „e mai uşor” pentru tine, că nu e neapărat necesar să fii as la opriri în piolet sau căutări in avalaşe atunci când mergi cu grupul. În schimb, trebuie să stai bine cu psihologia copilului şi nu numai. Să ştii să vorbeşti, să motivezi, să apreciezi şi să pui frâne, mult mai mult decât sunt necesare aceleaşi calităţi la un grup de adulţi.

Final de tură „motivaţional” pentru nişte temerari de vârstă preşcolară Foto (cred) Alina Roman

Trebuie să vrăjeşti, să atragi. Dacă merg cu un grup de adulţi, grija mea e să cunosc traseul; restul, ce vorbesc cu ei, cum „se leagă” grupul, se întâmplă spontan. Complet altă poveste e atunci când merg cu cei mici: a fi ghid pentru un grup de copii (cred că asta apare şi undeva în reportaj) înseamnă a lua un LOC (câteodată unul destul de banal: o pădure, o poiană, un râu ca toate celelalte) şi a-l transforma într-un CONCEPT. A-i crea o poveste. A-l presăra cu pauze gândite, cu jocuri tematice inspirate din ce oferă cadrul natural al respectivului loc, a-i da un nume, a-l pune pe o hartă împreună cu copiii şi altele. A-l face atractiv fără a-l schimba ca realitate geografică (adică nu construiesc parc de distracţii în pădure, pădurea rămâne aceeaşi. Dar ca realitate mentală pentru cei care vin în tură, pădurea respectivă trebuie să fie mai mult de „o pădure”).

O pădure… Foto Radu Irimia
…. nu rămâne niciodată DOAR o pădure! Foto Ruxandra Dragomir

Pentru a face asta, este nevoie de un întreg arsenal de materiale, precum şi de timpul dedicat pregătirii lor (ca idee, pentru pregătirea unei ture de o zi într-o zonă în care nu am mai organizat niciodată, muncesc „la birou” pentru pregătirea materialelor cam încă o zi).

Materialele pentru 2 zile în natură, cu 2 grupuri de copii

Şi responsabilitatea este uriaşă. De la cea referitoare la siguranţă (ferească Dumnezeu şi toţi sfinţii să fii implicat, ca ghid de tură comercială, într-un accident cu minori! Acesta este şi motivul pentru care multă lume se fereşte să organizeze ture pentru copii) până la cea „morală” : de tine poate depinde dacă unui copilaş îi va plăcea natura sau nu. Dacă tu ai venit nedormit sau fără chef şi ai răspuns repezit, este posibil să fi îndepărtat de natură pentru multă vreme, dacă nu pentru totdeauna, pe un omuleţ mic…

Grija pentru siguranţa grupului e o prioritate pentru orice ghid montan responsabil. Dar în turele cu cei mici, e un subiect şi mai „arzător” şi nu te relaxezi decât când toată lumea a ajuns cu bine acasă. Foto: Ioan Stoenică

Dar şi satisfacţiile sunt pe măsură. Te molipsesc cu entuziasmul lor, cu lipsa lor de preconcepţii, cu interesul pentru ce le arăţi (care rar ajunge la aceleaşi cote la noi, adulţii blazaţi „de viaţă”). Iar la finalul zilei rămâi cu bucuria că ai făcut ceva bun nu doar pentru 10 copii, ci pentru întreaga percepţie asupra naturii a viitoarei generaţii, pentru viitorul turismului montan responsabil. Sună „mare”… şi chiar este, nu-i aşa? 🙂

Din bucuriile vieţii de ghid pentru copii 🙂 Foto Iulian Olaru

II. Pentru copii

Ştiţi ce înseamnă o hartă mută? Este o hartă pe care sunt schiţate doar anumite elemente de bază (de exemplu, curbele de nivel şi râurile), urmând a fi completată de utilizator cu restul de informaţii (de exemplu, denumirile unor vârfuri, localităţi, alte toponime, altitudini etc). Sunt utilizate în special pentru teste de geografie.

Harta mută a subunităţilor Carpaţilor Româneşti (sursa: http://www.scrigroup.com/term/harta-muta-carpatii-orientali_c-8.php)

Îmi place să spun că, pentru un copil, o drumeţie fără un specialist alături se poate compara cu a „încărca” în memoria lui o astfel de hartă mută. Este, fără îndoială, util să ieşi în natură de dragul „ierbii verzi” şi al „aerului curat”, trecând lin, ca gâsca prin apă, prin tot ceea ce te înconjoară, fără prea multe întrebări. Este şi asta o latură a drumeţiilor şi e foarte departe de mine încercarea de a-i nega importanţa. Dimpotrivă, pentru un copil e foarte util să aibă suficient timp să-şi creeze propriile trăiri şi reprezentări despre un spaţiu. Şi dacă merg cu părinţii (mă refer la cei care nu au nici ei tangenţă prea mare cu natura) de trei ori la rând în aceeaşi staţiune, voi începe să ştiu că „la munte e mai frig”, „la munte sunt pietre”, „la munte cresc „brazi”” – denumire generică pentru toate coniferele. Dacă am noroc, prind de pe undeva şi vreun toponim local mai important. Dar cam pe aici se opreşte cunoaşterea. „Se vede frumos în depărtare” de pe vârf… dar ce se vede, ce munţi, ce localităţi… nimic. „Culegem flori” – că sunt ele de leac, toxice sau protejate de lege…. sau, măcar, cum se cheamă popular… de unde să ştim. „Ne urcăm în copaci” , fără să ştim că bietul „brad” e ditamai molidul. Şi încă mai credem în poveşti cu ursul care ne pândeşte după colţ ca să ne mănânce.

