Ghiduşii cu copii. Despre turele cu ghid cu cei mici

În toamna lui 2017, cu bebe de doar 3 luni, am primit de la Digi24 o invitaţie de a apărea într-unul dintre episoadele emisiunii Jurnal pentru Copii. Erau interesaţi de o oră de educaţie montană, dar şi de povestea noastră, de ce înseamnă pentru mine a fi ghid montan şi ce presupune o tură în natură cu cei mici. Materialul final fiind foarte scurt, de aproximativ 6 minute, din cele multe şi amestecate spuse de noi, nu a rămas foarte mult sau foarte legat, ca informaţii. Dar întrebările de atunci m-au făcut să structurez răspunsurile în scris, în acest articol. Despre ce înseamnă o tură ghidată în natură cu copii.

De la filmare, septembrie 2017. Foto Ioan Stoenică

I. Pentru ghid

Multă lume are încă impresia că e „mai uşor” să faci ture cu cei mici decât cu adulţi. Din anumite puncte de vedere, da, este: traseele sunt scurte şi nesolicitante din punct de vedere fizic pentru tine, ca ghid. Tu rişti mai puţin să te accidentezi.

Unul dintre traseele mele preferate pentru ture cu familii sau cu şcoli, în apropierea Iaşiului. Foto Alina Roman

Dar vine şi reversul: dacă adulţii care solicită o tură ghidată se automotivează (ştiu de ce sunt acolo, traseul însuşi este motivaţia), pentru copii lucrurile sunt puţin mai complexe. Ei, poate, au fost împinşi de părinţi. „Haide, va fi frumos!”, spun ei, nostalgici după excursiile tinereţii sau exasperaţi că „ăl’ micu” stă toată ziua pe tabletă. Iar tu, ghidul, eşti dator să împlineşti celor 10 omuleţi curioşi şi foarte diferiţi din faţa ta această aşteptare. Că „va fi frumos” în natură. Tu ai rolul de a traduce natura pe înţelesul şi pe placul lor, astfel încât să o poată vedea şi ei ca tine: frumoasă. Pentru asta, în primul rând, trebuie să fii tu un autentic îndrăgostit de natură; falsitatea nu încape aici, plictiseala şi blazarea nici atât: copiii le sesizează imediat şi le amendează usturător. Dacă un grup de adulţi poate fi „păcălit” cu o atitudine profi, informaţii profi, dar gândul tău să fie la cearta cu bunica sau la factura de gaz… ei, la cei mici nu merge. Trebuie să fii dispus să fii 1000% (da, n-am greşit) prezent, să intri în joc cu toată seriozitatea.

Spot the guide. Cu toată seriozitatea, da? Foto Ioan Stoenică

Tu trebuie să cucereşti. Nu vârfuri :)) (oricum exprimarea asta, „a cuceri vârful” mi se pare foarte neinspirată… dar asta este altă poveste). Ci pe nişte omuleţi. Poate că „e mai uşor” pentru tine, că nu e neapărat necesar să fii as la opriri în piolet sau căutări in avalaşe atunci când mergi cu grupul. În schimb, trebuie să stai bine cu psihologia copilului şi nu numai. Să ştii să vorbeşti, să motivezi, să apreciezi şi să pui frâne, mult mai mult decât sunt necesare aceleaşi calităţi la un grup de adulţi.

Final de tură „motivaţional” pentru nişte temerari de vârstă preşcolară Foto (cred) Alina Roman

Trebuie să vrăjeşti, să atragi. Dacă merg cu un grup de adulţi, grija mea e să cunosc traseul; restul, ce vorbesc cu ei, cum „se leagă” grupul, se întâmplă spontan. Complet altă poveste e atunci când merg cu cei mici: a fi ghid pentru un grup de copii (cred că asta apare şi undeva în reportaj) înseamnă a lua un LOC (câteodată unul destul de banal: o pădure, o poiană, un râu ca toate celelalte) şi a-l transforma într-un CONCEPT. A-i crea o poveste. A-l presăra cu pauze gândite, cu jocuri tematice inspirate din ce oferă cadrul natural al respectivului loc, a-i da un nume, a-l pune pe o hartă împreună cu copiii şi altele. A-l face atractiv fără a-l schimba ca realitate geografică (adică nu construiesc parc de distracţii în pădure, pădurea rămâne aceeaşi. Dar ca realitate mentală pentru cei care vin în tură, pădurea respectivă trebuie să fie mai mult de „o pădure”).

O pădure… Foto Radu Irimia
…. nu rămâne niciodată DOAR o pădure! Foto Ruxandra Dragomir

Pentru a face asta, este nevoie de un întreg arsenal de materiale, precum şi de timpul dedicat pregătirii lor (ca idee, pentru pregătirea unei ture de o zi într-o zonă în care nu am mai organizat niciodată, muncesc „la birou” pentru pregătirea materialelor cam încă o zi).

Materialele pentru 2 zile în natură, cu 2 grupuri de copii

Şi responsabilitatea este uriaşă. De la cea referitoare la siguranţă (ferească Dumnezeu şi toţi sfinţii să fii implicat, ca ghid de tură comercială, într-un accident cu minori! Acesta este şi motivul pentru care multă lume se fereşte să organizeze ture pentru copii) până la cea „morală” : de tine poate depinde dacă unui copilaş îi va plăcea natura sau nu. Dacă tu ai venit nedormit sau fără chef şi ai răspuns repezit, este posibil să fi îndepărtat de natură pentru multă vreme, dacă nu pentru totdeauna, pe un omuleţ mic…

Grija pentru siguranţa grupului e o prioritate pentru orice ghid montan responsabil. Dar în turele cu cei mici, e un subiect şi mai „arzător” şi nu te relaxezi decât când toată lumea a ajuns cu bine acasă. Foto: Ioan Stoenică

Dar şi satisfacţiile sunt pe măsură. Te molipsesc cu entuziasmul lor, cu lipsa lor de preconcepţii, cu interesul pentru ce le arăţi (care rar ajunge la aceleaşi cote la noi, adulţii blazaţi „de viaţă”). Iar la finalul zilei rămâi cu bucuria că ai făcut ceva bun nu doar pentru 10 copii, ci pentru întreaga percepţie asupra naturii a viitoarei generaţii, pentru viitorul turismului montan responsabil. Sună „mare”… şi chiar este, nu-i aşa? 🙂

Din bucuriile vieţii de ghid pentru copii 🙂 Foto Iulian Olaru

II. Pentru copii

Ştiţi ce înseamnă o hartă mută? Este o hartă pe care sunt schiţate doar anumite elemente de bază (de exemplu, curbele de nivel şi râurile), urmând a fi completată de utilizator cu restul de informaţii (de exemplu, denumirile unor vârfuri, localităţi, alte toponime, altitudini etc). Sunt utilizate în special pentru teste de geografie.

