Ghiduşii cu copii. Despre turele cu ghid cu cei mici

În toamna lui 2017, cu bebe de doar 3 luni, am primit de la Digi24 o invitaţie de a apărea într-unul dintre episoadele emisiunii Jurnal pentru Copii. Erau interesaţi de o oră de educaţie montană, dar şi de povestea noastră, de ce înseamnă pentru mine a fi ghid montan şi ce presupune o tură în natură cu cei mici. Materialul final fiind foarte scurt, de aproximativ 6 minute, din cele multe şi amestecate spuse de noi, nu a rămas foarte mult sau foarte legat, ca informaţii. Dar întrebările de atunci m-au făcut să structurez răspunsurile în scris, în acest articol. Despre ce înseamnă o tură ghidată în natură cu copii.

De la filmare, septembrie 2017. Foto Ioan Stoenică

I. Pentru ghid

Multă lume are încă impresia că e „mai uşor” să faci ture cu cei mici decât cu adulţi. Din anumite puncte de vedere, da, este: traseele sunt scurte şi nesolicitante din punct de vedere fizic pentru tine, ca ghid. Tu rişti mai puţin să te accidentezi.

Unul dintre traseele mele preferate pentru ture cu familii sau cu şcoli, în apropierea Iaşiului. Foto Alina Roman

Dar vine şi reversul: dacă adulţii care solicită o tură ghidată se automotivează (ştiu de ce sunt acolo, traseul însuşi este motivaţia), pentru copii lucrurile sunt puţin mai complexe. Ei, poate, au fost împinşi de părinţi. „Haide, va fi frumos!”, spun ei, nostalgici după excursiile tinereţii sau exasperaţi că „ăl’ micu” stă toată ziua pe tabletă. Iar tu, ghidul, eşti dator să împlineşti celor 10 omuleţi curioşi şi foarte diferiţi din faţa ta această aşteptare. Că „va fi frumos” în natură. Tu ai rolul de a traduce natura pe înţelesul şi pe placul lor, astfel încât să o poată vedea şi ei ca tine: frumoasă. Pentru asta, în primul rând, trebuie să fii tu un autentic îndrăgostit de natură; falsitatea nu încape aici, plictiseala şi blazarea nici atât: copiii le sesizează imediat şi le amendează usturător. Dacă un grup de adulţi poate fi „păcălit” cu o atitudine profi, informaţii profi, dar gândul tău să fie la cearta cu bunica sau la factura de gaz… ei, la cei mici nu merge. Trebuie să fii dispus să fii 1000% (da, n-am greşit) prezent, să intri în joc cu toată seriozitatea.

Spot the guide. Cu toată seriozitatea, da? Foto Ioan Stoenică

Tu trebuie să cucereşti. Nu vârfuri :)) (oricum exprimarea asta, „a cuceri vârful” mi se pare foarte neinspirată… dar asta este altă poveste). Ci pe nişte omuleţi. Poate că „e mai uşor” pentru tine, că nu e neapărat necesar să fii as la opriri în piolet sau căutări in avalaşe atunci când mergi cu grupul. În schimb, trebuie să stai bine cu psihologia copilului şi nu numai. Să ştii să vorbeşti, să motivezi, să apreciezi şi să pui frâne, mult mai mult decât sunt necesare aceleaşi calităţi la un grup de adulţi.

Final de tură „motivaţional” pentru nişte temerari de vârstă preşcolară Foto (cred) Alina Roman

Trebuie să vrăjeşti, să atragi. Dacă merg cu un grup de adulţi, grija mea e să cunosc traseul; restul, ce vorbesc cu ei, cum „se leagă” grupul, se întâmplă spontan. Complet altă poveste e atunci când merg cu cei mici: a fi ghid pentru un grup de copii (cred că asta apare şi undeva în reportaj) înseamnă a lua un LOC (câteodată unul destul de banal: o pădure, o poiană, un râu ca toate celelalte) şi a-l transforma într-un CONCEPT. A-i crea o poveste. A-l presăra cu pauze gândite, cu jocuri tematice inspirate din ce oferă cadrul natural al respectivului loc, a-i da un nume, a-l pune pe o hartă împreună cu copiii şi altele. A-l face atractiv fără a-l schimba ca realitate geografică (adică nu construiesc parc de distracţii în pădure, pădurea rămâne aceeaşi. Dar ca realitate mentală pentru cei care vin în tură, pădurea respectivă trebuie să fie mai mult de „o pădure”).

O pădure… Foto Radu Irimia
…. nu rămâne niciodată DOAR o pădure! Foto Ruxandra Dragomir

Pentru a face asta, este nevoie de un întreg arsenal de materiale, precum şi de timpul dedicat pregătirii lor (ca idee, pentru pregătirea unei ture de o zi într-o zonă în care nu am mai organizat niciodată, muncesc „la birou” pentru pregătirea materialelor cam încă o zi).

Materialele pentru 2 zile în natură, cu 2 grupuri de copii

Şi responsabilitatea este uriaşă. De la cea referitoare la siguranţă (ferească Dumnezeu şi toţi sfinţii să fii implicat, ca ghid de tură comercială, într-un accident cu minori! Acesta este şi motivul pentru care multă lume se fereşte să organizeze ture pentru copii) până la cea „morală” : de tine poate depinde dacă unui copilaş îi va plăcea natura sau nu. Dacă tu ai venit nedormit sau fără chef şi ai răspuns repezit, este posibil să fi îndepărtat de natură pentru multă vreme, dacă nu pentru totdeauna, pe un omuleţ mic…

Grija pentru siguranţa grupului e o prioritate pentru orice ghid montan responsabil. Dar în turele cu cei mici, e un subiect şi mai „arzător” şi nu te relaxezi decât când toată lumea a ajuns cu bine acasă. Foto: Ioan Stoenică

Dar şi satisfacţiile sunt pe măsură. Te molipsesc cu entuziasmul lor, cu lipsa lor de preconcepţii, cu interesul pentru ce le arăţi (care rar ajunge la aceleaşi cote la noi, adulţii blazaţi „de viaţă”). Iar la finalul zilei rămâi cu bucuria că ai făcut ceva bun nu doar pentru 10 copii, ci pentru întreaga percepţie asupra naturii a viitoarei generaţii, pentru viitorul turismului montan responsabil. Sună „mare”… şi chiar este, nu-i aşa? 🙂

Din bucuriile vieţii de ghid pentru copii 🙂 Foto Iulian Olaru

II. Pentru copii

Ştiţi ce înseamnă o hartă mută? Este o hartă pe care sunt schiţate doar anumite elemente de bază (de exemplu, curbele de nivel şi râurile), urmând a fi completată de utilizator cu restul de informaţii (de exemplu, denumirile unor vârfuri, localităţi, alte toponime, altitudini etc). Sunt utilizate în special pentru teste de geografie.

Harta mută a subunităţilor Carpaţilor Româneşti (sursa: http://www.scrigroup.com/term/harta-muta-carpatii-orientali_c-8.php)

Îmi place să spun că, pentru un copil, o drumeţie fără un specialist alături se poate compara cu a „încărca” în memoria lui o astfel de hartă mută. Este, fără îndoială, util să ieşi în natură de dragul „ierbii verzi” şi al „aerului curat”, trecând lin, ca gâsca prin apă, prin tot ceea ce te înconjoară, fără prea multe întrebări. Este şi asta o latură a drumeţiilor şi e foarte departe de mine încercarea de a-i nega importanţa. Dimpotrivă, pentru un copil e foarte util să aibă suficient timp să-şi creeze propriile trăiri şi reprezentări despre un spaţiu. Şi dacă merg cu părinţii (mă refer la cei care nu au nici ei tangenţă prea mare cu natura) de trei ori la rând în aceeaşi staţiune, voi începe să ştiu că „la munte e mai frig”, „la munte sunt pietre”, „la munte cresc „brazi”” – denumire generică pentru toate coniferele. Dacă am noroc, prind de pe undeva şi vreun toponim local mai important. Dar cam pe aici se opreşte cunoaşterea. „Se vede frumos în depărtare” de pe vârf… dar ce se vede, ce munţi, ce localităţi… nimic. „Culegem flori” – că sunt ele de leac, toxice sau protejate de lege…. sau, măcar, cum se cheamă popular… de unde să ştim. „Ne urcăm în copaci” , fără să ştim că bietul „brad” e ditamai molidul. Şi încă mai credem în poveşti cu ursul care ne pândeşte după colţ ca să ne mănânce.

Este, încă o dată repet, bine şi important ca cei mici să aibă aceste prime experienţe, mai ales în familie. Dar mersul cu un ghid poate fi, pentru ei (dacă ghidul e bun în ceea ce face şi dacă există un minim de dorinţă/receptivitate din partea lor), cea de-a doua etapă din desenarea viitoarei lor hărţi mentale a unui teritoriu: completarea „hărţii mute” anterioare cu elemente, cu detalii care s-o umple şi să-i dea un sens.

Noţiuni de orientare…
Geologie… Foto: Iulian Olaru
Floră (aici, ciuperci). Foto Irina Nichifor
Faună. Foto (cred) Iulian Olaru

Mie asta îmi place cel mai mult, cred, din toate aspectele unei ture ghidate: să le „deschid ochii” participanţilor asupra elementelor întâlnite pe traseu. Să ştim ce vedem şi să începem să dăm atenţie celor văzute, nu doar să mergem şi atât. În cazul copiilor: „stânca asta – calcar – s-a format „pe vremea dinozaurilor” (Mezozoic)”. „Floarea asta se cheamă codiţa şoricelului, uitaţi ce frunze moi, ca o blăniţă, are, şi este bună pentru ceai, chiar dacă destul de amară”; „Haideţi să aflăm diferenţa între brad şi molid”.

„Salvând” un pui de molid, ne reamintim caracteristicile speciei. Reîmpădurire ad hoc! Foto Alina Roman

Foarte important mi se pare rolul întrebărilor, care să-i pună pe ei să gândească, să caute răspunsuri, să vadă logica din spatele fiecărui aspect micuţ din natură: „de ce credeţi voi că urzica moartă vrea să semene atât de bine cu urzica?”. „Vara ştim cu toţii că purtăm ochelari de soare la munte, dar iarna credeţi că ne trebuie sau nu?”. Întrebările-capcană sau gesturile menite să le atragă atenţia în mod „şocant” sunt, din nou, un mijloc mai eficient de a-i face să reţină ceva (în special o regulă) decât o simplă afirmaţie: „şi acum, că am terminat de mâncat, o să arunc punga asta aici, în tufiş…” (pauză de studiat mutriţe consternate. De obicei, spre bucuria mea, se găseşte cineva care să strige repede: „nu, nu e bine, murdărim natura!” – un minunat punct de pornire pentru o discuţie mai lungă….)