Este, încă o dată repet, bine şi important ca cei mici să aibă aceste prime experienţe, mai ales în familie. Dar mersul cu un ghid poate fi, pentru ei (dacă ghidul e bun în ceea ce face şi dacă există un minim de dorinţă/receptivitate din partea lor), cea de-a doua etapă din desenarea viitoarei lor hărţi mentale a unui teritoriu: completarea „hărţii mute” anterioare cu elemente, cu detalii care s-o umple şi să-i dea un sens.

Noţiuni de orientare…
Geologie… Foto: Iulian Olaru
Floră (aici, ciuperci). Foto Irina Nichifor
Faună. Foto (cred) Iulian Olaru

Mie asta îmi place cel mai mult, cred, din toate aspectele unei ture ghidate: să le „deschid ochii” participanţilor asupra elementelor întâlnite pe traseu. Să ştim ce vedem şi să începem să dăm atenţie celor văzute, nu doar să mergem şi atât. În cazul copiilor: „stânca asta – calcar – s-a format „pe vremea dinozaurilor” (Mezozoic)”. „Floarea asta se cheamă codiţa şoricelului, uitaţi ce frunze moi, ca o blăniţă, are, şi este bună pentru ceai, chiar dacă destul de amară”; „Haideţi să aflăm diferenţa între brad şi molid”.

„Salvând” un pui de molid, ne reamintim caracteristicile speciei. Reîmpădurire ad hoc! Foto Alina Roman

Foarte important mi se pare rolul întrebărilor, care să-i pună pe ei să gândească, să caute răspunsuri, să vadă logica din spatele fiecărui aspect micuţ din natură: „de ce credeţi voi că urzica moartă vrea să semene atât de bine cu urzica?”. „Vara ştim cu toţii că purtăm ochelari de soare la munte, dar iarna credeţi că ne trebuie sau nu?”. Întrebările-capcană sau gesturile menite să le atragă atenţia în mod „şocant” sunt, din nou, un mijloc mai eficient de a-i face să reţină ceva (în special o regulă) decât o simplă afirmaţie: „şi acum, că am terminat de mâncat, o să arunc punga asta aici, în tufiş…” (pauză de studiat mutriţe consternate. De obicei, spre bucuria mea, se găseşte cineva care să strige repede: „nu, nu e bine, murdărim natura!” – un minunat punct de pornire pentru o discuţie mai lungă….)

Cum se mângâie o urzică astfel încât să nu te înţepe? Foto Radu Irimia

Nu voi vorbi prea multe despre beneficiile mersului în natură pentru copii; e un subiect foarte vast, ar putea fi subiectul unui articol separat. Am încercat şi în interviu să vorbesc despre asta, dar a rămas doar o bucăţică (din punctul meu de vedere, nu cea mai relevantă). Da, mersul în natură îi face pe copii mai organizaţi, mai atenţi la detalii, mai deschişi către ceilalţi; dezvoltă colegialitatea şi conectarea (turele family sunt un minunat mijloc de conectare părinţi-copii), scoate copiii, măcar temporar, cu nasul din tablete şi telefoane. 

Turele family, un minunat mod de a petrece timp de calitate cu copiii… Foto Ioan Stoenică
… de a pune umărul la… joacă, împreună cu ei… Foto Carmen Parii
… şi de a dezvolta spiritul de echipă mixtă, mari şi mici. Foto Laurenţiu Macovei

Dar o calitate foarte importantă pentru un viitor adult sănătos emoţional, care se dezvoltă în natură – şi asupra căreia vreau să mă opresc puţin acum – este toleranţa la frustrare. O caracteristică ce mi se pare că lipseşte tot mai mult copiilor „din ziua de astăzi”; astfel încât, un pic de contact cu oboseala, disconfort fizic, vreun coleg care merge prea încet sau prea repede, ghidul care e enervant, trebuie ascultat ( 😀 ), foamea, frigul, şiretul desfăcut pe care nu mi-l mai leagă mama… nu doar că nu strică, ci clădesc nişte copii mai puternici, mai rezistenţi, mai stabili emoţional, mai capabili de o autoevaluare corectă şi mai capabili să aibă încredere în forţele lor. Doar au avut ocazia să le pună la încercare!