Harta mută a subunităţilor Carpaţilor Româneşti (sursa: http://www.scrigroup.com/term/harta-muta-carpatii-orientali_c-8.php)

Îmi place să spun că, pentru un copil, o drumeţie fără un specialist alături se poate compara cu a „încărca” în memoria lui o astfel de hartă mută. Este, fără îndoială, util să ieşi în natură de dragul „ierbii verzi” şi al „aerului curat”, trecând lin, ca gâsca prin apă, prin tot ceea ce te înconjoară, fără prea multe întrebări. Este şi asta o latură a drumeţiilor şi e foarte departe de mine încercarea de a-i nega importanţa. Dimpotrivă, pentru un copil e foarte util să aibă suficient timp să-şi creeze propriile trăiri şi reprezentări despre un spaţiu. Şi dacă merg cu părinţii (mă refer la cei care nu au nici ei tangenţă prea mare cu natura) de trei ori la rând în aceeaşi staţiune, voi începe să ştiu că „la munte e mai frig”, „la munte sunt pietre”, „la munte cresc „brazi”” – denumire generică pentru toate coniferele. Dacă am noroc, prind de pe undeva şi vreun toponim local mai important. Dar cam pe aici se opreşte cunoaşterea. „Se vede frumos în depărtare” de pe vârf… dar ce se vede, ce munţi, ce localităţi… nimic. „Culegem flori” – că sunt ele de leac, toxice sau protejate de lege…. sau, măcar, cum se cheamă popular… de unde să ştim. „Ne urcăm în copaci” , fără să ştim că bietul „brad” e ditamai molidul. Şi încă mai credem în poveşti cu ursul care ne pândeşte după colţ ca să ne mănânce.

Este, încă o dată repet, bine şi important ca cei mici să aibă aceste prime experienţe, mai ales în familie. Dar mersul cu un ghid poate fi, pentru ei (dacă ghidul e bun în ceea ce face şi dacă există un minim de dorinţă/receptivitate din partea lor), cea de-a doua etapă din desenarea viitoarei lor hărţi mentale a unui teritoriu: completarea „hărţii mute” anterioare cu elemente, cu detalii care s-o umple şi să-i dea un sens.

Noţiuni de orientare…
Geologie… Foto: Iulian Olaru
Floră (aici, ciuperci). Foto Irina Nichifor
Faună. Foto (cred) Iulian Olaru

Mie asta îmi place cel mai mult, cred, din toate aspectele unei ture ghidate: să le „deschid ochii” participanţilor asupra elementelor întâlnite pe traseu. Să ştim ce vedem şi să începem să dăm atenţie celor văzute, nu doar să mergem şi atât. În cazul copiilor: „stânca asta – calcar – s-a format „pe vremea dinozaurilor” (Mezozoic)”. „Floarea asta se cheamă codiţa şoricelului, uitaţi ce frunze moi, ca o blăniţă, are, şi este bună pentru ceai, chiar dacă destul de amară”; „Haideţi să aflăm diferenţa între brad şi molid”.

„Salvând” un pui de molid, ne reamintim caracteristicile speciei. Reîmpădurire ad hoc! Foto Alina Roman

Foarte important mi se pare rolul întrebărilor, care să-i pună pe ei să gândească, să caute răspunsuri, să vadă logica din spatele fiecărui aspect micuţ din natură: „de ce credeţi voi că urzica moartă vrea să semene atât de bine cu urzica?”. „Vara ştim cu toţii că purtăm ochelari de soare la munte, dar iarna credeţi că ne trebuie sau nu?”. Întrebările-capcană sau gesturile menite să le atragă atenţia în mod „şocant” sunt, din nou, un mijloc mai eficient de a-i face să reţină ceva (în special o regulă) decât o simplă afirmaţie: „şi acum, că am terminat de mâncat, o să arunc punga asta aici, în tufiş…” (pauză de studiat mutriţe consternate. De obicei, spre bucuria mea, se găseşte cineva care să strige repede: „nu, nu e bine, murdărim natura!” – un minunat punct de pornire pentru o discuţie mai lungă….)

Cum se mângâie o urzică astfel încât să nu te înţepe? Foto Radu Irimia

Nu voi vorbi prea multe despre beneficiile mersului în natură pentru copii; e un subiect foarte vast, ar putea fi subiectul unui articol separat. Am încercat şi în interviu să vorbesc despre asta, dar a rămas doar o bucăţică (din punctul meu de vedere, nu cea mai relevantă). Da, mersul în natură îi face pe copii mai organizaţi, mai atenţi la detalii, mai deschişi către ceilalţi; dezvoltă colegialitatea şi conectarea (turele family sunt un minunat mijloc de conectare părinţi-copii), scoate copiii, măcar temporar, cu nasul din tablete şi telefoane. 

Turele family, un minunat mod de a petrece timp de calitate cu copiii… Foto Ioan Stoenică
… de a pune umărul la… joacă, împreună cu ei… Foto Carmen Parii
… şi de a dezvolta spiritul de echipă mixtă, mari şi mici. Foto Laurenţiu Macovei

Dar o calitate foarte importantă pentru un viitor adult sănătos emoţional, care se dezvoltă în natură – şi asupra căreia vreau să mă opresc puţin acum – este toleranţa la frustrare. O caracteristică ce mi se pare că lipseşte tot mai mult copiilor „din ziua de astăzi”; astfel încât, un pic de contact cu oboseala, disconfort fizic, vreun coleg care merge prea încet sau prea repede, ghidul care e enervant, trebuie ascultat ( 😀 ), foamea, frigul, şiretul desfăcut pe care nu mi-l mai leagă mama… nu doar că nu strică, ci clădesc nişte copii mai puternici, mai rezistenţi, mai stabili emoţional, mai capabili de o autoevaluare corectă şi mai capabili să aibă încredere în forţele lor. Doar au avut ocazia să le pună la încercare!