Cum se mângâie o urzică astfel încât să nu te înţepe? Foto Radu Irimia

Nu voi vorbi prea multe despre beneficiile mersului în natură pentru copii; e un subiect foarte vast, ar putea fi subiectul unui articol separat. Am încercat şi în interviu să vorbesc despre asta, dar a rămas doar o bucăţică (din punctul meu de vedere, nu cea mai relevantă). Da, mersul în natură îi face pe copii mai organizaţi, mai atenţi la detalii, mai deschişi către ceilalţi; dezvoltă colegialitatea şi conectarea (turele family sunt un minunat mijloc de conectare părinţi-copii), scoate copiii, măcar temporar, cu nasul din tablete şi telefoane. 

Turele family, un minunat mod de a petrece timp de calitate cu copiii… Foto Ioan Stoenică
… de a pune umărul la… joacă, împreună cu ei… Foto Carmen Parii
… şi de a dezvolta spiritul de echipă mixtă, mari şi mici. Foto Laurenţiu Macovei

Dar o calitate foarte importantă pentru un viitor adult sănătos emoţional, care se dezvoltă în natură – şi asupra căreia vreau să mă opresc puţin acum – este toleranţa la frustrare. O caracteristică ce mi se pare că lipseşte tot mai mult copiilor „din ziua de astăzi”; astfel încât, un pic de contact cu oboseala, disconfort fizic, vreun coleg care merge prea încet sau prea repede, ghidul care e enervant, trebuie ascultat ( 😀 ), foamea, frigul, şiretul desfăcut pe care nu mi-l mai leagă mama… nu doar că nu strică, ci clădesc nişte copii mai puternici, mai rezistenţi, mai stabili emoţional, mai capabili de o autoevaluare corectă şi mai capabili să aibă încredere în forţele lor. Doar au avut ocazia să le pună la încercare!

Bocanci fericiţi, de copii care nu renunţă la primul „dat de greu”! Foto (cred) Răzvan Constantin

Treaba mea, ca ghid, este şi să răspund curiozităţii celor mici, dar şi să o stârnesc. Să-i fac dornici de explorare. Odată deschis apetitul pentru cercetarea „lucrurilor mărunte”, curiozitatea lor nu se mai termină… şi, astfel, pe nesimţite, prin râs, întrebat şi jucat, oboseala se uită şi se pleacă acasă nu doar cu inima mai plină, ci şi cu… harta mai clar desenată în minte.

Fascinaţia unei lumi în miniatură, nou-descoperite, care îmbie la cercetare. Foto Iulian Olaru
Un grup de copii cu care am bătut toate recordurile la explorat pe îndelete: am parcurs un traseu de 40 min în nu mai puţin de…. 6h. Şi încă nu se terminaseră aspectele pe care le-ar fi găsit interesante şi demne de a fi explorate!

III. Pentru părinţi

Mare, covârşitoarea majoritate a celor care lucrează cu copii au vorba aceea cu: „nu e greu cu copiii, cât cu părinţii”. Şi mediul online pare a întreţine acest „război” între părinţii „care îşi strică/răsfaţă/nu lasă să evolueze proprii copii„, pe de o parte, şi diferiţii instructori/antrenori/profesori/ghizi/animatori care „nu înţeleg că al meu e special/nu răspund diferenţiat nevoilor copiilor/sunt prea duri cu copiii” etc. De unde porneşte această contradicţie în percepţii, mai ales că mulţi dintre instructori sunt, la rândul lor, părinţi? Aş vrea să exclud cazurile de pedagogi care degeaba sunt în locul respectiv şi să vorbesc despre situaţiile normale: cele în care atât ghidul (instructorul sportiv/animatorul etc), cât şi părintele, sunt dedicaţi şi doresc o experienţă cât mai frumoasă şi mai utilă pentru copii. Sensul acestui articol, de altfel, e tocmai ca voi, cei care, poate, veți ajunge să mergeți în ture organizate (de mine sau de alții) să înțelegeți mai bine nu doar în ce constă munca omului pe care îl plătiți, ci și cum puteți colabora mai bine cu el, cum îl puteți ajuta pentru ca ambele părți să profite optim.

Atunci când părinţii se implică şi intră în joc, beneficiul este maxim! (aici nu eram într-un parc, ci într-o pădure în toată regula, unde elementul antropic e foarte favorizant pentru jocuri tematice)

Din punctul meu de vedere, pentru părinţii copiilor care vin în turele mele family (deci cu părinţi cu tot), situaţiile în care am nevoie de colaborare sunt două:

1. (Introducere: Să ştiţi că nu degeaba foarte mulţi ghizi fac activităţi pentru copii, în timp ce oferta pentru family este foarte redusă. Când părintele este de faţă, se întâmplă adesea ca autoritatea adultă să se „dividă” între părinte şi liderul grupului. Dar cum ar fi ca ea să se adune/înmulţească? Ce am putea face pentru a fi astfel?) Prima situaţie, deci, este cea în care am nevoie ca părinţii din grup să-mi întărească autoritatea în faţa copiilor. Şi când spun „autoritate”, nu mă refer aaaaaabsolut deloc la „Vasilică, treci la loc, nu ţi-e ruşine!” (pentru că da, din păcate generaţia noastră de părinţi cu asta asociază autoritatea, cu violenţă, măcar verbală, cu tiranie, dominare). Nu despre asta e vorba, nu-mi doresc aşa ceva.

Încercare de a „submina autoritatea”? Nicidecum! Autoritatea nu are nimic de-a face cu distanţa sau cu atitudinea „scorţoasă”. Foto: Răzvan Oprescu

Mă refer la a le întări celor mici încrederea că, uite, aici ea nu vorbeşte prostii, hai să învăţăm ceva din experienţa cu care vine ea. Un exemplu: am avut, într-o tură family uşoară, pe dealuri, o familie care a venit cu bagajul în sacoşe, în ciuda descrierii mele amănunţite din eveniment, în care explicam care e rostul rucsacului, inclusiv pentru copii, şi în care trecusem un „nu” mare pentru pungi. Când i-am văzut, i-am rugat să renunţe la sacoşe. M-am oferit inclusiv să preiau eu o parte din bagaj în rucsacul meu (ceea ce, ca idee, nu e tocmai indicat şi de încurajat ca practică uzuală). Răspunsul a fost: „dar ei (cei 2 bărbaţi – erau 2 domni şi o doamnă, parcă) pot să care, se descurcă!”. Moment în care am oprit grupul pentru a le explica faptul că da, sunt absolut convinsă că se descurcă (din nou, traseul în sine era o plimbare prin pădure), dar copiii (ai lor şi ceilalţi) au venit acolo şi ca să înveţe ceva. Şi nu vor învăţa cum se merge corect într-o tură outdoor dacă eu accept în grup persoane cu sacoşe. Am simţit că s-au conformat fără prea multă bucurie; nu mai spun că şi mie mi-a picat destul de prost discuţia, nevoia de a insista de faţă cu ceilalţi participanţi etc. Sau un alt exemplu, când am fost nevoită să repet de mai multe ori unui copilaş (destul de mare, de vârstă şcolară, nu de 1-2 ani) să nu mai calce intenţionat toţi gândacii din cale, iar părinţii lui se uitau la mine ca la un picat de pe altă planetă: „dar sunt doar nişte gândaci!” (da, or fi, doar că eu încerc să le transmit aici „doarun mesaj, respectiv că natura trebuie respectată, de la mare la… foarte mic). Iar replica voastră, dragi părinţi, deja a disipat autoritatea, a mea şi a voastră deopotrivă, în ochii copilului.

Respectul faţă de toate fiinţele vii, de la colegii de tură până la… omizi şi gândăcei este una dintre cele 2 mari reguli în turele munţomămiceşti. Foto: Alexandra Popa

Despre asta vorbesc aici. Dacă tot aţi ales să mergeţi cu cineva din domeniu, lăsaţi-vă puţin pe mâna lui. Nu înseamnă să-l ascultaţi orbeşte, e om şi poate face greşeli, chiar în domeniul său de competenţă. Dar măcar de dragul lui „hai să încerc şi ceva diferit”, aveţi încredere în ghidul vostru şi în recomandările lui. Copiii vă vor urma exemplul. Oricare va fi acesta.

„Ţi-am dat o coaaaaarnăăă” – unul dintre momentele în care, făcând acel pas înapoi, îi surprinzi „dând mai departe” ce i-ai învăţat 🙂 Foto: Alina Roman

Iar strict legat de copii… faceţi un pas în spate. Şi eu, ca părinte, am tendinţa asta, de a răspunde în numele copilului ce poate şi ce nu, de a „dubla” copilului meu ce a spus instructorul… Dar încerc să mă las, jur 😀 Să stau cât mai invizibilă şi să las copiii să construiască ei înşişi relaţii cu cei din jur şi cu mediul. Relaţii nemediate de mine. Da, inclusiv când dau de greu… sau în special atunci. Aveţi un pic de încredere în copiii voştri, lăsaţi-le, măcar în relaţia cu natura, acel spaţiu în care să-şi construiască propriile soluţii. Şi acea toleranţă la frustrare despre care vorbeam puţin mai sus. Le va fi tare, tare utilă în viaţă această capacitate 🙂

2. Un al doilea aspect, cumva legat de primul, este cel al integrării în grup şi în regulile de grup. Din nou, am făcut şi voi mai face şi ceva la care nu mulţi organizatori „se înghesuie”, ture cu familii cu copii foarte mici (de la 3 ani). Unii dintre ei avuseseră contact cu grădiniţa sau altă formă de colectivitate, alţii deloc. Unii părinţi pun accent mai mult pe reguli, alţii mai mult pe libertate. Suntem diferiţi şi e minunat aşa. Dar… într-un grup, în special în natură, învăţăm, printre altele, că „supravieţuirea” uzuală nu înseamnă, ca la televizor, mâncat de viermi, înseamnă că respectăm regulile grupului. Şi că ne respectăm unii pe alţii. Cine a mers cu mine ştie că am doar două reguli pentru cei mici, pe care le spun tare şi răspicat la început. Două, nu zece, pe care le-am considerat întotdeauna esenţiale şi absolut necesare pentru bunul mers al lucrurilor (atât din punct de vedere al siguranţei, cât şi al veseliei tuturor). E ok pentru mine să fie nevoie să le repet. Sunt copilaşi mici, mediu copleşitor, nu le stă lor mintea la ce a turuit ghida la început. E mai puţin ok pentru mine ca, la repetate, re-re-repetate abateri, părintele, aflat de faţă, să nu ia niciun fel de atitudine.