Bocanci fericiţi, de copii care nu renunţă la primul „dat de greu”! Foto (cred) Răzvan Constantin

Treaba mea, ca ghid, este şi să răspund curiozităţii celor mici, dar şi să o stârnesc. Să-i fac dornici de explorare. Odată deschis apetitul pentru cercetarea „lucrurilor mărunte”, curiozitatea lor nu se mai termină… şi, astfel, pe nesimţite, prin râs, întrebat şi jucat, oboseala se uită şi se pleacă acasă nu doar cu inima mai plină, ci şi cu… harta mai clar desenată în minte.

Fascinaţia unei lumi în miniatură, nou-descoperite, care îmbie la cercetare. Foto Iulian Olaru
Un grup de copii cu care am bătut toate recordurile la explorat pe îndelete: am parcurs un traseu de 40 min în nu mai puţin de…. 6h. Şi încă nu se terminaseră aspectele pe care le-ar fi găsit interesante şi demne de a fi explorate!

III. Pentru părinţi

Mare, covârşitoarea majoritate a celor care lucrează cu copii au vorba aceea cu: „nu e greu cu copiii, cât cu părinţii”. Şi mediul online pare a întreţine acest „război” între părinţii „care îşi strică/răsfaţă/nu lasă să evolueze proprii copii„, pe de o parte, şi diferiţii instructori/antrenori/profesori/ghizi/animatori care „nu înţeleg că al meu e special/nu răspund diferenţiat nevoilor copiilor/sunt prea duri cu copiii” etc. De unde porneşte această contradicţie în percepţii, mai ales că mulţi dintre instructori sunt, la rândul lor, părinţi? Aş vrea să exclud cazurile de pedagogi care degeaba sunt în locul respectiv şi să vorbesc despre situaţiile normale: cele în care atât ghidul (instructorul sportiv/animatorul etc), cât şi părintele, sunt dedicaţi şi doresc o experienţă cât mai frumoasă şi mai utilă pentru copii. Sensul acestui articol, de altfel, e tocmai ca voi, cei care, poate, veți ajunge să mergeți în ture organizate (de mine sau de alții) să înțelegeți mai bine nu doar în ce constă munca omului pe care îl plătiți, ci și cum puteți colabora mai bine cu el, cum îl puteți ajuta pentru ca ambele părți să profite optim.

Atunci când părinţii se implică şi intră în joc, beneficiul este maxim! (aici nu eram într-un parc, ci într-o pădure în toată regula, unde elementul antropic e foarte favorizant pentru jocuri tematice)

Din punctul meu de vedere, pentru părinţii copiilor care vin în turele mele family (deci cu părinţi cu tot), situaţiile în care am nevoie de colaborare sunt două:

1. (Introducere: Să ştiţi că nu degeaba foarte mulţi ghizi fac activităţi pentru copii, în timp ce oferta pentru family este foarte redusă. Când părintele este de faţă, se întâmplă adesea ca autoritatea adultă să se „dividă” între părinte şi liderul grupului. Dar cum ar fi ca ea să se adune/înmulţească? Ce am putea face pentru a fi astfel?) Prima situaţie, deci, este cea în care am nevoie ca părinţii din grup să-mi întărească autoritatea în faţa copiilor. Şi când spun „autoritate”, nu mă refer aaaaaabsolut deloc la „Vasilică, treci la loc, nu ţi-e ruşine!” (pentru că da, din păcate generaţia noastră de părinţi cu asta asociază autoritatea, cu violenţă, măcar verbală, cu tiranie, dominare). Nu despre asta e vorba, nu-mi doresc aşa ceva.

Încercare de a „submina autoritatea”? Nicidecum! Autoritatea nu are nimic de-a face cu distanţa sau cu atitudinea „scorţoasă”. Foto: Răzvan Oprescu

Mă refer la a le întări celor mici încrederea că, uite, aici ea nu vorbeşte prostii, hai să învăţăm ceva din experienţa cu care vine ea. Un exemplu: am avut, într-o tură family uşoară, pe dealuri, o familie care a venit cu bagajul în sacoşe, în ciuda descrierii mele amănunţite din eveniment, în care explicam care e rostul rucsacului, inclusiv pentru copii, şi în care trecusem un „nu” mare pentru pungi. Când i-am văzut, i-am rugat să renunţe la sacoşe. M-am oferit inclusiv să preiau eu o parte din bagaj în rucsacul meu (ceea ce, ca idee, nu e tocmai indicat şi de încurajat ca practică uzuală). Răspunsul a fost: „dar ei (cei 2 bărbaţi – erau 2 domni şi o doamnă, parcă) pot să care, se descurcă!”. Moment în care am oprit grupul pentru a le explica faptul că da, sunt absolut convinsă că se descurcă (din nou, traseul în sine era o plimbare prin pădure), dar copiii (ai lor şi ceilalţi) au venit acolo şi ca să înveţe ceva. Şi nu vor învăţa cum se merge corect într-o tură outdoor dacă eu accept în grup persoane cu sacoşe. Am simţit că s-au conformat fără prea multă bucurie; nu mai spun că şi mie mi-a picat destul de prost discuţia, nevoia de a insista de faţă cu ceilalţi participanţi etc. Sau un alt exemplu, când am fost nevoită să repet de mai multe ori unui copilaş (destul de mare, de vârstă şcolară, nu de 1-2 ani) să nu mai calce intenţionat toţi gândacii din cale, iar părinţii lui se uitau la mine ca la un picat de pe altă planetă: „dar sunt doar nişte gândaci!” (da, or fi, doar că eu încerc să le transmit aici „doarun mesaj, respectiv că natura trebuie respectată, de la mare la… foarte mic). Iar replica voastră, dragi părinţi, deja a disipat autoritatea, a mea şi a voastră deopotrivă, în ochii copilului.