Bocanci fericiţi, de copii care nu renunţă la primul „dat de greu”! Foto (cred) Răzvan Constantin

Treaba mea, ca ghid, este şi să răspund curiozităţii celor mici, dar şi să o stârnesc. Să-i fac dornici de explorare. Odată deschis apetitul pentru cercetarea „lucrurilor mărunte”, curiozitatea lor nu se mai termină… şi, astfel, pe nesimţite, prin râs, întrebat şi jucat, oboseala se uită şi se pleacă acasă nu doar cu inima mai plină, ci şi cu… harta mai clar desenată în minte.

Fascinaţia unei lumi în miniatură, nou-descoperite, care îmbie la cercetare. Foto Iulian Olaru
Un grup de copii cu care am bătut toate recordurile la explorat pe îndelete: am parcurs un traseu de 40 min în nu mai puţin de…. 6h. Şi încă nu se terminaseră aspectele pe care le-ar fi găsit interesante şi demne de a fi explorate!

III. Pentru părinţi

Mare, covârşitoarea majoritate a celor care lucrează cu copii au vorba aceea cu: „nu e greu cu copiii, cât cu părinţii”. Şi mediul online pare a întreţine acest „război” între părinţii „care îşi strică/răsfaţă/nu lasă să evolueze proprii copii„, pe de o parte, şi diferiţii instructori/antrenori/profesori/ghizi/animatori care „nu înţeleg că al meu e special/nu răspund diferenţiat nevoilor copiilor/sunt prea duri cu copiii” etc. De unde porneşte această contradicţie în percepţii, mai ales că mulţi dintre instructori sunt, la rândul lor, părinţi? Aş vrea să exclud cazurile de pedagogi care degeaba sunt în locul respectiv şi să vorbesc despre situaţiile normale: cele în care atât ghidul (instructorul sportiv/animatorul etc), cât şi părintele, sunt dedicaţi şi doresc o experienţă cât mai frumoasă şi mai utilă pentru copii. Sensul acestui articol, de altfel, e tocmai ca voi, cei care, poate, veți ajunge să mergeți în ture organizate (de mine sau de alții) să înțelegeți mai bine nu doar în ce constă munca omului pe care îl plătiți, ci și cum puteți colabora mai bine cu el, cum îl puteți ajuta pentru ca ambele părți să profite optim.

Atunci când părinţii se implică şi intră în joc, beneficiul este maxim! (aici nu eram într-un parc, ci într-o pădure în toată regula, unde elementul antropic e foarte favorizant pentru jocuri tematice)

Din punctul meu de vedere, pentru părinţii copiilor care vin în turele mele family (deci cu părinţi cu tot), situaţiile în care am nevoie de colaborare sunt două:

1. (Introducere: Să ştiţi că nu degeaba foarte mulţi ghizi fac activităţi pentru copii, în timp ce oferta pentru family este foarte redusă. Când părintele este de faţă, se întâmplă adesea ca autoritatea adultă să se „dividă” între părinte şi liderul grupului. Dar cum ar fi ca ea să se adune/înmulţească? Ce am putea face pentru a fi astfel?) Prima situaţie, deci, este cea în care am nevoie ca părinţii din grup să-mi întărească autoritatea în faţa copiilor. Şi când spun „autoritate”, nu mă refer aaaaaabsolut deloc la „Vasilică, treci la loc, nu ţi-e ruşine!” (pentru că da, din păcate generaţia noastră de părinţi cu asta asociază autoritatea, cu violenţă, măcar verbală, cu tiranie, dominare). Nu despre asta e vorba, nu-mi doresc aşa ceva.

Încercare de a „submina autoritatea”? Nicidecum! Autoritatea nu are nimic de-a face cu distanţa sau cu atitudinea „scorţoasă”. Foto: Răzvan Oprescu

Mă refer la a le întări celor mici încrederea că, uite, aici ea nu vorbeşte prostii, hai să învăţăm ceva din experienţa cu care vine ea. Un exemplu: am avut, într-o tură family uşoară, pe dealuri, o familie care a venit cu bagajul în sacoşe, în ciuda descrierii mele amănunţite din eveniment, în care explicam care e rostul rucsacului, inclusiv pentru copii, şi în care trecusem un „nu” mare pentru pungi. Când i-am văzut, i-am rugat să renunţe la sacoşe. M-am oferit inclusiv să preiau eu o parte din bagaj în rucsacul meu (ceea ce, ca idee, nu e tocmai indicat şi de încurajat ca practică uzuală). Răspunsul a fost: „dar ei (cei 2 bărbaţi – erau 2 domni şi o doamnă, parcă) pot să care, se descurcă!”. Moment în care am oprit grupul pentru a le explica faptul că da, sunt absolut convinsă că se descurcă (din nou, traseul în sine era o plimbare prin pădure), dar copiii (ai lor şi ceilalţi) au venit acolo şi ca să înveţe ceva. Şi nu vor învăţa cum se merge corect într-o tură outdoor dacă eu accept în grup persoane cu sacoşe. Am simţit că s-au conformat fără prea multă bucurie; nu mai spun că şi mie mi-a picat destul de prost discuţia, nevoia de a insista de faţă cu ceilalţi participanţi etc. Sau un alt exemplu, când am fost nevoită să repet de mai multe ori unui copilaş (destul de mare, de vârstă şcolară, nu de 1-2 ani) să nu mai calce intenţionat toţi gândacii din cale, iar părinţii lui se uitau la mine ca la un picat de pe altă planetă: „dar sunt doar nişte gândaci!” (da, or fi, doar că eu încerc să le transmit aici „doarun mesaj, respectiv că natura trebuie respectată, de la mare la… foarte mic). Iar replica voastră, dragi părinţi, deja a disipat autoritatea, a mea şi a voastră deopotrivă, în ochii copilului.