Un grup unitar înseamnă o experienţă mai sigură şi mai interesantă pentru fiecare participant. Deci e regulă: ne aşteptăm unii pe alţii şi ne regrupăm ori de câte ori este necesar! Foto Cristina Mihăiţă

Îmi vine în minte o situaţie, cu un băieţel absolut genial, dar în mod evident total neobişnuit cu regulile, de orice fel. I-am spus în felurite moduri că nu ne apropiem de marginea abruptă a unui versant. L-am luat de acolo, l-am readus în grup, în zona sigură, dincolo de limita căreia stabilisem cu toţi participanţii că nu trecem (traseul nostru ocolind zona expusă şi fiind absolut potrivit copiilor). La un moment dat, destul de brusc, îl văd sărind efectiv spre margine. Am sărit şi eu în faţa lui şi am strigat un „X, nu, te opreşti acum!„, mare cât mine. S-a oprit. L-am readus în grup. Îmi amintesc faţa mamei lui. Nu era speriată, ci cumva blocată că eu, care de fel promovez educaţia cu respect, am putut să-i spun…. ba nu, să-i strig „nu” şi o „comandă” copilului ei. Nu cred că a realizat nici până azi că, fără „nu”-ul meu, exista o mare probabilitate ca el să se fi „oprit” abia în râpă… Că „mediul outdoor nu e acasă”. Mi-a fost imposibil pe moment să-i spun asta şi acum îmi pare rău. Nu am vrut s-o sperii cu conştientizarea momentului, care clar i-a lipsit (copilul a continuat să alerge destul de haotic, dar fericit, încă vreo 2 ore cât a mai durat evenimentul), dar cred că i-ar fi fost util.

Pentru mine, deplasarea organizată, în „monom”, are sens exclusiv atunci când configuraţia traseului o cere (zone înguste, vegetaţie deasă, pasaje expuse). Altfel, cred că e bine ca fiecare să aibă libertatea de a se poziţiona unde vrea în cadrul grupului. Foto: Cristina Mihăiţă

Dar vă spun măcar vouă: este minunat, serios, minunat dacă reuşiţi să le transmiteţi copiilor totul pe un ton cald, pozitiv, să-i oferiţi mereu libertate de decizie etc. Dar într-un grup şi în natură…. de un minim de disciplină poate depinde supravieţuirea. A ta sau a colegilor. Că în natură NU avem mereu libertate absolută de decizie, că trebuie să ascultăm de lider. Mai puţin „tragic” de atât, măcar voia bună a colegilor de tură poate fi stricată dacă un membru al grupului nu se încadrează deloc în „program”, polarizând atenţia în mod negativ. În turele în care nu sunt părinţii prezenţi, este exclusiv treaba mea să gestionez astfel de situaţii. Unde e tură cu părinţi, însă, unii copii aşteaptă întâi confirmarea părinţilor. Este firesc să fie aşa. Deci vă rog să mă ajutaţi să am grijă de copiii voştri, încurajându-le integrarea în grup, nu „dizidenţa” faţă de grup. Mulţumesc!

Nu spune nimeni că a sta grupaţi înseamnă a nu ne bucura de o alergare bună! Dar „să ştim şi noi”! Foto: Carmen Parii

Alte recomandări utile pentru părinţi găsiţi în acest articol (apropo şi de „va fi frumos” – şi de ce nu e suficient să le prezentăm doar această latură, ci şi eventualele greutăţi).

Acestea fiind zise, un ultim gând: aveţi grijă în mâinile cui vă lăsaţi copiii (atât din punct de vedere al siguranţei, cât şi al calificării – în domeniu outdoor şi în lucrul cu cei mici, deopotrivă. Este dreptul vostru – şi responsabilitatea voastră, aş adăuga eu – să cereţi să vedeţi atestatul care îi conferă ghidului vostru drept de practică!).

Vă las acum cu filmarea realizată de echipa Digi (primele 6 minute sunt despre noi) şi… să ne vedem în ture, mai bucuroşi şi mai pregătiţi!

Să construim hărţi cât mai colorate şi mai clare pentru minţile copiilor noştri! Foto: Cristina Mihăiţă

 

Reclame

Excursiile cu copii. Partea a treia: mâncarea

După ce am discutat cum facem tura cu  cei mici mai interesantă şi mai plăcută, după ce am văzut cum îmbrăcăm copiii… ajunserăm şi la subiectul sensibil al multor părinţi: mâncarea. „Da’ tu ce le dai de mâncare?” e întrebarea la ordinea zilei atunci când vorbesc cu alţi părinţi despre mersul pe munte. Nu o dată am primit solicitarea de a scrie despre asta… aşadar, încerc.

Câteva cuvinte-înainte

În primul rând, nu vă stresaţi foarte mult. Chiar dacă nu aveţi cei mai prieteni-cu-mâncatul copii, este foarte posibil ca, odată ajunşi pe munte, situaţia să se schimbe. Aerul şi mişcarea fac minuni, serios. Aceeaşi mâncare „scârboasă” acasă devine „delicioasă” la uşa cortului. Iar dacă, totuşi, treburile NU se schimbă, puteţi să vă folosiţi de context pentru a purta o discuţie cu ei despre importanţa disciplinei în natură. Cu alte cuvinte, înţeleg că nu-ţi plac pastele cu ton, dar, cu părere de rău, asta este ce avem aici. Nu vrei să mănânci, îţi va fi foame (acum… indicat ar fi, totuşi, să nu se ajungă chiar la foame extremă, pentru că ar deveni agitaţi şi amintirile create în tură ar putea să se transforme, pentru toţi participanţii, în unele nu-foarte-plăcute, atunci când aveţi de gestionat copii obosiţi, excitaţi de noile descoperiri…. şi flămânzi. E nevoie, altfel spus, de un echilibru atent între lecţiile de disciplină şi capacitatea lor de a le asimila, dar şi între lecţii şi… bucurat – întotdeauna alegeţi bucuratul 🙂 ).

Crisul meu nu mânca brânză de oaie acasă pentru nimic în lume. În tură, însă…. 😀 Foto Ioan Stoenică

În al doilea rând, atât voi, cât şi ei, trebuie să ştiţi dinainte de a pleca faptul că mâncarea pe munte nu poate fi „ca la mama acasă”. Nu poţi căra cu tine tot ce-ţi place şi e bine ca lor să li se explice asta dinainte (de exemplu, eu nu pot căra pe munte câte fructe şi legume proaspete aş mânca, în acelaşi interval de timp, acasă. Nu putem îndesa în rucsac un tort cu ciocolată). Recomand să faceţi împreună cumpărăturile/mâncarea/rucsacul, astfel încât să nu vă treziţi la faţa locului cu surprize („dar eu nu voiam caşcavaaaaal, voiam telemeaaaaa”), iar ei să nu se simtă puşi în faţa faptului împlinit în vârf de munte, fără alternative, când oboseala şi foamea predispun la exprimări… mai puţin prietenoase ( 😀 ) ale emoţiilor.

Instantaneu „la uşa cortului”. Nu ştim despre ce era vorba în realitate, dar un scenariu plauzibil ar fi: „mamii, gogoaşa asta e receee” „În 5 minute plecăm, să fie terminată până atunci!” :)) Foto: Ioan Stoenică

În al treilea rând, mâncarea pe munte, la fel ca la adulţi şi mai mult decât la ei, trebuie să fie calorică. Adică oricât de fani salate şi smoothie de fructe suntem, ca părinţi, în condiţii de efort cam mor copiii de foame cu ele. Astfel, e nevoie de o mâncare, fie ea „tradiţională” sau vegană/de post, care să ofere organismului suficienţi nutrienţi şi suficiente calorii, combinând necesarul de glucide şi lipide (necesare producerii de energie prin ardere rapidă, respectiv lentă) cu cel de proteine (care ajută la creştere – în condiţii de efort, inclusiv la creşterea masei musculare necesare pentru a face faţă respectivului efort). Nu voi intra în amănunte foarte mult, nu mă voi apuca să caut cifre cu necesarul caloric al copiilor la diferite solicitări fizice, nici eu nu îmi fac bagajul cu datele respective sub nas. Dar ideea de bază trebuie, totuşi reţinută: mâncare săţioasă, eficientă energetic şi transportabilă (era comparaţia aceea cu oul care dă energie cât o farfurie de ciorbă. Dacă ţii cură de slăbire, clar e mai bună ciorba. La munte, invers, e mult mai eficient să cari în spate un ou decât un borcan cu ciorbă 🙂 ).

În ultimul rând, mai facem şi mici compromisuri/abateri. Dacă acasă mâncăm doar raw sau bio, pe munte putem face o excepţie. Iar ciocolata – aia pe care acasă o ascundeţi de copii 😀 – aici e chiar importantă pentru ei!

Sfaturi concrete de meniuri n-o să dau, întrucât fiecare familie are propriile obiceiuri alimentare. Dar o să povestesc puţin despre noi şi despre categoriile de mâncăruri de luat pe munte.

Şi voi începe prin a prezenta modul în care structurăm noi mesele pe munte. Astfel:

  • în nicio dimineaţă nu se sare peste micul dejun (care, de obicei, e format din carbohidraţi cu ardere lentă – cereale, fructe uscate – şi iaurt/lapte/ceai). Pornim pe traseu, în mod ideal, cam la 30 minute după masă  – ca digestia să fie începută, să pornim cu o „rezervă” de glucide în sistem şi nu cu „stomacul greu”;
  • prânzul se ia pe traseu, deci va consta din mâncare rece, pregătită deja (un sandwich, o casoletă cu bucăţele de carne şi brânză din care luăm cu pâine) şi un desert (biscuiţi, ciocolată);

    Pauză de prânz din casolete. Foto Ioan Stoenică
  • cina este (să leşine fetele la dietă, da! :)) ) masa principală a zilei. Din raţiuni organizatorice (suntem ajunşi la cort/cazare, stabiliţi, avem timp de gătit) şi nu numai (dimineaţa deja plecăm „pe plus” energetic);

    Cină – paste rapide „cu de toate”. Înfulecată conform efortului – foto Ioan Stoenică
  • pe traseu, gustări rapide (un baton, o ciocolată, o glucoză) în pauze sau ori de câte ori simţim nevoia (nu aşteptaţi să scânciţi de foame sau să cădeţi din picioare de hipoglicemie! Gustare calorică la primul semn de nevoie dat de corp!)