Respectul faţă de toate fiinţele vii, de la colegii de tură până la… omizi şi gândăcei este una dintre cele 2 mari reguli în turele munţomămiceşti. Foto: Alexandra Popa

Despre asta vorbesc aici. Dacă tot aţi ales să mergeţi cu cineva din domeniu, lăsaţi-vă puţin pe mâna lui. Nu înseamnă să-l ascultaţi orbeşte, e om şi poate face greşeli, chiar în domeniul său de competenţă. Dar măcar de dragul lui „hai să încerc şi ceva diferit”, aveţi încredere în ghidul vostru şi în recomandările lui. Copiii vă vor urma exemplul. Oricare va fi acesta.

„Ţi-am dat o coaaaaarnăăă” – unul dintre momentele în care, făcând acel pas înapoi, îi surprinzi „dând mai departe” ce i-ai învăţat 🙂 Foto: Alina Roman

Iar strict legat de copii… faceţi un pas în spate. Şi eu, ca părinte, am tendinţa asta, de a răspunde în numele copilului ce poate şi ce nu, de a „dubla” copilului meu ce a spus instructorul… Dar încerc să mă las, jur 😀 Să stau cât mai invizibilă şi să las copiii să construiască ei înşişi relaţii cu cei din jur şi cu mediul. Relaţii nemediate de mine. Da, inclusiv când dau de greu… sau în special atunci. Aveţi un pic de încredere în copiii voştri, lăsaţi-le, măcar în relaţia cu natura, acel spaţiu în care să-şi construiască propriile soluţii. Şi acea toleranţă la frustrare despre care vorbeam puţin mai sus. Le va fi tare, tare utilă în viaţă această capacitate 🙂

2. Un al doilea aspect, cumva legat de primul, este cel al integrării în grup şi în regulile de grup. Din nou, am făcut şi voi mai face şi ceva la care nu mulţi organizatori „se înghesuie”, ture cu familii cu copii foarte mici (de la 3 ani). Unii dintre ei avuseseră contact cu grădiniţa sau altă formă de colectivitate, alţii deloc. Unii părinţi pun accent mai mult pe reguli, alţii mai mult pe libertate. Suntem diferiţi şi e minunat aşa. Dar… într-un grup, în special în natură, învăţăm, printre altele, că „supravieţuirea” uzuală nu înseamnă, ca la televizor, mâncat de viermi, înseamnă că respectăm regulile grupului. Şi că ne respectăm unii pe alţii. Cine a mers cu mine ştie că am doar două reguli pentru cei mici, pe care le spun tare şi răspicat la început. Două, nu zece, pe care le-am considerat întotdeauna esenţiale şi absolut necesare pentru bunul mers al lucrurilor (atât din punct de vedere al siguranţei, cât şi al veseliei tuturor). E ok pentru mine să fie nevoie să le repet. Sunt copilaşi mici, mediu copleşitor, nu le stă lor mintea la ce a turuit ghida la început. E mai puţin ok pentru mine ca, la repetate, re-re-repetate abateri, părintele, aflat de faţă, să nu ia niciun fel de atitudine.

Un grup unitar înseamnă o experienţă mai sigură şi mai interesantă pentru fiecare participant. Deci e regulă: ne aşteptăm unii pe alţii şi ne regrupăm ori de câte ori este necesar! Foto Cristina Mihăiţă

Îmi vine în minte o situaţie, cu un băieţel absolut genial, dar în mod evident total neobişnuit cu regulile, de orice fel. I-am spus în felurite moduri că nu ne apropiem de marginea abruptă a unui versant. L-am luat de acolo, l-am readus în grup, în zona sigură, dincolo de limita căreia stabilisem cu toţi participanţii că nu trecem (traseul nostru ocolind zona expusă şi fiind absolut potrivit copiilor). La un moment dat, destul de brusc, îl văd sărind efectiv spre margine. Am sărit şi eu în faţa lui şi am strigat un „X, nu, te opreşti acum!„, mare cât mine. S-a oprit. L-am readus în grup. Îmi amintesc faţa mamei lui. Nu era speriată, ci cumva blocată că eu, care de fel promovez educaţia cu respect, am putut să-i spun…. ba nu, să-i strig „nu” şi o „comandă” copilului ei. Nu cred că a realizat nici până azi că, fără „nu”-ul meu, exista o mare probabilitate ca el să se fi „oprit” abia în râpă… Că „mediul outdoor nu e acasă”. Mi-a fost imposibil pe moment să-i spun asta şi acum îmi pare rău. Nu am vrut s-o sperii cu conştientizarea momentului, care clar i-a lipsit (copilul a continuat să alerge destul de haotic, dar fericit, încă vreo 2 ore cât a mai durat evenimentul), dar cred că i-ar fi fost util.