Respectul faţă de toate fiinţele vii, de la colegii de tură până la… omizi şi gândăcei este una dintre cele 2 mari reguli în turele munţomămiceşti. Foto: Alexandra Popa

Despre asta vorbesc aici. Dacă tot aţi ales să mergeţi cu cineva din domeniu, lăsaţi-vă puţin pe mâna lui. Nu înseamnă să-l ascultaţi orbeşte, e om şi poate face greşeli, chiar în domeniul său de competenţă. Dar măcar de dragul lui „hai să încerc şi ceva diferit”, aveţi încredere în ghidul vostru şi în recomandările lui. Copiii vă vor urma exemplul. Oricare va fi acesta.

„Ţi-am dat o coaaaaarnăăă” – unul dintre momentele în care, făcând acel pas înapoi, îi surprinzi „dând mai departe” ce i-ai învăţat 🙂 Foto: Alina Roman

Iar strict legat de copii… faceţi un pas în spate. Şi eu, ca părinte, am tendinţa asta, de a răspunde în numele copilului ce poate şi ce nu, de a „dubla” copilului meu ce a spus instructorul… Dar încerc să mă las, jur 😀 Să stau cât mai invizibilă şi să las copiii să construiască ei înşişi relaţii cu cei din jur şi cu mediul. Relaţii nemediate de mine. Da, inclusiv când dau de greu… sau în special atunci. Aveţi un pic de încredere în copiii voştri, lăsaţi-le, măcar în relaţia cu natura, acel spaţiu în care să-şi construiască propriile soluţii. Şi acea toleranţă la frustrare despre care vorbeam puţin mai sus. Le va fi tare, tare utilă în viaţă această capacitate 🙂

2. Un al doilea aspect, cumva legat de primul, este cel al integrării în grup şi în regulile de grup. Din nou, am făcut şi voi mai face şi ceva la care nu mulţi organizatori „se înghesuie”, ture cu familii cu copii foarte mici (de la 3 ani). Unii dintre ei avuseseră contact cu grădiniţa sau altă formă de colectivitate, alţii deloc. Unii părinţi pun accent mai mult pe reguli, alţii mai mult pe libertate. Suntem diferiţi şi e minunat aşa. Dar… într-un grup, în special în natură, învăţăm, printre altele, că „supravieţuirea” uzuală nu înseamnă, ca la televizor, mâncat de viermi, înseamnă că respectăm regulile grupului. Şi că ne respectăm unii pe alţii. Cine a mers cu mine ştie că am doar două reguli pentru cei mici, pe care le spun tare şi răspicat la început. Două, nu zece, pe care le-am considerat întotdeauna esenţiale şi absolut necesare pentru bunul mers al lucrurilor (atât din punct de vedere al siguranţei, cât şi al veseliei tuturor). E ok pentru mine să fie nevoie să le repet. Sunt copilaşi mici, mediu copleşitor, nu le stă lor mintea la ce a turuit ghida la început. E mai puţin ok pentru mine ca, la repetate, re-re-repetate abateri, părintele, aflat de faţă, să nu ia niciun fel de atitudine.

Un grup unitar înseamnă o experienţă mai sigură şi mai interesantă pentru fiecare participant. Deci e regulă: ne aşteptăm unii pe alţii şi ne regrupăm ori de câte ori este necesar! Foto Cristina Mihăiţă

Îmi vine în minte o situaţie, cu un băieţel absolut genial, dar în mod evident total neobişnuit cu regulile, de orice fel. I-am spus în felurite moduri că nu ne apropiem de marginea abruptă a unui versant. L-am luat de acolo, l-am readus în grup, în zona sigură, dincolo de limita căreia stabilisem cu toţi participanţii că nu trecem (traseul nostru ocolind zona expusă şi fiind absolut potrivit copiilor). La un moment dat, destul de brusc, îl văd sărind efectiv spre margine. Am sărit şi eu în faţa lui şi am strigat un „X, nu, te opreşti acum!„, mare cât mine. S-a oprit. L-am readus în grup. Îmi amintesc faţa mamei lui. Nu era speriată, ci cumva blocată că eu, care de fel promovez educaţia cu respect, am putut să-i spun…. ba nu, să-i strig „nu” şi o „comandă” copilului ei. Nu cred că a realizat nici până azi că, fără „nu”-ul meu, exista o mare probabilitate ca el să se fi „oprit” abia în râpă… Că „mediul outdoor nu e acasă”. Mi-a fost imposibil pe moment să-i spun asta şi acum îmi pare rău. Nu am vrut s-o sperii cu conştientizarea momentului, care clar i-a lipsit (copilul a continuat să alerge destul de haotic, dar fericit, încă vreo 2 ore cât a mai durat evenimentul), dar cred că i-ar fi fost util.

Pentru mine, deplasarea organizată, în „monom”, are sens exclusiv atunci când configuraţia traseului o cere (zone înguste, vegetaţie deasă, pasaje expuse). Altfel, cred că e bine ca fiecare să aibă libertatea de a se poziţiona unde vrea în cadrul grupului. Foto: Cristina Mihăiţă

Dar vă spun măcar vouă: este minunat, serios, minunat dacă reuşiţi să le transmiteţi copiilor totul pe un ton cald, pozitiv, să-i oferiţi mereu libertate de decizie etc. Dar într-un grup şi în natură…. de un minim de disciplină poate depinde supravieţuirea. A ta sau a colegilor. Că în natură NU avem mereu libertate absolută de decizie, că trebuie să ascultăm de lider. Mai puţin „tragic” de atât, măcar voia bună a colegilor de tură poate fi stricată dacă un membru al grupului nu se încadrează deloc în „program”, polarizând atenţia în mod negativ. În turele în care nu sunt părinţii prezenţi, este exclusiv treaba mea să gestionez astfel de situaţii. Unde e tură cu părinţi, însă, unii copii aşteaptă întâi confirmarea părinţilor. Este firesc să fie aşa. Deci vă rog să mă ajutaţi să am grijă de copiii voştri, încurajându-le integrarea în grup, nu „dizidenţa” faţă de grup. Mulţumesc!