    Pauză de crescut glicemia cu biscuiţi

Şi acum să vedem, totuşi, şi ce mâncăm. Am structurat cele câteva idei pe grupe de vârstă. Astfel:

I. pentru un bebe, laptele de mamă este meniul ideal. Din toată lista de beneficii, aici le trec doar pe cele care fac alăptarea perfectă pentru a ne uşura viaţa în natură cu bebe: laptele e mereu proaspăt, la temperatura optimă şi pregătit pentru a fi servit, „recipientele” nu necesită niciun tratament special înainte sau după utilizare, nu ai de cărat nimic în plus :)) Cocktail de sănătate, chiar şi din mers! 😀

Pit stop – foto Ioan Stoenică
Ca la uşa cortului – foto Ioan Stoenică
Doar capul uşor înclinat sugerează ce ocupaţie avea micul în momentul surprins în imagine 😀 – foto Ioan Stoenică

II. Pentru bebeluşi deja diversificaţi, dar care nu au ajuns încă la ton şi biscuiţi: există o întreagă gamă de mâncăruri speciale în magazine, mai bio sau mai puţin. Nu am luat niciodată 😀 Deci nu ştiu ce să vă spun despre ele. Acolo unde nu am putut adapta mâncarea noastră la nevoile lor, la cei mari am făcut „conserve acasă„: mâncarea de bebe gătită aşa cum erau deja obişnuiţi, pusă în borcane curate şi sterilizate borcanele umplute, prin fierbere, ca la conservele pentru iarnă. Nu o luaţi drept o recomandare studiată, ci drept o experienţă personală. Dat fiind că nu făceam trasee de mai multe zile cu bebe, pt 1-2, chiar 3 zile, puteam căra borcanele de sticlă, care se comportau asemeni oricărei conserve până la deschidere (atenţie la „click-ul” capacului la deschidere, ca la orice borcan. Gustaţi întotdeauna înainte de a oferi copiilor!). Un accesoriu de asemenea util, mai ales pentru turele de o zi, este un termos pentru mâncare (eu am unul primit, destul de nepractic din cauza volumului mare. Totuşi, deja l-am folosit de câteva ori şi la bebe. Şi intenţionez să-mi mai iau unul, mai micuţ).

III. Pentru copiii peste 1 an-jumătate – 2 şi pentru adulţi. Ţineţi minte regula „de 3 simplă” – adică regula de simplificat viaţa la cratiţă pe munte: alegem alimente 1. calorice 2. cât mai neperisabile 3. uşor de cărat şi de preparat. Exemple din ce folosim noi:

  • muşchi/slănină, caşcaval, telemea uscată, brânză de burduf, unt (iarna tăiate cubuleţe seara şi puse într-o casoletă, întrucât îngheaţă şi devin foarte dificil de tăiat în pauzele rapide de pe traseu). Conserve doar de ton (recomand ton bucăţi, mai ales pentru copii. Tonul mărunţit e, de fapt, o mărunţeală de resturi de peşte cu mult ulei de proastă calitate);

    Hai la slănină, neamulee! (inutil să menţionez că acasă nici ei, nici eu, nu mâncăm slănină). Foto Ioan Stoenică
  • lipii în loc de pâine (gata feliate, uşor de folosit cu orice, săţioase, naturale);
  • biscuiţi (preferabil simpli, fără creme), cereale porţionate, sana – pentru dimineaţă, pentru pauzele de pe traseu;
  • ciocolată, batoane de susan, fructe uscate, glucoză batoane, miere sau finetti în recipiente mici din plastic;
  • pentru prima zi: mâncare pregătită de acasă (şniţele, plăcinte cu brânză, chec etc);

    Sandwich cu şniţel, perfect pentru ture de o zi
  • la turele cu dormit la cort: „baza” pentru mâncarea gătită la primus: orez prefiert (dintr-acela în punguţe pentru fiert, care fierbe în 6 min), paste tot cu fierbere rapidă, mălai pentru mămălugă, cuş-cuş. Pe acestea le amestecăm cu „de toate” din prima categorie şi ies meniuri gustoase şi consistente;

    Cuş-cuş „cu de toate”, pregătit pentru a fi savurat, în cort, cu ajutorul „linguro-furculiţelor” – sporks – foarte iubite de copii. Foto: Ioan Stoenică
  • în ceea ce priveşte crudităţile, în funcţie de dificultatea traseului, de greutatea rucsacurilor, de sezon, putem adăuga câteva mere, banane (eu personal le evit pentru că mereu ajung cu ele stoarse), roşii (eu, eu! Gravidă în 8 luni, am cărat 3 kile de roşii la tură de mai multe zile, cu cortul). Dar ce avem mereu pentru aport de „viu” sunt verdeaţa (da, avem pătrunjelul cu noi chiar la ture grele de iarnă! Fiind o excelentă sursă de fier şi de… vitamina C. Şi schimbă complet gustul mâncării „uscate”) şi măcar o lămâie.

O categorie aparte de mâncare este reprezentată de alimentele „instant”. Dacă până nu demult prin asta se înţelegeau acele supe şi piureuri la plic din supermarket – pe care eu una nu le-aş recomanda nici duşmanilor, d-apoi copiilor, deşi mi-am început mersul pe munte cu aşa ceva, ca mai toţi ai generaţiei mele – în ultimii ani a apărut şi pe piaţa noastră românească o gamă variată de mâncare specială pentru expediţii. Este vorba despre mâncare liofilizată (pe scurt, mâncare gătită, îngheţată la temperaturi foarte joase şi „recompusă” printr-un procedeu special, astfel încât să ne putem bucura, în vârf de munte, de o tocăniţă cu pui, de exemplu, doar fierbând apa şi adăugând-o în plicul cu mâncare). Foarte avantajoasă datorită greutăţii scăzute, a concentraţiei calorice, a pregătirii rapide, ba până şi a economiei la spălat vase în natură (se poate mânca direct din plic), rămâne dezavantajul preţului. Iar din punct de vedere calitativ, singura pe care o recomand, fiind, dacă nu pot spune „naturală”, măcar „fără aditivi”, este cea de la Lyo Food. Şi mai scumpă decât cele uzuale, da. Dar singura pe care am mâncat-o cu poftă până şi eu, cea dotată cu „detector de E-uri” :)) Totuşi, în turele cu cei mici preferăm să gătim un pic mai…. tradiţional.

Hrănind pe bebeloi din burtă cu paste cu spanac by Lyo Food, în cadrul examinării de iarnă la cursul de lideri montani. Foto (cred) Costel Balan

O altă categorie de mâncare deloc de neglijat, care dă un farmec aparte turelor cu copii este cea pe care ne-o oferă direct natura. Mă refer în special la fructe de pădure, întrucât ciupercile, oricât am fi de cunoscători, recomand să le evităm a fi consumate pe loc cu copiii (o preparare termică insuficientă poate duce la probleme mai mici sau mai mari, de la crampe şi diaree până la intoxicaţie). Culesul fructelor sălbatice, însă, poate reprezenta o atracţie în sine pentru a porni în drumeţie.

Direct de la sursă! Foto: Ioan Stoenică
Porţia de sănătate! Foto: Ioan Stoenică

La fel şi plantele pentru ceai (vara, noi nu luăm pliculeţe de ceai, întrucât nu există unul mai bun decât cel din cimbrişorul aromat, proaspăt cules!). Dacă sunteţi norocoşi să nimeriţi la o stână sau la localnici primitori, deja se trece la un alt nivel al degustării de bunătăţi… şi se cheamă tură culinară! :))

Într-o tură cu familii marca Munţomama+Ioan Stoenică am avut parte şi de meniu special, la stână 😀 Foto: Ioan Stoenică
Adică aşa ceva! Foto: Ioan Stoenică

Şi pentru că tot vorbeam despre ceai… cel puţin la fel de importantă precum mâncarea este o hidratare eficientă. În condiţii de efort, deshidratarea la copii se poate traduce în febră, oboseală exagerată, hipotermie, insolaţie dacă s-a mers prin căldură. Orice pauză ar trebui să însemne câteva guri de apă, oferite copilului (nu aşteptaţi până cere, de obicei atunci e deja târziu). Dat fiind că este puţin probabil să avem rucsac pentru copii dotat cu sistem de hidratare, recomand ca fiecare copil să aibă asupra sa propria sticlă de 0.5l sau propriul bidon (colorat şi drăguţ) cu apă. Astfel, chiar dacă „grosul” se va consuma tot din sticla părinţilor, dorinţa de a-şi mai uşura bagajul/de a „se juca” cu bidonul/de a umple bidonul la loc la izvor etc îi va determina să bea.

Pauză de hidratare Foto: Ioan Stoenică

Iarna, termosul cu ceai devine absolut necesar, întrucât şi pentru adulţi e dificil să consume apa rece (iar gerul deshidratează la fel de mult ca soarele puternic, fiind aer foaste uscat!). Ceaiul, totuşi, hidratează mai prost decât apa, deci trebuie suplinit prin cantitate şi/sau prin adăugarea de electroliţi (utili şi vara, în apă).

Aşadar… poftă bună să aveţi! Şi nu uitaţi, bucuria unei experienţe pe munte este mai importantă pentru ei decât o masă sărită! 😀

S-aveţi poftă! (în şi de natură!) Foto: Ioan Stoenică

 

Munţi cu burţi

Intro 1: Nu calculez de când n-am mai scris pe blog. Oricum, de atunci s-au întâmplat multe. Şi un bebe. Care sper să fie de acord, de-acum încolo, cu reluatul textelor aici….