Pentru mine, deplasarea organizată, în „monom”, are sens exclusiv atunci când configuraţia traseului o cere (zone înguste, vegetaţie deasă, pasaje expuse). Altfel, cred că e bine ca fiecare să aibă libertatea de a se poziţiona unde vrea în cadrul grupului. Foto: Cristina Mihăiţă

Dar vă spun măcar vouă: este minunat, serios, minunat dacă reuşiţi să le transmiteţi copiilor totul pe un ton cald, pozitiv, să-i oferiţi mereu libertate de decizie etc. Dar într-un grup şi în natură…. de un minim de disciplină poate depinde supravieţuirea. A ta sau a colegilor. Că în natură NU avem mereu libertate absolută de decizie, că trebuie să ascultăm de lider. Mai puţin „tragic” de atât, măcar voia bună a colegilor de tură poate fi stricată dacă un membru al grupului nu se încadrează deloc în „program”, polarizând atenţia în mod negativ. În turele în care nu sunt părinţii prezenţi, este exclusiv treaba mea să gestionez astfel de situaţii. Unde e tură cu părinţi, însă, unii copii aşteaptă întâi confirmarea părinţilor. Este firesc să fie aşa. Deci vă rog să mă ajutaţi să am grijă de copiii voştri, încurajându-le integrarea în grup, nu „dizidenţa” faţă de grup. Mulţumesc!

Nu spune nimeni că a sta grupaţi înseamnă a nu ne bucura de o alergare bună! Dar „să ştim şi noi”! Foto: Carmen Parii

Alte recomandări utile pentru părinţi găsiţi în acest articol (apropo şi de „va fi frumos” – şi de ce nu e suficient să le prezentăm doar această latură, ci şi eventualele greutăţi).

Acestea fiind zise, un ultim gând: aveţi grijă în mâinile cui vă lăsaţi copiii (atât din punct de vedere al siguranţei, cât şi al calificării – în domeniu outdoor şi în lucrul cu cei mici, deopotrivă. Este dreptul vostru – şi responsabilitatea voastră, aş adăuga eu – să cereţi să vedeţi atestatul care îi conferă ghidului vostru drept de practică!).

Vă las acum cu filmarea realizată de echipa Digi (primele 6 minute sunt despre noi) şi… să ne vedem în ture, mai bucuroşi şi mai pregătiţi!

Să construim hărţi cât mai colorate şi mai clare pentru minţile copiilor noştri! Foto: Cristina Mihăiţă

 

Reclame

Jurnal de Săptămână Altfel

Săptămâna trecută, în școlile și grădinițele din țară, copiii s-au bucurat de un program diferit față de tot restul anului: mult așteptata ”Săptămână Altfel” a semestrului 2 a venit cu o mulțime de activități, care mai de care mai atractive și mai diferite de cele uzuale. Am remarcat că unii părinți încă tratează această săptămână drept ”vacanță”, drept o perioadă în care copilul poate lipsi ”fără să piardă nimic”… în timp ce ei, cei mici, sunt între încântați și supra-stimulați de noianul de noutăți venite toate deodată. În ceea ce privește personalul didactic, la fel: pe de o parte, sunt bucuroși dacă ”altcineva se ocupă”, măcar și parțial, de organizarea orelor, pe de altă parte obosiți de atâta nou, atâta alergătură cu copiii, atâta entuziasm, uneori scăpat de sub control, al celor mici.

Dacă e să mă întrebați pe mine, eu cred că în fiecare zi școala ar trebui să fie ”altfel”. Dar nu în sensul (pe care l-am văzut uneori în jur, mai ales în săptămâna cu pricina) în care copiilor li se înghesuie în program numai activități extraordinar de atractive, luate la rând, fără ca ei să apuce să ”proceseze”/asimileze, în cele 10 minute de pauză, mai nimic din cele văzute. Ci în sensul în care învățarea ar putea decurge mult mai firesc în fiecare zi, mult mai aproape de curiozitatea naturală a fiecărui copil, mult mai aproape de aplicațiile practice ale celor studiate, mult mai interactiv… Ei, discuția este foarte amplă și nu despre asta mi-am propus să scriu aici. Există tot felul de inițiative, în general private, care vor să miște sistemul și în direcțiile menționate mai sus… și, mai devreme sau mai târziu, chiar se vor schimba lucrurile.

Până una-alta, Săptămâna Altfel este un moment prielnic pentru  diverse colaborări între unitățile de învățământ și diferiți furnizori de educație specializată pe un anumit domeniu. Copiii iau, astfel, contact cu dansul, cu pictura, cu diferite meșteșuguri, cu grădinăritul etc. Și, de ce nu, cu natura! Am avut, deci, și eu câteva experiențe frumoase săptămâna trecută… și le voi relata pe scurt, într-un jurnal munțomămicesc de Săptămână Altfel.