Nu spune nimeni că a sta grupaţi înseamnă a nu ne bucura de o alergare bună! Dar „să ştim şi noi”! Foto: Carmen Parii

Alte recomandări utile pentru părinţi găsiţi în acest articol (apropo şi de „va fi frumos” – şi de ce nu e suficient să le prezentăm doar această latură, ci şi eventualele greutăţi).

Acestea fiind zise, un ultim gând: aveţi grijă în mâinile cui vă lăsaţi copiii (atât din punct de vedere al siguranţei, cât şi al calificării – în domeniu outdoor şi în lucrul cu cei mici, deopotrivă. Este dreptul vostru – şi responsabilitatea voastră, aş adăuga eu – să cereţi să vedeţi atestatul care îi conferă ghidului vostru drept de practică!).

Vă las acum cu filmarea realizată de echipa Digi (primele 6 minute sunt despre noi) şi… să ne vedem în ture, mai bucuroşi şi mai pregătiţi!

Să construim hărţi cât mai colorate şi mai clare pentru minţile copiilor noştri! Foto: Cristina Mihăiţă

 

Reclame

Cu bolovani şi gârle

Îmi amintesc o fază de la ora de Geografie, de prin clasa a şaptea sau a opta. Când, în toiul a nu mai ştiu ce explicaţie de geomorfologie, eu povesteam în plen cum „la munte sunt bolovani” în albiile râurilor. Profa, o femeie super, şi-a pus mâinile în cap: „bolovani? Am lucrat atâta cu voi ca să vorbiţi cu… bolovani?” Mi-era tare drag de ea şi, în mintea mea de copil, am fost foarte afectată de faptul că i-am dezamagit aşteptările. Mi-am amintit recent de episod, într-un context în care cineva povestea, tot din copilărie, de „gârle”. Mă gândeam cât de viu mi-a rămas momentul ăsta în minte, dar şi cât de mult ne pot cele trăite în copilărie schimba viaţa… Nu, în caz că se întreabă cineva, nu m-am decis că voi studia munţi şi „bolovani” a doua zi după fază. Dar, cumva, din cumulul celor traite de mine… aici sunt 🙂

Învăţând să-i învăţ şi pe alţii să iubească munţii, gârlele şi bolovanii…

–––

Iunie 2016. Pe când… pe când unii sărbătoreau ziua copilului… 8 IML-işti şi profesorii lor se „jucau” de-a asigurările în stâncă.

Iunie 2016. Pe când în ţară erau coduri galbene, portocalii şi roşii de ploaie… aceiaşi 8 (plus 2) care n-aveau ce face acasă se bucurau de traversat torenţi. Învolburaţi, repezi şi încărcaţi cu aluviuni, având un debit mult mai mare decât cel obişnuit.

Iunie 2016. Pe când aveau cazare asigurată… aceiaşi nebuni alegeau să doarmă în pădure, în bivuac, cu ploaia peste ei…

–––

Trecut-a, deci, şi cel de-al patrulea modul al şcolii de Lideri Montani a SGLM-ului. Modul dedicat siguranţei în mediul acvatic şi unei prime „porţii” din siguranţa pe stâncă. Cele 5 zile de pregătire au avut loc în Parcul Naţional Hăşmaş-Cheile Bicazului.catarare1

Prima zi ne-a primit cu vreme bună, aşa că nu am ratat ocazia de a ne „încălzi” cu puţină escaladă (dar varianta utilă unor lideri montani: în bocanci!). Cei care am avut la noi şi espadrile am avut ocazia să vedem cât de diferit poate fi perceput acelaşi traseu (trasee cu un grad redus de dificultate) atunci când este căţărat la bocanc faţă de un acelaşi traseu, atunci când este căţărat cu espadrile. Mult mai dificil, adică. Oricum, cei care nu mai pusesem de ceva vreme mâna pe nişte prize, ne-am bucurat mult că ziua a început frumos şi lejer. Că, doar, era Ziua Copilului! catarare2

După „încălzire”, am continuat cu tehnici de asigurare şi autoasigurare la punct fix şi tehnici de filare a partenerului.

asig3

Îmi place foarte mult abordarea profesorilor noştri în ceea ce priveşte traseele tehnice: dat fiind că, pentru noi, ca lideri montani, utilizarea echipamentului de căţărare va fi doar ca precauţie suplimentară în pasaje expuse, se merge mult pe ideea de a improviza. Atenţie, de a improviza… ca la carte! (pentru că, la noi, cuvântul „improvizaţie” are o conotaţie negativă).

filare1

Adică învăţăm cum, folosind un minimum de echipament, să putem încropi un ham, să putem fila, să putem face o asigurare etc. Mie îmi place la nebunie, e exact ce îmi doream să învăţ în acest domeniu! Că, altfel, să cumperi kilogramul de bucle echipate, de dispozitive de urcare şi coborâre e simplu, dar să înveţi să gândeşti cu puţin la dispoziţie, folosind câteva noduri, nişte noţiuni de fizică de bază şi elementele din teren mi se pare mult, mult mai interesant! Şi mai practic. Pentru că, atunci când vom fi cu turiştii noştri pe trasee de drumeţie, nu vom avea cu noi kilogramul de hamuri, de bucle echipate, de dispozitive de rapel şi de urcare… Aşa că, din nou, know-how-ul va face diferenţa….

asig2

Pe care, am aflat, avem mult de muncă până să-l deprindem în aşa fel încât să „curgă” fluid. Noi cam bâjbâiam; aceleaşi noduri care ne ieşeau perfect „pe uscat”, pe cordelina din cabană, începeau să devină ameninţătoare atunci când eram nevoiţi să le executăm cu o mână, în perete, stând în poziţii incomode şi pe o coardă care venea cum se nimerea, nu cum o aşezam noi la exerciţiile din cabană (veşnic în aceeaşi poziţie, adică).

asigurari1

Am continuat cu exemplificarea modului în care se montează o balustradă şi se face o traversare legaţi în coardă pe un pasaj expus. Au fost probate şi riscurile în timpul căderii, unele mai anticipate decât altele: de exemplu, atenţi fiind la filare, corzi, carabiniere etc, nimeni nu a băgat de seamă riscul de a cădea într-o frumoasă tufă de măceş! 😀

traversare3

Şi în această tură am avut invitaţi pe cei de la Salvamontul local şi de la Administraţia Parcului. Este întotdeauna util să luăm contact cu „oamenii locului” atunci când mergem într-o tură, întrucât a înţelege mai multe despre probleme de pe plan local ne ajută şi pe noi să fim mai pregătiţi, ca profesionişti ai muntelui.