Intro 2: Acest text s-a vrut a fi un album facebook cu poze şi atât (continuarea albumului Munţii mei, din 2016, care se opreşte strategic la tura din Cozia, după care, chiar dacă nu am ştiut din prima, am mers pe munte în regim de „ou kinder cu surprize”). Dar, până la urmă, dacă tot scriu câteva cuvinte… de ce să nu le pun undeva unde să rămână şi, cine ştie, să fie chiar şi utile cuiva…

Mi s-a solicitat în mai multe rânduri să scriu ceva pe tema asta. A mersului pe munte cu burtică. Am fost şi sunt destul de rezervată. Pentru că, ştiţi voi… clişeul ăla cu „nicio sarcină nu se aseamănă cu alta” nu e chiar clişeu. Ascunde o mare doză de realitate. Chiar pt aceeaşi femeie, experienţele sarcinilor sunt foarte diferite… ce să mai zici de persoane distincte… De aici, iniţial, sentimentul meu că „nu aş şti ce să spun” (ca să fie cât mai universal valabil). Că acest articol va fi un fel de jurnal de poze „iola”, cum spune un cunoscut… adică „io la munte”, „io la mare”…. exclusiv experienţa mea din ultima sarcină. Apoi, însă, mi-am dat seama că, înainte de a trece la „uite cum a fost pentru mine”, aş avea să-ţi spun ţie, viitoare mămică, cel puţin 2 lucruri:

  1. sarcina nu este o boală (deşi unii medici ne induc percepţia asta). Dacă ai o sarcină fără probleme medicale speciale (sarcină fără risc), poţi continua să faci tot ceea ce făceai înainte (adaptat pe alocuri, dar nu tăiat de tot). Ce NU aş recomanda ar fi să te apuci de activitate fizică nouă în timpul sarcinii (dacă nu am făcut aerobic sau dans, nu mă apuc de ele gravidă fiind). Dar cu ceea ce făceai înainte, corpul este deja obişnuit, deci nu are niciun rost să renunţi (din nou, dacă nu există contraindicaţii medicale CLARE, cu diagnostic, pentru efortul fizic).
  2. (mai ales dacă ai făcut sport în viaţa ta): ai incredere în corpul tău. Eşti „conectată” la el (sună a newage-ism motivaţional conectarea asta, dar chiar există!), ascultă-l! Oferă-i încredere! Va şti să îţi spună stop când e nevoie (atenţie maximă, doar, să nu-i ignori semnalele). Şi aici o să vă spun o poveste… vreo 8-9 săptămâni având, cu un mic hematom/zonă de decolare diagnosticat(ă) ecografic, aveam deja plănuit revelion la cort, la peste 2500m, tură grea, de 5 zile. Medicul meu, o persoană relaxată cu care am comunicat foarte bine, mi-a spus că „dacă e să se întâmple ceva, se întâmplă şi în oraş”. Iar homeopatul nostru, o minunată şi plină de energie femeie de munte, mi-a spus, cu multă căldură: „ai să vezi că n-ai să faci mai mult decât e cazul”. Şi m-am dus. În dimineaţa 3 din 5, vreme perfectă, toate bune, pur şi simplu am avut „ceva” care m-a făcut să spun: „eu azi cobor”. Şi nu am continuat pe creasta pe care aveam de gând, ci am luat-o la vale. Rău ca pe coborârea aia rar mi-a fost; mă împiedicam în colţari şi mă întrebam cum ar fi fost să fim acum în urcare, pe o zonă sălbatică şi greu accesibilă ca cea din planul iniţial. Am pomenit-o atunci pe dr mea homeopată cu al ei sfat. Care m-a urmărit în toate drumurile de după acesta. Şi care n-a dat greş niciodată 🙂

Aşa că…. la drum! Cele ce vor urma sunt poze şi poveşti din turele pe care le-am făcut eu cu bebe la purtător. Sunt, deci, experienţa mea personală, în niciun caz „îndemn” să încercaţi şi voi („nu încercaţi acasă”, cum zic reclamele). De ce le pun aici? Nu, nu ca „loc de laudă” (că nu e meritul meu că am avut o sarcină fără probleme). Ci ca întărire a celor spuse mai sus. Ca să vă fac poftă de ieşiri în natură cu burtică (sau burtoi :)) ). Şi, de ce nu, ca aducere-aminte, peste ani…

Prima tură în care bebe şi-a făcut simţită prezenţa a fost una destul de tehnică: o tură de început de noiembrie pe Valea Morarului (Bucegi). M-am simţit minunat pe urcare şi… n-am apucat să mă întreb cum mă simt pe coborâre, întrucât pe ultima am făcut-o singură, la frontală, în alergare (mă grăbeam să ajung jos în seara aceea, colegii au mai rămas pe munte o noapte). În schimb drumul cu maşina, la dus, s-a lăsat cu opriri mai dese decât mă punea uzualul meu rău de maşină (fapt care a fost şi motiv de glume la vremea respectivă… ehee…).

Foto: Costel Balan

A doua zi m-a adus din nou în toamnă, pe dealuri din Valea Doftanei – Secăria. Aici, „la cratiţă” pe munte… fără să ştiu de câtă „cratiţă” urmează să am parte :)) Starea dubioasă s-a accentuat pe timpul turei, dar am pus-o pe seama oboselii din ziua precedentă…

Foto Cristina Bucur

Aici chestiunile au devenit serioase. La câteva zile după tura din foto de mai sus, iată-mă din nou pe munte, 4 zile prin sălbăticie (Munţii Buzăului), cu dormit la stâne, zile care mi-au forţat limitele rău de tot. Şi când ţi-e greaţă şi-n mers, şi-n stâna unde dormi, începi să-ţi pui întrebări… La finalul acestei ture s-a confirmat ceea ce deja începusem să bănuiesc: prezenţa lui bebe. Şi tot la finalul ei, din trăirile adunate în ea, am scris acest text, cu care am câştigat locul 2 la un concurs de literatură montană. Singura poză:

Foto Ioan Stoenică

Cu planurile proaspăt „şocate”, ce altceva rămâne de făcut decât… o splendoare de tură tehnică prin abrupturile Bucegilor? :)) (înainte să daţi cu „inconştienţilor” în noi, menţionez că această tură de 1 zi a fost alternativă de liniştit Ilinca pentru un plan iniţial de 3 zile pe nemarcate de iarnă în Făgăraş :)) ). Oricum, m-am descoperit pe mine cea prudentă, bine îngropată până acum; a fost prima dată când m-am bucurat de coborâre şi nu mi-a rămas gândul la alte înălţimi… Aveam cam 6-7 săptămâni aici:

Foto Andrei Badea
Foto Andrei Badea

„Tura anului”, ca de obicei, e cea de Revelion. Aia despre care vă povesteam mai sus. Planul era traversare Iezer-Oticu-Mezea-Făgăraş. Ce ne-a ieşit a fost un Iezer, nici măcar până la Păpuşa. Dar a fost… cu încercări, cu înţelegeri, cu bucurie. cu dârdâit, cu greu… Aveam 9 săptămâni şi aşa arătam eu (aci destul de terminată) şi căsuţa, aka restaurant festiv pentru trecerea dintre ani, aka hotel de mii de stele :)) .

Foto Ioan Stoenică
Foto Ioan Stoenică

Ianuarie a venit cu mari emoţii. Examinarea de iarnă din cadrul cursului de Lideri Montani Internaţionali (la care, v-am mai spus pe undeva, am un an în aşteptare, aici fiind finalizarea anului I, pt obţinerea calificării de ghid montan naţional cu competenţe de lider/ghid de drumeţie). Din nou, eu şi căsuţa noastră. În Munţii Cindrel. Acolo unde Doru de la Ref Cânaia, să-i dea Dumnezeu sănătate, are ceeeeeei mai buni castraveţi muraţi ever! :)) După care şi săpatul adăpostului, şi turele de 10 ore prin zăpezi şi jnepeni sunt floricică la ureche :))

Foto Costel Balan
Foto Ioan Stoenică

Tot în ianuarie ne-am plimbat un pic prin Ciucaş (aprox 14 săpt):

Foto Ioan Stoenica

Februarie a venit cu o tură în dragul de Hăşmaş. În care m-am bucurat de tot soiul de activităţi specifice gravidelor cumsecade :))

Foto Ioan Stoenică
Foto Ioan Stoenică

Tot în februarie, prin Latoriţei:

Foto Ioan Stoenică

Martie a adus cu el dealuri blânde de prin viitoarea mea „acasă” (aici, Pleşuva, vreo 20 şi ceva de săptămâni să fi avut):

Foto Ioan Stoenică

Dar şi o revenire în Cindrel (v-am mai zis de castraveţii ăia, nu? Dau dependenţă!). De data asta, cazare ca la carte, la refugiu.

Foto Ioan Stoenică

În mai, cu burtoi deja de vreo 30 săptămâni sau mai bine, am reluat o minunată tură prin Cernei şi Mehedinţi. Am descoperit, din nou, că sunt mai precaută în ceea ce priveşte stânca (deşi Mehedinţii vor rămâne mare iubire multă vreme). În rest, cortul dă cel mai bun somn, iar fizic mă simţeam cam la 90% din capacitate (spre deosebire de primul trimestru, când, deşi greaţă nu mi-a fost, nu am fost chiar my best version)…

Foto Ioan Stoenică
Foto Ioan Stoenică

Şiii, cireşica de pe tort, un Trascău la 33 săptămâni (5 zile, 15 kile ăn spate şi cam 85% din condiţia fizică normală). Cu dormit la cort şi Cheile Râmeţului prin apă până la… burtoi 😀

Foto Ioan Stoenică

Nu în ultimul rând, m-am ţinut şi de organizat dragile mele ture cu părinţi şi copii. Pe la 25 săptămâni am simţit un „moment prost”, nu am alergat la fel de eficient la jocuri, dar…. sper că şi vouă v-au plăcut pe cât mi-au plăcut mie!

Foto Laurentiu Macovei

(la aproximativ o săptămână după poza asta, în care puneam fundul în mişcare la „omizi”, am născut :D).

Rezultatul? Am născut la 36 săptămâni şi 4 zile un bebeloi perfect sănătos, cu greutate foarte ok pt vârsta la care s-a născut (2,8 kg). Gurile rele ar zice că am născut uşor mai devreme pentru că n-am stat locului; de fapt, cu excepţia turei din poza de mai sus (care a fost departe de a se chema „efort”), am avut chiar 3 săptămâni de lâncezeală serioasă înainte să vină bebe. Poate chiar de aceea s-a grăbit, de plictiseală? 😀 În schimb, aş zice că este o oarecare corelaţie între activitatea fizică efectuată constant pe sarcină şi modul în care a decurs naşterea. Am ajuns la spital pe picioarele mele la dilataţie 8 şi, în 20 minute, treaba era rezolvată, cu mine voioasă, perineul intact şi bebe dornic de… Vf. Laptelui (Rodnei).

Sfaturi pentru graviduţe pe munte, în urma experienţelor mele? Greu de dat. Am făcut parte din categoria norocoasă, pentru care sarcină=kg în plus şi atât. Fără greţuri, arsuri şi altele. Sau foarte slabe, oricum. Aşa că n-am simţit nevoia vreunui tratament special. Ce am observat, totuşi, a fost un necesar caloric crescut pe efort (altfel mi se făcea rău) şi faptul că drumurile cu maşina, mai ales pe nemâncate, au devenit un chin mai mare decât sunt, pentru mine, în mod curent. Aşadar… mâncare, hidratare, pauze când corpul o cere, voie bună şi încredere.

Ah, şi un partener relaxa(n)t! Face minuni! Am realizat în Cindrel, când un alt coleg mă trata ca pe un bibelou (în cădere de pe raft :)) ), cât m-ar fi descurajat o astfel de atitudine, dacă aţ fi avut parte de ea constant lângă mine. (Reversul fiind în Iezer când, pe coborârea cruntă de care vă povesteam, cea în care zăpada lua periodic culoare neagră în ochii mei, i-am spus omului meu că aş vrea o pauză. Că „nu mai pot”. Nu cred că mă auzise spunând asta vreodată pe munte, aşa încât nici nu s-a gândit să o ia ad literam: „ok, hai că ne oprim după ce ieşim din vânt, după dâmbul de acolo”, mi-a zis, luând-o repede înainte :))). Şut util, de altfel, pentru că, incomod sau nu, am descoperit că „nu mai pot” s-a transformat în „mai pot un pic” 🙂 Mulţumesc!)