Luni, 18 aprilie. Am început săptămâna cu… o încărcare de baterii pentru ceea ce avea să urmeze. Ultima tură de iarnă a sezonului, la colțari pe Valea Bucșoiului (M. Bucegi). Participanți: Paul, Sebastian, Ioan și Ilinca. Vreme caldă și senină, grup fain, exersat opririle cu pioletul, niște avalanșe de topire scurgându-se pe lângă noi, ”jnepening” la greu la coborâre… M-am bucurat mult de tură, atât pentru că nu mai mersesem de multă vreme în ritmul meu, cât și pentru atmosfera foarte plăcută din cadrul echipei. Tura a durat în total 11h 45 min, iar dacă vreți să aflați mai multe detalii, inclusiv să vizionați un scurt clip cu avalanșele, le găsiți la Ioan.

art

Eu eram în Ploiești luni noaptea, am prins ultimul tren spre Iași, unde am ajuns la 6 dimineața….

Marți, 19 aprilie. Și nici nu m-am dat jos bine din tren, nici nu am apucat să mă dezmeticesc… că am avut iar de făcut rucsacul!

casca1M-am reîntors cu bucurie în grupa Albinuțelor de la Grădinița Buna-vestire Iași, unde cei vreo 15 copilași abia trecuți de 2 anișori au fost foarte curioși să afle mai multe despre munte decât aflaseră la prima noastră întâlnire, în semestrul I. M-au primit cu îmbrățișări, tot veneau pe rând să mă îmbrățișeze! (bine, în timpul ăsta, unii profitau ca să umble la rucsac :D). Pentru că tot am avut la mine echipamentul tehnic de iarnă, m-am hotărât pe moment să le arăt cum se urcă pe gheață cu ”gheare de pisică” (colțari, care nici nu apucaseră să se usuce după tură) sau, preferata lor, cum te apără casca de pietrele care ar putea cădea de pe versant (în imagine, veneau rând pe rând și o făceau pe pietrele, dându-mi peste cască, în amuzamentul general, palme destul de zdravene pentru unii vârsta lor :)) ). Au plimbat apoi casca din mână în mână și au testat-o… până să-i văd pe ei, nu mi-am dat seama niciodată cât seamănă casca mea cu o buburuză!

Cortul a fost nelipsit și, pentru că am terminat mai rapid decât planificasem, am traversat împreună un ”râu” pe niște ”pietre” (fiind foarte bucuroși să mă salveze atunci când ”am căzut”), am căutat culori și am ghicit animale după mimat și întrebări ajutătoare.

Miercuri, 20 aprilie, aveam în program o ieșire la pădure cu o grupă mică, dar, cum vremea nu a ținut cu noi, plimbarea s-a amânat. Ocazie cu care m-am forțat să stau și eu locului o zi :)) Bine, nu am stat chiar degeaba: (pe lângă comenzi la Crisalida, casă, copii etc) am avut o mulțime de materiale de pregătit pentru zilele care aveau să urmeze. E o întreagă știință în orele astea de educație montană, voi ce credeați!

echipam

Joi, 21 aprilie. Activitate de educație montană, varianta mea ”clasică”, la grupa Ursuleților din Grădinița Atelier Iași. Mi-a plăcut mult să-i cunosc, au fost foarte receptivi la partea de explicații și, până la final, m-am împrietenit chiar și cu cea mai selectivă-la-oameni-noi fetiță. A fost și grupa de la care, deși nu am obținut încă fotografiile, am primit cele mai multe feedback-uri faine: copii care s-au dus acasă și au cerut părinților să cumpere cort (mi-a povestit o mamă cum discută părinții între ei la grădiniță despre magazinele din care pot cumpăra cort și sac de dormit 😀), o fetiță care a zis că ”a venit o doamnă și ne-a spus să nu mergem cu tocuri pe munte, că putem aluneca” :)), un băiețel care a spus mamei ”acum știu de ce sunt copaci vopsiți în pădure, sunt marcaje, și ți-am spus ca să știi și tu!” :)) Toate astea, dar și fățucile lor când ne-am despărțit (tot în îmbrățișări), îmi confirmă că nu fac orele astea tocmai degeaba…

Vineri, 22 aprilie (Ziua Pământului). A fost cea mai plină zi! O clasă zero, o clasă I și două grupe mari de la Școala Kids Palace București au aflat mai multe despre mersul pe munte. L-am avut și de astă dată ajutor pe Ioan și, împreună, am dat curs propunerii conducerii lor, aceea de a monta cortul în parc, într-un loc pentru care primiseră aprobare specială. După ceva muncă de identificare a locului (ambiguu exprimat) de pe autorizație, am ajuns s-o fac și pe asta: ”marcat trasee” pe străzile și aleile Bucureștilor :))

eu-marcaj

Marcajele au fost atât desenate cu creta, cât și lipite pe copaci sau stâlpi, iar copiii s-au bucurat mult să le urmeze, până la locul de cort.