salvamont

Între modulele de teorie, s-au avut în vedere managementul riscurilor (cu exerciţii practice), dar şi noţiuni de meteorologie sau de morfologia albiilor râurilor şi torenţilor.

parc

Revenind, însă, în teren… în plină ploaie, am pornit prin bălţi, pentru a exersa traversările de torenţi. E o întreagă ştiinţă şi aici şi, acum, ne simţim mai pregătiţi şi pentru asta.

traversare4

Ultimele zile au fost dedicate traseelor (calculate pe hartă de noi, urmărite, de astă dată, nu mergând doar sec pe azimutul calculat pe hârtie, ci şi interpretând harta şi terenul).Super-bălăureala, mi-a plăcut maxim!

harta

Noaptea dintre cele două trasee a fost dormită la bivuac. O noapte foarte plăcută, în ciuda (sau tocmai din cauza?) ploii… nu ştiu alţii cum sunt, dar mie îmi place dormitul sub cerul liber mai mult chiar decât dormitul la cort. Aşa că, dacă tot ne-am instalat sub copaci, am făcut cerere pentru locul de la fereastră 😀

bivuac

Bineînţeles, şi traseele de aici au inclus exerciţii de traversare. Ocazie cu care cel puţin noi, fetele, am avut ocazia să simţim forţa apei. Când am trecut cu rucsacul în spate, am reuşit să traversez fără probleme…

traversare2

Când, însă, greutatea mea s-a diminuat cu cele vreo 12 kg… am ajuns să fac probă de înot pe coardă :)) ) Aşadar, dacă o să traversăm vreodată torenţi împreună şi va trebui să ajungem la soluţia montatului de coardă, să nu vă mire şi să nu credeţi că vreau s-o fac pe deşteapta dacă, înainte de a fila coarda în rucsac, bag şi câteva pietre :D).

traversare1.jpg

Aşadar, cum a fost? Frumos, util, lămuritor… Şi, mai ales, crescând conştientizarea asupra celor muulte pe care le mai avem, încă, de învăţat, de perfecţionat, de exersat până să devină reflex. Şi iarăşi, nu ştiu alţii cum sunt, dar mie îmi place cursul ăsta din ce în ce mai mult!

grup.jpg

Detalii despre modulele anterioare: aici.

IML, cu pioletul și colțarii

Hristos a înviat!

Deja a trecut şi Paştele! Şi până să-şi intre vara în drepturi depline, mai am de achitat o datorie veche. Vă promisesem că vă povestesc câte ceva din cele întâmplate la cel de-al treilea modul al cursului de lideri montani, ultimul modul de iarnă pe 2016. De fapt, am tot aşteptat nişte poze, dar, dacă mai aştept mult, trece iarna şi pe munte. Iar eu îmi fac bagajele pentru modulul 4. Aşa că…

rucsac

… am ajuns acolo pe 27 martie, după o perioadă de ninsori proaspete. Fapt care ne-a îngreunat puţin deplasarea, mai ales celor care am ales să urcăm până la cabană pe jos. Cu rucsăcei de peste 25kg, ca aşa se adună când ai de toate pentru o săptămână plus echipament tehnic..

Unde? La Cabana Diham, în Munţii Bucegi. Acolo am stabilit „tabăra de bază”, de unde, în timpul a cinci zile pline, am „bifat” următoarele:

O mulţime de teorie, despre studiul zăpezii, avalanşe şi nu numai. Am repetat proba de căutare în avalanşă contra cronometru şi proba de orientare (de această dată, în echipe de câte 2 şi cu cerinţa de a respecta timpii pe care noi înşine ni i-am calculat pe hartă). La proba de căutare în avalanșă, după ce ne-am cam dat duhul alergând prin zăpezi precum cea din fotografia de mai jos, am avut ocazia să-i vedem și pe profesorii noștri ”în acțiune”… și cu toată ”ciuda” cu care ascunseseră colegii noștri DVA-urile, le-au găsit în timp mai mult decât potrivit. Și fără alergătura noastră… 😀

profil zapada

Am avut invitat un reprezentant al producătorulor de hărţi turistice Zenith, care ne-a prezentat câteva aspecte şi probleme întâlnite în procesul de cartografiere. Se doreşte o bună colaborare între noi, ca utilizatori de hartă, şi ei, ca producători, nu doar pentru a le oferi un feedback competent care să-i ajute să-şi îmbunătăţească permanent calitatea produselor, ci inclusiv în vederea colaborării pentru realizarea de hărţi noi, în zone de interes crescut pentru noi.

harti

Tot la categoria invitaţi speciali, am cunoscut şi reprezentanţi din administraţia Parcului Natural Bucegi. Întrucât vom lucra pe acelaşi teritoriu, este firesc să ne familiarizăm unii cu alţii, dar şi să înţelegem mai bine mecanismele care stau în spatele anumitor reguli din arealele protejate, reguli care, pentru turiştii dornici (doar) să vadă cât mai mult, inclusiv pentru unii dintre cei care merg pe munte, pot părea exagerate sau fără sens. Am luat contact şi cu o parte dintre problemele cu care se confruntă cei din administraţie şi am primit răspunsuri la unele din întrebările din clasa: „de ce autorităţile competente nu fac… (cutare sau cutare)”.

parc

Ultimii invitaţi au fost cei de la Jandarmeria Montană, de la unitatea de pregătire a jandarmilor montani din Sinaia. În aceeaţi idee, respectiv faptul că ne vom mai întâlni şi „în teren” şi, deci, nu strică să existe demarată oficial o relaţie. Ceea ce s-a şi întâmplat la nivelul structurilor de conducere, întrucât Societatea Ghizilor şi Liderilor Montani a încheiat de curând un parteneriat de colaborare cu Jandarmeria Montană.