Şi nu uitaţi… mergeţi în natură pentru a vă bucura. Nu pentru a bate recorduri. Mergeţi pentru aerul curat, pentru mişcare lejeră, pentru conectare cu cei dragi (ştiţi, ca atunci când cade netul şi trebuie să petreceţi timp cu familia. Şi descoperiţi că „par oameni de treabă!” :)) ). Pentru conectarea cu propriul corp, atât de necesară la naştere! (nici nu vă închipuiţi, dacă nu aţi născut, cât de necesară). Pentru o rugăciune spusă în linişte. Pentru amintiri foto de arătat nepoţilor.

Pentru orice, dar nu pentru a risca inutil şi a vă chinui.

Iar limita o ştiţi doar voi, fiecare dintre voi. Doar să nu staţi în casă!

PS: iar din primăvară, dacă sunt graviduţe din zona Bucureşti sau Braşov care vor ieşiri în natură (cuminţi, jur, în caz de mă citesc şi tăticii! :)) ) cu ghid(ă care să ştie ce înseamnă o sarcină), daţi de ştire şi găsim împreună variante potrivite!

Excursiile cu copii. Partea a doua: îmbrăcămintea şi încălţămintea

După ce ne-am făcut curaj să ieşim cu cei mici (şi ne-am înarmat cu răbdare, veselie, deschidere şi alte câteva secrete), iată-ne ajunşi cu rucsacul în… faţă. Da, deocamdată în faţă, uitându-ne la el şi întrebându-ne cu ce să-l umplem şi cu ce să nu. Şi asta vom vedea azi împreună…

rucsaci

(Acest articol, ca toate din seria „excursiile cu copii”, NU se adresează părinţilor care, în viaţa lor de adulţi, au mers sau merg încă pe munte. Ei ştiu ce au de făcut, luat etc. Articolele se adresează acelor părinţi care descoperă mersul pe munte împreună cu copiii lor. Şi care, deci, nu au nici timp să caute, să descopere, să se informeze singuri, dar nici nevoie de echipament prea sofisticat sau scump. Aşadar, luaţi-le drept un ABC al mersului pe munte, adaptat familiilor cu copii).

I. Reguli generale referitoare la echipament

Atunci când mergem pe munte, echipamentul trebuie să fie 1. adecvat; 2. suficient, dar nu în exces şi 3. să existe un minimum de rezervă pentru situaţii neprevăzute. Să le luăm pe rând:

echipam1.Adecvat: nu mergem pe munte în şlapi şi nici în tenişi (cum spune cineva drag mie, pentru că e la fel de potrivit precum a merge la plajă în cizme îmblănite). Nu mergem vara la munte cu bocanci de iarnă (doar pentru că se cheamă bocanci) şi nici invers. În funcţie de dificultatea traseului, pe care o studiem înainte, ne informăm şi alegem ce este potrivit (pentru că, mai ales între oamenii de munte, există şi extrema cealaltă, a „defilării” absolut inutile cu echipament de înaltă clasă pe trasee pe care respectivele piese nu doar că nu sunt necesare, ci devin hilare şi spun ceva despre gradul de experienţă al montaniardului care le afişează).

2. Suficient, dar nu în exces: dacă te duci într-o tură de 10 zile în Făgăraş, nu prea poţi merge cu o singură pereche de şosete de schimb (mă rog, dacă mergi singur şi dormi în cortul tău… :)) ). Dacă mergi iarna, „puloverul ăla gros” împletit cu drag de bunica nu îţi va fi nici pe departe suficient. Dar nici invers (cum este atât de clasic celor ce abia descoperă mersul pe munte), nu e deloc indicat să-ţi cari cu tine „tot dulapul”. Adică este bine să optimizezi în aşa fel încât, la finalul turei, să nu ai nimic din stratul de haine care vine în contact cu pielea (lenjerie intimă, tricouri, şosete) care să nu fi fost folosit deloc pe timpul turei, iar din stratele care vin deasupra, cel mult cu pelerina sau geaca de ploaie nefolosită (adică dacă ai cărat vara 3 polare şi nu ai folosit decât unul subţire într-o seară, undeva e o problemă: ai luat prea mult pentru condiţiile date).

3. Să existe un minimum de rezervă pentru situaţiile de urgenţă (redundanţa echipamentului). Aici discuţia e lungă pentru că, de fapt, la unii oameni exact regula asta duce la un rucsac prea voluminos şi greu (alţii, dimpotrivă, nici nu-şi pun problema vreo secundă că, în natură, poate interveni şi neprevăzutul. Chiar recent am asistat la o discuţie între un organizator de ture şi o persoană potenţial interesată, cea din urmă arătându-se foarte nedumerită „de ce e folia de supravieţuire pe lista de echipament obligatoriu, că doar noi nu vrem să facem tură de survival cu dormit sub cerul liber”). La turele spre care vă veţi orienta voi cu cei mici, regula asta înseamnă, în principal, să aveţi mereu la voi: o haină groasă în plus, o pelerină/geacă de ploaie, un tricou de schimb, o pereche de şosete în plus… şi alte câteva lucruri utile, precum lanterna frontală (sau orice sursă de lumină cu bateriile încărcate – NU telefon, care se descarcă imediat), ceva de aprins focul, un cuţit, o bucată de sfoară, o trusă de prim ajutor şi mai sus amintita folie de supravieţuire (acel „staniol” pe care îl vedeţi la TV peste victimele accidentelor de tot felul. Costă între 8-14 lei în orice magazin de profil, inclusiv Decathlon, şi cântăreşte cam 100g. Şi da, vă poate salva viaţa!).

echipam2

Regula este valabilă oricând, mai ales la turele de o zi (care tind să fie luate în uşor şi, deci, să devină „sursă” de chemat salvamontul, din cauza echipamentului nepotrivit/insuficient. Tentaţia e mare… vezi vremea bună când pleci, „mergem doar 3 ore”…. şi te rătăceşti sau vine ceaţa şi tu nu ai nici măcar o geacă la tine. Dacă într-o tură cu dormit la cort se întâmplă ceva, ai totul cu tine pentru a te descurca. În schimb, într-o tură de o zi, pornită pe vreme bună, riscurile ca o furtună, un rătăcit prin ceaţă, un accident în cadrul grupului sau orice alt hazard să vă prindă nepregătiţi sunt mult mai mari. Să nu fie! 🙂

II. Îmbrăcămintea

Alături de mâncare, este, poate, una dintre cele mai mari griji ale părinţilor când pleacă în orice fel de călătorie. Şi, dacă începătorii într-ale muntelui obişnuiesc să care prea multe haine şi prea multă mâncare, părinţii începători… cară, adesea, exagerat de multe haine (despre mâncare nici nu mai zic, o să vorbim despre ea într-un articol separat). Aş zice că utilizarea pe scară tot mai largă a maşinii personale în detrimentul transportului în comun are şi ea un rol important în asta. Am văzut şi la mine (părinte cu pretenţii de cunoscător) cum, în perioadele în care am circulat cu maşina cu copiii, căram cel puţin dublu faţă de necesar. Şi nu, nu rămâneau toate surplusurile la maşină, o bună parte din ele erau luate mai departe, pe traseu. De când mergem cu trenul, bagajul s-a optimizat incredibil…

tricou.jpg

Un factor care ajută considerabil optimizarea asta a bagajului este, însă, calitatea tehnică a îmbrăcămintei. Acum, faţă de acum câţiva ani, apariţia Decathlonului în majoritatea oraşelor mari, a crescut nivelul de acces al oamenilor care merg ocazional în natură la echipament tehnic de o calitate satisfăcătoare pentru nevoile lor, la preţuri rezonabile. Cum este şi cazul familiilor cu copii.

Pentru că da, nimănui nu-i vine să dea sume mari pe câte un tricou de munte care, anul viitor, nici nu-i mai vine copilului… Ori până nu demult, ofertele din magazinele specializate nu erau (cum nu sunt nici acum) tocmai ieftine. Aşa că, cel puţin pentru noi, second-hand-urile erau o opţiune grozavă. Şi mai sunt încă, doar că, spre deosebire de alte haine, echipamentul montan second are, cu ceva excepţii, două neajunsuri: greutate mai mare şi/sau material îmbătrânit (care îşi pierde proprietăţile – în special impermeabilitatea membranelor scade puternic în timp). Sigur, asta nu înseamnă că nu poţi avea noroc cu un super-echipament găsit în second: mi s-a întâmplat şi mie, nu doar o dată. Dar, ca să ştii să-l alegi şi să-l verifici, trebuie să te pricepi cât de cât.

bw2.jpg

O altă regulă importantă spune că la munte, atât pentru adulţi, cât şi pentru copii, este indicat îmbrăcatul „în straturi”. Ceea ce înseamnă că, în loc de o haină groasă, matlasată, pusă direct peste tricou, voi folosi o bluză de corp, o bluză termică şi o geacă subţire. De ce? E simplu: ca, în orice moment, să-mi pot regla temperatura corpului (în funcţie de efortul depus pe un anumit pasaj) scoţând/adăugând câte un strat subţire. Probabil că toţi începem mersul pe munte cu copiii vara, aşa încât nu voi insista pe echipament gros, de iarnă. Dar la munte, spre deosebire de oraş, deşi iarna nu-i ca vara, uneori… vara cam aduce a iarnă. Adică vremea se poate schimba brusc, iar diferenţele de temperatură pot fi foarte mari (ori, după cum ştim, organismul nostru asta înregistrează, diferenţa termică, nu valoarea absolută. Adică dacă în Sinaia erau 30 de grade şi plec în tricou, iar când mă dau jos din maşină la Piatra Arsă sunt 20 de grade, cu siguranţă nu voi mai putea sta în acelaşi tricou, voi avea nevoie de un strat în plus, întrucât o diferenţă termică de 10 grade este foarte mare, iar organismul o percepe ca atare).