drummarcaj2

Bineînțeles, asta după ce au avut parte de o primă ”pregătire teoretică” în clase!

clasa

La cort, printre explicații și întrebări, în nerăbdarea de a testa sacii de dormit…

hartaafara1explicatii-cort.jpg

…. s-a încins și o binemeritată joacă. Băieți contra fete la tras de funie :D, demonstrația de cățărare în copaci, găsitul semințe în conuri… pe lângă magia exercitată de cort, toate au avut rolul de a familiariza copiii cu mediul și de a dezgheța și mai mult atmosfera.

ioan-copacsfoara

Așa încât, până la final, să nu mai existe niciun copilaș care să spună că ”se teme de iarbă” 😀 Și n-au mai existat! S-au întors la școală mai veseli și, cine știe, poate ne vom revedea și în teren!

………………………..

De acolo, în weekend, am pornit direct într-o altă tură frumoasă, pe dealurile de la Holbav… unde, dacă tot am exersat toată săptămâna, nu am uitat să fiu un pic… copil!

leagan

Și să știți că n-am consumat tot nici acolo… așa că aș putea-o lua de la capăt și săptămânile care nu sunt ”altfel” în calendarul școlar, dar pe care, dacă există dorință, le putem face împreună să fie! 🙂

Flori, stânci și dinozauri: cu grădinița la pădure

Întrebare: Ce face o munțomamă proaspăt răsărită în localitate după 5 zile de curs prin zăpezi?

Răspuns: Află că are de ajutat 20 de copilași să se bucure mai mult de verdeață, primăvară, soare, drumeție!

DRUMETIE-5

Da, cam așa a fost. Nici nu mă dezmeticisem bine luni după cursul de lideri montani, nici nu apucasem să lenevesc un pic după săptămâna intensă de muncă în zăpadă (despre care o să vă povestesc în curând, mai exact îndată ce intru în posesia tuturor pozelor), că mă oprește pe holul grădiniței Irina, educatoarea lui Cris:

”Săptămâna asta am avut ca temă ”Comorile pământului” și, printre altele, am programat și o drumeție. Când poți, miercuri sau joi?”

drumetie-copii1

Nu cred că am apucat să vă spun că multe dintre activitățile Munțomamei cu grupe de copii au stat, nescris, sub mâna de ”manager fără de voie” a Irinei. Adică lucrurile stăteau cam așa: mai trecea o ședință individuală la grădiniță, mai spuneam o idee pe care aș vrea s-o fac ”cândva” cu grupa, iar ea, ulterior, venea cu programarea: facem, în ziua z, la ora h. (Dacă mă întrebați, toate mi-au fost din scurt, în momente de maximă aglomerație/oboseală și… foarte motivante și utile :D).

Așa și acum. Aveam în minte că o să-i scot pe Fluturași în teren (promisesem, aveam martori 20 copilași cu mintea odihnită, care nu uită repede!), dar nu stabilisem încă nimic concret. Am spus ”da” rapid propunerii, bucuroasă și de faptul că s-au așezat lucrurile în așa fel încât, în ziua programată, aveam să am cu mine un ajutor de nădejde, pe Ioan. Cu care am plecat ”în recunoaștere” cu o zi înainte (pentru a verifica starea traseului, dacă este sau nu noroi, pentru a vedea ce flori avem la fața locului, pentru a calcula timpii în ritm de copil etc). Cu o seara înainte aveam pregătită o schemă a ceea ce ne-am dori să facem și rucsacurile cu materiale de asemenea pregătite.

drumetie-copii2

Și iată-ne, deci, cu ceva întârziere (inevitabilă în condițiile date. De exemplu, de trolerul vieții – ăla pe care l-au ales de bun de luat pe munte și la exercițiile teoretice – nu am scăpat nici în practică :)) Așa că s-a mers și cu rucsacei de împrumut de la colegi)… iată-ne coborâți din autobuz (după un instructaj sumar și vesel înauntru) și pornind la drum.

drumetie-copii3

Am parcurs porțiuni nemarcate și porțiuni marcate și au înțeles pe viu importanța deplasării în siguranță, pe poteca amenajată. Urmăritul marcajelor a iscat o adevărată competiție, ba chiar și lacrimi la un moment dat: ”v-am spus de 3 ori că eu am văzut prima marcajul și nici nu mă băgați în seamăăă!”. Un alt aspect ”fierbinte” a fost legat de bețe (cineva a dat tonul… și apoi a fost greu să-i oprim, să-i urmărim să nu se lovească pe ei înșiși sau unii pe alții etc. Plus că și aici interveneau nemulțumiri diverse, preferințe legate de caracteristicile bățului ideal – care, bineînțeles, era exact cel din mâna colegului/colegei :D).