jandarmi

Dar tematica modulului era axată, în principal, pe tehnici alpine de iarnă. De aceea, seara, pe la ora 21, după o zi plină de teorie şi de muncă în teren, am început, în stilul deja cunoscut al lectorilor noştri…. capitol nou: teoria în alpinism (triunghiul forțelor și nu numai)…

alpinism1

….şi atelierul de noduri :D. Pe care, până la final de atelier, a trebuit să le putem executa şi în beznă completă. Şi cu mănuşile pe mâini.

noduri2

noduri1

Cea mai extinsă parte practică practică a modulului a fost axată pe exersarea tehnicilor de oprire în piolet (cu ambele mâini, în toate cele 3 variante posibile de cădere – pe spate cu picioarele înainte, pe burtă şi pe spate cu capul înainte – inclusiv dinamic, simulând cât mai real o cădere, inclusiv cu rucsac în spate etc). Pentru niciunul dintre noi nu erau tehnici complet noi, însă pe mine, de exemplu, m-a surprins modul în care zăpada (moale, doar cu crustă la suprafaţă, şi neregulată din cauza topirilor, inclusiv a acumulărilor datorate avalanşelor de topire) poate să te răstoarne şi să te împiedice să frânezi. Zburam cu toţii pe pantă, ne rostogoleam… interesantă experienţă, mai ales întrucât eu exersasem până atunci doar pe zăpada perfectă (mică şi cu crustă, pe care, deşi poţi prinde viteză mult mai mare, frânezi imediat, fără surprize, dacă faci totul corect).

piolet1

piolet2

piolet3
Şi dacă zăpada tot permitea, am învăţat şi tehnica de frânare atunci când nu ai nimic la tine (adică pe genunchi/bocanci şi coate, Doamne ajută să ţină!). Sigur, metoda asta are limitele ei; atunci când ai zăpadă îngheţată, îţi rupi coatele fără folos aşa. Dar dacă ai zăpadă îngheţată şi mergi pe pante expuse, nu ai ce căuta acolo fără piolet și fără cunoștințe legate de utilizarea lui (pare aberant că am specificat, dar nu e. În realitate, o mulţime de oameni merg pe munte iarna cu pioletul după ei – unii şi pe trasee pe care nu e nici pe departe necesar, alţii pe trasee expuse – dar mulţi nu au exersat niciodată o oprire. Şi nu e tocmai ceva ce ai timp să procesezi şi să faci „natural” atunci când se întâmplă să cazi… Dimpotrivă, mişcarile trebuie repetate şi răs-repetate, până când intră în memoria corpului ca reflex, reflex care să se activeze automat, foarte rapid şi prompt, sub stres, în momentul în care ar fi cu adevărat nevoie. Şi exact asta e „politica” la noi în SGLM, unde proba de oprire în piolet este una dintre cele eliminatorii la examenul de iarnă… şi chiar ne povestea auditorul nostru bulgar că, într-o altă țară aspirantă, un singur aspirant IML a luat examenul final. „Erau praf! Oamenii ăia nu ştiau să oprească în piolet!”).

caderi fara

Am făcut, apoi, asigurări în zăpadă, pe care le-am şi aplicat, urcând legaţi în coardă pe o porţiune de vale de abrupt.

asigurare
Am exersat, de asemenea, rapelul. Eu făcusem rapel relativ multişor înainte, cu mai multe dispozitive, dar dispozitivul tip tub pe care l-am avut acum, cu frecarea foarte mare și pe care nu îl mai utilizasem înainte, combinat cu greutatea mea mică, m-au adus la transpiraţie până să termin primul rapel. De la al doilea am pus dispozitivul invers, pe varianta cu frecarea mai mică, şi altfel a curs coborârea…

rapel.jpg

Bineînţeles, nu se putea modul de iarnă fără clasicul dormit la bivuac!

iglu

iglu2

Cu ce am rămas din acest curs?

– cu o mulţime de informaţii noi şi cu multe altele consolidate;

– cu o julitură zdravănă pe burtă şi 2 zgârieturi pe ecranul telefonului meu de doi lei, de la o oprire în piolet ratată glorios, chiar pe final, la examenul parţial (copilul meu mic ştie şi acum să spună tuturor că „sunt de la piolet” zgârieturile :D) ). Iar julitura și căderea aferentă mi-au inspirat titlul articolului 😀 Că tot fac unii haz de conotațiile sumbre ale abrevierii IML (International Mountain Leader, da? :)) );

– cu hotărârea tot mai întărită de a face tot ce îmi stă în puteri (fizic, financiar, intelectual etc) pentru a termina acest curs. Modul în care am văzut până acum că se face treabă la cei din SGLM mă motivează să-mi doresc să intru „cu acte în regulă” în această echipă!

grup

Şi apropo de acte, tot la modulul din Bucegi ne-am primit legitimaţiile de membri aspiranţi SGLM! 😀

legitimatie

Detalii despre modulele anterioare, aici.

Despre Liderii Montani

În timpul în care voi citiţi aceste rânduri, eu sunt pe munte. Dar nu la relaxare, ci la muncă. Sau, mai bine zis, la şcoală. Şcoala de Lideri Montani Internaţionali, organizată, în premieră pentru România, de SGLM (Societatea Ghizilor şi Liderilor Montani).

Ce este Liderul Montan şi cum se diferenţiază de ghidul montan?DSC_1711

Atât ghidul, cât şi liderul montan sunt profesionişti ai muntelui, diferenţa constând în faptul că ghidul este plurivalent (competenţe multiple în zona turismului montan: drumeţie, alpinism, escaladă, schi, mountain-bike etc), în timp ce liderul este specializat doar pe partea de drumeţie. Practic, liderul montan este ghidul de drumeţie. Dreptul liderului de a conduce grupuri se extinde până la limita inferioară a gheţarilor permanenţi sau până la acele trasee unde utilizarea echipamentului tehnic (corzi, ham, colţari, piolet etc) este obligatorie. Atenţie, liderul poate şi este instruit să utilizeze echipament tehnic acolo unde experienţa sa consideră că acesta reprezintă o precauţie suplimentară utilă pentru siguranţa grupului sau a unor membri ai grupului (de exemplu, poate instala o coardă pe post de asigurare pe un pasaj de traversare, pentru securitatea şi confortul sporit ale membrilor grupului, traversare care se poate însă realiza în mod obişnuit şi fără asigurare).