Bun, atâta vorbăraie… dar ce haine luăm, totuşi, atunci când mergem pe munte? Şi, mai ales, ce luăm copiilor? Şi ce avantaje au hainele special create pentru asta faţă de cele de oraş?

geci1În ideea celor de mai sus, oriunde plecăm  (inclusiv în ture de o zi, da?), este esenţial să avem la noi ceva rezistent la ploaie. O haină, adică. Poate fi pelerină sau geacă cu membrană respirabilă, ultima fiind, evident, mai performantă, mai plăcută (întrucât, deşi ploaia nu intră în material, i se permite transpiraţiei să iasă din material), dar şi mai scumpă. Totuşi există acum suficiente variante relativ accesibile ca preţ, potrivite pentru ture uşoare, inclusiv pentru copii. Am specificat haină pentru că umbrela NU este adecvată pe munte  – o răsuceşte vântul, o putem agăţa în crengi, ne ocupă mâinile, este incomodă la drum lung. Pentru baietii mei, am testat cu succes atât o geacă Quechua, cât şi echipament sh (trebuie verificat înainte, nu vă bazaţi pe el până nu îl testaţi!).

Pentru sezoane intermediare, hainele din softshell (windstoppere) sunt alegerea ideală. Rezistente la vânt şi la umezeală, fără a fi complet impermeabile, au o respirabilitate bună şi oferă un bun confort termic. 

Ceva termic trebuie, de asemena, să se afle în rucsac. Acum polarele (acele pluovere sintetice speciale) se găsesc peste tot. Atât Quechua, cât şi variantele second sunt absolut satisfăcătoare pentru ture cu copii. De cele mai multe ori, polarul nu va fi folosit în timpul mersului, dar va fi foarte util atunci când vă opriţi pentru un scurt popas şi mai ales seara, la cort.

polare1.jpg

O bluziţă mai subţire, gen bluză de corp, de purtat peste tricou, este următorul strat. Şi urmează tricoul. Atât bluzele de corp, cât şi tricourile, se recomandă a fi tehnice. Adică din material sintetic special conceput în aşa fel încât să elimine transpiraţia spre exterior şi să se usuce foarte, foarte rapid. Vă spun drept, ca mamă, cu o investiţie de 50 lei în 3 tricouri Quechua sau Kalenji şi cu un tricou de bumbac pentru somn vă asiguraţi o săptămână la munte, la cort, cu cel mai activ copil (echivalentul dacă folosiţi doar tricouri de bumbac fiind de cam 10 bucăţi, pentru aceeaşi perioadă). Tricourile tehnice sunt extrem de uşoare, se usucă pe copil înainte să-şi dea seama cineva că a transpirat, se usucă la soare în maxim o oră dacă s-a murdărit şi a trebuit clătit într-un pârâu, se spală foarte uşor… sunt minunate, pe bune. Iar dacă cineva chiar are ceva cu ideea de sintetic (deşi nu ar trebui să aveţi până nu le încercaţi, senzaţia e foarte diferită de a unui „plastic” ordinar… şi eu am fost reticentă faţă de ele la început, dar practica m-a convins), există şi variante naturale, din lână merino, atât de iarnă, cât şi de vară (ştiu multă lume încântată de ele, eu nu le-am încercat încă, dar sunt sigură că sunt bune. Dezavantajele lor ţin de preţul mai ridicat şi de faptul că sunt textile mai sensibile, care pot fi spălate la maxim 30 de grade fără a le fi afectată forma sau culoarea).

tricou2

Un aspect important pentru părinţii de bebeluşi purtaţi: dacă plănuiţi o drumeţie cu ei (adică ceva mai mult decât o plimbare, ceva care să vă solicite cât de cât), luaţi haine de schimb şi pentru ei, preferabil tot speciale, şi ţineţi o haină groasă la îndemână. Pentru momentele de popas, în care îl daţi jos din carrier şi observaţi că e ud tot de la transpiraţia părintelui purtător şi, imediat ce e schimbat, deşi afară e cald, tremură sau, dacă e mai mare, se plânge de frig. Aceeaşi diferenţă termică bruscă îşi spune cuvântul, deci bebe va avea nevoie de un tricou uscat şi de un hanorac peste (pe care să-l daţi jos atunci când ajunge din nou în sistemul de purtare). Ideal ar fi să aveţi 2 tricouri tehnice pentru bebe şi unul pe părintele purtător astfel încât, în pauză, tricoul părintelui se usucă pe el, iar al lui bebe, cel proaspăt schimbat, se usucă pe iarbă şi este gata de a fi refolosit la următorul popas.

wrap

La capitolul pantaloni, din nou, a avea cea mai simplă variantă de pantaloni cu uscare rapidă scuteşte părinţii de „bucuria” căratului a 3 perechi de pantaloni de rezervă (ceea ce, dacă mă întrebaţi pe mine, nu e atât de exagerat precum sună. Un aşezat în iarba udă acum, un alunecat în noroi peste jumătate de oră şi un iaurt vărsat pe ei în pauza de masă şi… gata rezerva de pantaloni, înainte ca vreo pereche să fi apucat să se usuce). Ai mei funcţionează cu succes cu pantaloni Quechua şi, de data asta, nu am mers pe cea mai ieftină variantă, ci pe unii medii ca preţ, dar care oferă posibilitatea, foarte practică pe munte, de a se transforma din lungi în scurţi şi înapoi. Pentru o tură cu cortul mai iau o precehe de pantaloni de dormit (trening sau, preferabil, polar) şi, dacă vreau neapărat rezerva rezervei, încă o pereche de pantaloni scurti.

outfit g

Lenjerie intimă şi şosete. Dacă la ultimele, există şi variante tehnice, la lenjerie trebuie avut în vedere că, dacă pantalonii sunt cu uscare rapidă şi chiloţii nu, copilul tot ud la fund se cheamă că stă. Nu am căutat chiloţei tehnici pentru copii, ce-i drept, dar, dacă vremea se anunţă instabilă sau dacă tocmai a plouat şi iarba e udă, eu prefer oricând să-i îmbrac cu slipul de plajă în loc de chiloţei. În ceea ce priveşte şosetele, cred că e piesa de echipament la care, la copii, recomand să nu faceţi economie de cantitate. Adică o şosetă în plus nu e chiar atât de grea… şi, dacă tot vă ziceam că la o tură de o săptămână eu le iau 3 tricouri, la aceeaşi tură iau cam 8 şosete. Şi nu mereu, dar mi s-a întâmplat să fie nevoie de toate… Sigur, asta depinde şi de calitatea tehnică a şosetelor, dar şi a încălţămintei de deasupra lor.

outfit cris

Accesorii. Foarte importante nu doar ca funcţionalitate, ci şi pentru calitatea lor de a atrage copiii spre munte. Eu recomand cu tărie 2: parazăpezile şi bandanele multifuncţionale.

Parazăpezile sunt nişte bucăţi de material impermeabil, prevăute cu chingi de prindere pe bocanc şi cu elastic de reglare, utilizate la munte iarna, pentru a nu lăsa zăpada să intre între bocanc şi pantalon. Eu le recomand şi vara, sunt ideale pentru mers prin iarbă udă (protejează şi bocancii de udătură), pe poteci noroioase, ca protecţie împotriva muşcăturilor de şarpe etc etc. Eu le am mereu în rucsac şi vara, chiar şi pentru mine. Pentru copii, am unele confecţionate de mine (într-o perioadă am şi vândut pe site-ul Crisalida, poate le voi relua). Deşi Cris deja îmi foloseşte şi o pereche de-ale mele, mai vechi.

parazapezi

Bandanele sunt de multe feluri. Noi am folosit ani buni bandane de bumbac („baticuţe”) pentru ca, anul acesta, să îi bucur cu bandane tip buff (tubulare, din microfibră, cu uscare rapidă de tot şi cu cel puţin 6 modalităţi de utilizare). Sunt o investiţie minunată, la noi au înlocuit atât fularele, cât şi şepci/căciuli (cele dublate cu strat de polar). Şi este că-s drăguţe foc?

P1010045

III. Încălţămintea

bocanci2După mine, la munte, încălţămintea este cea mai importantă parte a echipamentului. Poţi merge cu multe improvizaţii, îţi pot lipsi multe, dar, odată ce ai început să mergi pe munte, începi prin a-ţi cumpăra o pereche de bocanci buni. Din punctul meu de vedere, deşi acum se practică tot mai mult mersul pe munte în adidaşi speciali, bocancul este şi rămâne sfânt. Şi mai ales la copii, care au încheieturile mai laxe prin natura fiziologiei lor… şi iar mai ales la copii, care nu ştiu să calce, se reped, nu sunt atenţi… bocancul e sfânt. Nu cea mai „de răcnet” marcă, dar să fie ceva care să ţină glezna. Şi impermeabili (pentru că altfel, la ture de mai multe zile, ar trebui cărate încălţări de schimb, ceea ce e foarte incomod). Noi am funcţionat şi funcţionăm cu tot felul de variante, atât bocanci luaţi din magazinele de profil (Karimorr şi Trezeta am testat noi, ca branduri), cât şi seconduri sau bocanci de oraş cu talpă bună, impermeabilizaţi cu spray/ceară. Anul acesta, Cris a „ieşit” din toţi bocancii, aşa încât am bifat şi câteva ture uşoare pe dealuri în adidaşi de drumeţie Quechua. Dar pe munte nu l-aş lua aşa. Astfel încât următoarea investiţie pentru el va fi într-o pereche nouă de bocanci frumoşi şi trainici! (edit peste vreo 2 ani de la publicare: între timp, Cris defilează fericit cu o pereche de Salomon sh cu care am umblat şi eu)

bocanci.jpg

Despre rucsac, cort, sac de dormit şi alte piese de echipament vom vorbi într-un articol următor. Până atunci, dacă vă decideţi să cumpăraţi pentru copii (sau pentru voi) piese de echipament, vă recomand nu vă aruncaţi la prima ofertă. Studiaţi bine şi alegeţi produsul cel mai potrivit nevoilor voastre. Iar dacă vreţi să mai auziţi informaţiile din acest articol într-o formă de prezentare mai interactivă sau dacă nu aveţi răbdare şi vreţi să aflaţi şi despre alte piese de echipament înainte să mă mişc eu cu următoarele articole… va las cu un link in care, timp de 50 de minute, Ioan vă vorbeşte despre echipamentul pentru drumeţii. Vă puteţi uita chiar împreună cu cei mici!

Şi, orice ar fi, nu vă limitaţi singuri din lipsa echipamentului. Care se face în timp. Pentru ture de vară pe dealuri, puteţi începe cu un minim pe care, apoi, să-l dezvoltaţi în funcţie de nevoile pe care singuri le veţi descoperi. Singura regulă este siguranţa. Altfel, muntele nu despre cutare marcă de haine este. Dacă era aşa… mai bine mergeam în mall 🙂

geaca si buff g

Iar dacă încă aveţi aspecte nelămurite referitoare la cum ne îmbrăcăm (copiii) pe munte, vă aştept cu drag întrebările în comentarii!