bete

Traseul a fost presărat cu explicații, am urmărit schița (în lipsă de hartă, am desenat o schiță simplificată, cu ceva elemente reprezentative de pe teren. M-am bucurat să îi văd interesați de ea, să am un copilaș care îmi solicita insistent ”harta” pe traseu, de exemplu).

drumetie4

O activitate care le-a stârnit mai mult interes decât anticipasem eu a fost recunoașterea câtorva specii comune de flori de primăvară (pe care, apoi, le aveau de bifat pe niște fișe). Dacă la început ne chemau să ne arate ”o floare”, deja, după circa 15 minute, îi auzeam ”Ilinca, uite o urzică moartă”… ”Ioan, acolo e iarba câinelui”. Ne-am întâlnit pe traseu cu doi băieți de la un club montan local, dintre care unul l-a recunoscut pe Ioan și mă cunoștea pe mine, care amenajau un traseu pentru un maraton. A fost o ocazie bună să le vorbească puțin copiilor despre alergarea pe teren accidentat, dar și despre faptul că vor strânge toate benzile cu care marchează traseul după ce competiția se încheie, lăsând, astfel, pădurea curată.

cris-fisa

Următorul punct de interes a fost devierea spre o serie de stânci, care formau un fel de pod natural. Trecerea pe dedesubt, spre un abrupt în care se observau atât dispunerea stratelor, prezența cochiliilor (aici explicații despre marea ce exista acolo ”pe vremea dinozaurilor”. Pretenția academică a acestor explicații s-a dus la vale odată cu mențiunea lui Ioan: ”daa, îmi amintesc, atunci când eram mic și eu făceam baie în marea aia!” :)) ), cât și fenomene actuale de modelare carstică, a fost o deosebită bucurie pentru ei și o încercare pentru noi. Câțiva au început să cânte ”podul de piatră/s-a dărâmat”, melodie pe care, în context, le-am declarat-o drept o glumă de rău augur :))

pod

Am continuat, apoi, traseul marcat, având mereu în stânga limita platoului, cu prăpăstiile și belvederea impresionante pentru ei. Am avut bucuria de a vedea o foarte îndrăgită veveriță, dar și un mușuroi uriaș de furnici (unde Ioan le-a explicat pe scurt despre complexitatea acestei lumi în miniatură). Curând, ne-am luat la revedere de la pădure…

musuroi

Pentru că timpul nu ne-a mai permis, am preferat să nu vizităm și rezervația fosiliferă ”clasică” (dându-le, bineînțeles, promisiunea că vom reveni), în avantajul unei binemeritate pauze de masă pe iarbă. (Dacă tot a venit vorba de masă, fac o paranteză: nu știu unde sunt părinții care se plâng că nu le mănâncă cei mici! Pentru că eu nu am auzit decât ”când mâncăm?” în timpul celor 2 ore cât ne-am plimbat!). Nu puteam pleca fără un ultim joc-test, în care 4 echipe, fiecare condusă de unul dintre adulții coordonatori, trebuiau să descopere un ”ou de dinozaur” folosindu-se de schițe ale terenului. (De cele 4 ouă de găinozaurus communis s-a bucurat, apoi, un cățel care ne păzea de la distanță. Cu aprobare generală, dornici să vadă cât de departe poate Ioan să arunce oul). Drumul spre casă s-a lăsat cu împărtășit impresii, cântat (de la ”Pădure nebună” la ”Moș Crăciun cu plete dalbe”, am avut de toate în repertoriu) și, bineînțeles, cu vestita oboseală bună.

MANCARE

––––

Concluzii? Aș lua-o de la capăt mâine 🙂 Și cred că și ei! I-am văzut bucuroși… am văzut copii care, la activitățile indoor, au fost greu de antrenat sau stăpânit și care, acum, erau fermecați și puneau sute de întrebări… În legătură cu organizarea, am simțit doar că trebuia redus și mai mult din traseu în favoarea timpului ”stat și bucurat”. Dar ce cred că am văzut cel mai mult e că, atunci când părinții cooperează și își depășesc temerile proprii (de căderi, de transpirat, de soare, de vânt, de insecte…. și lista e muuult mai lungă), chiar dacă ei înșiși nu se pricep (eu am rămas foarte mirată să aflu că nu toți copiii vizitaseră rezervația fosiliferă care e clasică în Iași, cu acces auto și foarte cunoscută), copiii, conduși de oameni care știu ce fac în respectivul mediu, se descurcă minunat, se deschid și înfloresc. Și învață într-un mod care încă mă fascinează. De fapt, nu văd prea curând momentul în care n-o să mă mai uimească… 🙂

drumetie6

Și, cred, parte din bucuria mea la finalul unei astfel de zile e că iau, măcar puțin, parte la asta… Bineînțeles, alături de întreaga echipă: Ioan, Irina și Claudia, cărora le mulțumesc că au făcut excursia posibilă, pentru implicare și pentru colaborare! Iar când feed-back-ul e: ”mami, a fost așa de frumos, dar mai am atâtea de văzut!”, chiar simt că mi-am îndeplinit exact scopul propus… și că pot dormi liniștită 🙂

grup