La ora actuală, la nivelul României, ghizii montani acreditaţi sunt exclusiv naţionali, neavând recunoaştere în afara graniţelor ţării (despre cei mulţi care profesează fără autorizaţie nu discutăm acum, şi această situaţie este pe cale să se schimbe rapid). Este şi normal să fie aşa, întrucât o echivalare a competenţelor ar fi imposibilă din mai multe puncte de vedere. Un curs străin, recunoscut de UIAGM (Uniunea Internaţională a Asociatiilor Ghizilor Montani), durează între 3 şi 5 ani, în timp ce, la noi, cu un minim de experienţă tehnică, poţi deveni ghid montan după o formare profesională ce durează…. între 3 luni şi 1 an. Condiţiile de admitere şi costurile unui curs după standardele UIAGM sunt şi ele, în mod evident, incomparabile cu cele româneşti. Dar, mai ales, lipsa în România a palierului altitudinal corespunzător gheţii permanente face practic imposibilă pregătirea unor ghizi de altitudine pe teritoriul ţării, întrucât lipseşte un „ingredient” de bază: cadrul natural. Foarte recent, totuşi, s-a pornit un proiect de şcolarizare a unor ghizi montani români, în colaborare cu personal din alte ţări est-europene, după standardele UIAGM (şcolarizare care, în mod evident, nu va avea loc pe teritoriul României).

12823256_459079547616230_9099538900480934099_o

Liderii Montani se află şi ei organizaţi, la nivel mondial, în UIMLA (Uniunea Internaţională a Asociatiilor Liderilor Montani). Mulţumită eforturilor SGLM, România este, la ora actuală, una dintre ţările afiliata ca membru aspirant UIMLA, iar noi suntem prima promoţie de candidaţi români admişi pentru acest program de formare profesională cu recunoaştere internaţională.

Admiterea

Examenul de admitere a avut loc în octombrie 2015 şi a constat în patru etape, fiecare eliminatorie pentru următoarele:

12113354_420599428130909_3833144981460780539_o

  1. Selecţia dosarelor pe baza CV-ului cu experienţa montană (poate cea mai dură etapă, întrucât, din 43 dosare, au trecut de selecţie doar 8);
  2. Interviu pe baza dosarului;
  3. Proba teoretică (de asemenea destul de dură, cu toţii am intrat cam la limită);
  4. Proba practică. Personal, nu am perceput-o drept dificila din punct de vedere fizic, dar traseul a fost presărat cu tot felul de „surprize”, menite să ne testeze şi alte aspecte în afară de rezistenţa la efort (dar şi să ne reamintească de regula conform căreia: „la finalul traseului, toţi au voie să fie obosiţi, dar ghidul trebuie să fie capabil să parcurgă înapoi cel puţin jumătate de traseu”).12115921_420780284779490_1669191481747394616_n

După 2 zile de emoţii, toţi cei 8 trecuţi de prima etapă am fost admişi pentru cei 2 ani de şcoală. Munca abia a început!

12079696_10153311119745852_7733370673297289178_n

Modulul I

12238107_426825057508346_7660924352273447990_o

A avut loc în noiembrie 2015, la Târgu Mureş, la sediul celor mai profesionişti dintre profesionişti în acordarea primului ajutor: SMURD. Au fost 3 zile de învăţare intensivă: anatomie şi fiziologie, tehnici de resuscitare si Basic Life Support, lanţul supravieţuirii în caz de accident etc.

12239937_426824990841686_824276608566571275_n A fost foarte util faptul că am avut profesor un cadru medical calificat nu doar ca asistent şef pe ambulanţă, ci şi ca membru Salvamont Alba, fiind, deci, foarte capabil de a adapta prezentarea nevoilor noastre, de a răspunde la întrebări şi de a oferi exemple specifice accidentărilor în domeniul montan. „Cireaşa de pe tort” a fost vizitarea hangarului elicopterului de salvare, prezentarea echipamentului din elicopter şi discuţia cu piloţii despre procedurile de aterizare pe teren accidentat şi despre multe altele.

12244374_10153352870020852_2023089170311739803_o

Modulul al II-lea

859955_459079350949583_3712767094318870709_oA avut loc în luna ianuarie 2016, în Munţii Harghitei (zona Mădăraş). Spun convins că a fost cel mai intensiv curs la care am participat vreodată! Ziua începea pe la 9, fie cu teorie, fie cu muncă de teren şi… se termina la 22, chiar 23. Ca lector, îţi trebuie ceva determinare pentru a începe capitol nou de teorie seara la 21, după o zi de bălăurit prin ceaţă şi zăpadă cu busola în mână sau de a începe orientarea de noapte după ore bune de săpat bivuac.

12642494_446725115518340_5051712906314044172_nA fost destul de obositor, dar am plecat de acolo cu o mulţime de cunoştinţe: orientarea după azimut pe timp de zi şi pe timp de noapte, căutarea victimelor în avalanşe cu ajutorul dispozitivului electronic de localizare (DVA), studiul zăpezii în profil, construirea şi testarea unui bivuac în zăpadă. 12615159_1072853779401643_5808878675093410476_oPlus cunoştinţe teoretice referitoare la istoria turismului montan, la legislaţie şi multe altele, dintre care o bună parte vor fi reluate şi dezvoltate acum, la modulul al III-lea. Revin cu mai multe detalii când mă întorc… adică dacă mă întorc! 😀

Redevenind serioşi… din punctul meu de vedere, ceea ce se întâmplă prin munca celor de la SGLM (printre care şi noi, membrii aspiranţi) este o foarte bienvenită ridicare a standardului în ceea ce priveşte turismul montan pe teritoriul României. Poate şi prin înclinaţia către studiul fenomenelor turistice pe care mi-o dă formaţia mea de geograf, nu pot să nu observ oportunitatea pe care acestă creştere a calităţii serviciilor de ghidaj montan o poate aduce României. Şi mă bucur să fac parte din echipa de profesionişti care aduc schimbarea!

11056094_459079357616249_163024100072790052_o