Excursiile cu copii. Partea I: pregătirea psihologică

A noastră, ca părinți, nu (doar) a lor! 😀

Notă introductivă: fiind primul articol pe acest blog, aș fi putut alege să scriu despre orice altceva. De exemplu, despre echipamentul necesar. Am preferat să încep cu partea de pregătire psihologică nu doar pentru că mă atrage subiectul, ci și pentru că, în general, la turele cu cei mici nimeni nu se aventurează prea departe de la început. Nimeni nu merge cu ei, ca primă excursie, în locuri în care lipsa unui echipament special este vitală (sau cei care o fac știu ce fac și nu au nevoie să citească despre asta). În schimb, impactul pe care îl are acea primă excursie pentru copil poate fi de referință pentru o bună bucată a vieții lui. Și despre asta aș vrea să vorbim azi.

Despre percepția lor versus percepția ta, ca adult care organizezi ceva ce vrei să le rămână în memoria mai mult sau mai puțin conștientă drept un moment pozitiv și care să schimbe ceva în ei. Grea muncă, nu? 😀

traseu6

1. Cel mai important aspect (după mine, cel puțin) este alegerea traseului în funcție de vârsta copiilor, de experiența acestora, dar și de cea a adulților organizatori. Altfel zis, să facem în așa fel încât, pentru copii, experiența să rămână ca o bucurie și nu ca o mare adunare de frustrări. Să facem în așa fel încât copiii să își dorească să meargă pe munte și a doua oară! Desculț prin fâneață - explorare liberăSau, cum mi-a zis mie cineva drag și cu multă experiență și la munte și la copii: noi, ca adulți, trebuie să avem grijă să le stârnim dragostea de natură și de mers, nu să epuizăm toate obiectivele dintr-o zonă vizitată. Și așa e! Voi despre câte obiective văzute în excursiile din copilărie chiar puteți spune că vă amintiți? Cel mult imagini, în ceață… Nu? În schimb, poate (sper!) că și voi aveți în amintire sentimente din excursiile făcute când erați mici. De la bucuria de a descoperi ceva complet nou (și ce univers se poate ascunde într-o poiană sau într-un pârâu!) și până la frustrarea că „mama nu mi-a dat voie” să mă urc pe stânca mult dorită, astfel de sentimente ne pot urmari toată viața și, ca orice altă experiestancință din copilăria timpurie, pot fi definitorii pentru modul în care viitorul adult din copilul de acum va percepe o anumită realitate (în cazul de față, ieșitul în natură). Astfel încât, decât să documentăm un traseu a la agențiile de turism (cu lista de obiective bifabile din oră-n oră, între care copiii să alerge absolut epuizați – rezultând, evident, și o suprasolicitare pe măsură, manifestată prin comportamente care să taie cheful de plimbări viitoare nu doar copiilor, cât și părinților) – mi se pare mai important să reușim, ca părinți, să realizăm un traseu accesibil, dar suficient de variat încât să-i captiveze, precum și o anumită stare de spirit (se cheamă entuziasm, pt necunoscători :D) care e ingredientul de bază pentru o viitoare mare iubire între copil și natură…

bucurie

Și durata traseului este importantă. Este indicat să se înceapă cu trasee de o zi (în care copiii să se familiarizeze cu sunetele pădurii, cu terenul denivelat, cu plantele, cu statul afară un timp mai îndelungat etc), pentru ca, apoi, să fie și ei gata de ture mai lungi, cu dormit la cort, în bivuac de tot felul etc.

barajeTot din categoria adecvării traseului la vârsta și experiența participanților este și o bună structurare a traseului: aveți grijă ca, în cadrul excursiei, să existe suficiente momente de explorare liberă si relaxare. Pentru un copil, contactul cu un mediu complet nou poate fi copleșitor și, de aceea, au și ei nevoie de timpul lor nestructurat, în care tot ce a fost asimilat să se sedimenteze. Eu am avut o experiență interesantă vara trecută când, nerespectând suficient această cerință, am avut parte, la un final de săptămână plină la munte, de o drăguță de suprasolicitare la Cris. Iar atunci când nu am uitat de timpul nestructurat, s-au bucurat în voie de momente precum explorarea dealurilor și a stâncilor, joacă în pâraie reci (barajele rămân preferatele lor) sau hârjoană în sacii de dormit.sac-cris

Și când oboseala a depășit anumite cote… vom vorbi, într-un articol viitor, și despre asta, despre modul în care somnul, masa și alte ritmuri dereglate de viața la oraș se reglează în cel mai fascinant mod la munte. Și adoarme copilul ”pe care mă chinui o oră să-l culc acasă”.. adoarme spontan, ”ca un prunc”, îndată ce i se oferă un minim de condiții 🙂 g-somn-1

Pentru unii poate părea amuzant că am specificat partea cu „traseu adecvat experienței adulților”… și sper să fie așa pentru tot mai mulți! Pentru că nu-s sigură dacă, dintre cei care fac drumeții cu copii, mai mulți sunt cei care se aventurează în locuri ce le depășesc lor înșiși nivelul de experientă sau, dimpotrivă, mai mulți sunt cei care nu îndrăznesc să iasă niciun pic (mic!) din zona de confort, deși, poate, undeva în adânc și-ar dori asta. (Oricum, nu e deloc recomandat să săriți gardul între cele două extreme fără pregătire 😀 Imaginați-vă ce impact ar avea asupra unui copil o primă excursie în care mama ar sări panicată la primul zgomot din pădure sau la prima insectă urcată pe pătură… :D).

Oricum, pentru părinții din categoria „aș-tot-merge-și-nu-m-aș-mai-opri” (așa, ca mine :D), ceea ce scriam mai sus, capacitatea de a rezista ispitei de a nu supraîncărca programul excursiei cu mai mult decât pot cei mici duce cu bucurie poate fi o adevărată provocare!

2. Obișnuiți-vă cu ideea că veți avea de acceptat și gestionat limitele lor. Care pot fi diferite de ale voastre. Da, părinte munțoman, ești pregătit să-ți auzi copilul (copilul tău, crescut din tine, „programat” de tine) urlând că lui nu-i place pe munte? Ești pregătit, de fapt, să accepți că el este o persoană diferită de tine, care poate avea, chiar și la vârsta asta mică, alte alegeri și alte limite? E greu, tentația e mare să consideri că „ai greșit ceva”. Ceea ce poate fi o variantă, e adevărat – și rolulmirare acestui articol e de a da câteva idei de pregătire psihologică pentru a evita unele dintre greșeli – dar, la fel de bine, poate fi vorba doar de diferențe între oameni. Cum îți dai seama despre care e vorba…. ei, asta e ceva sensibil. Și mai sensibil e să-și dai seama care este momentul în care trebuie să renunți și să accepți că lui nu-i place ce-ți place ție și care sunt celelalte multe momente în care, cu tact fin, îl poți ajuta pe copilul tău să depășească ceva ce nu era altceva decât o limită. Limită care îl ținea la distanță de ceva ce, de fapt, ar fi vrut să facă. O teamă de necunoscut sau de ceva perceput drept atât de mare, încât îl face să se simtă mic. Prea mic. Le știm bine și noi, aștia „mari”, doar…

Deci da, te poți trezi în mijlocul pădurii cu o criză de toată „frumusețea”, venită din te miri ce. Chiar recent vorbeam cu o prietenă, mamă de 2 fete plimbate muuult încă de când erau mici, care îmi povestea disperată că nu știe ce să mai facă pentru a le scăpa pe fete de o fobie foarte puternică de albine, cu toate că nu avuseseră niciun incident cu ele vreodată. Alteori frica nu este chiar irațională, însă se bazează (din nou, ca și la adulți) pe o experiență unică sau limitată și o înțelegere la fel de îngustă. De exemplu, vara trecută, în mijloc de sălbăticie în trei (băieții mei și eu, adică), Cris a căzut, din neatenție, în urzici. Au urmat niște foarte firești urlete și o destul de ușor de așteptat revoltă împotriva urzicilor, a pietrelor de pe potecă (ce „l-au împiedicat” :D), a mamei celei neatente care nu l-a păzit, a Cui a lăsat urzicile pe lume etc :)) Revoltă dublată de o frică puternică. A fost interesant pentru mine procesul prin care l-am ajutat să-și depășească, până la urmă, frica: tot prin „raising awarness”. padureL-am învățat cum să deosebească urzica de alte plante (de rugii fără rod de zmeură și mur, de exemplu), l-am învățat care e urzica și care e urzica moartă (ocazie pentru a discuta despre mimetism și rolul lui în lumea vegetală și animală), i-am arătat și faptul că poți pune mâna pe urzică fără să te urzici (dacă miști mâna în sensul țepilor și nu în sens opus lor)… oricum, rezultatul a fost nu doar că și-a lărgit câmpul de cunoaștere, ci și că… teama a fost înlocuită de altceva, ceva util: atenția (care nu este altceva decât utilizarea sănătoasă, necesară supraviețuirii, a emoției numită frică, emoție pusă în noi tocmai pentru a ne pune în gardă în fața pericolelor reale din mediu). Așadar, copilul mergea pe potecă, recunoștea urzicile dintre alte plante și mi le arăta, le dădea eventual deoparte cu bățul sau se ferea, dar isteria disparuse… 🙂

oboseala33. Pregătiți-i din timp cu informații despre traseu. Spuneți-le pe unde vor merge, ce urmează să vedeți și pregătiți-i din timp și pentru greutățile pe care le vor întâmpina. Că dacă noi tot repetăm că „va fi frumos, va fi extraordinar”, dar ei se trezesc în față cu o pantă care nu se mai termină (da, ok, cu peisaje frumoase, dar cui îi pasă de ele dacă ești mic și-ți dai duhul urcând?), s-ar putea nu doar să nu mai vadă frumusețile din jur, ci și să-și piardă, pe viitor, ceva din încrederea în judecata ta.

imbratisare4. Pe durata traseului, pregătiți-vă nu doar să răspundeți la întrebări, ci, mai ales, să povestiți. Să stârniți curiozități. Să canalizați voi atenția lor spre cele văzute pe traseu. Să îi încurajați, să îi îmbrățișați. Primul traseu mai lung făcut pe jos cu Cris a fost coborârea de la Babele la Peștera, în Bucegi (avea 4 ani jum, traseul l-am făcut cam în 3 h). Nu era obișnuit să meargă atât, dar faptul că i-am oferit suficientă atenție pe toată durata traseului și i-am povestit de toate, de la geologia zonei, floră, faună etc, până la sfaturi utile despre modul în care să calce pe coborâre l-au făcut să fie foarte entuziasmat, în ciuda oboselii. Anul trecut a venit rândul lui G să facă primele lui trasee (și, de la un copil care mergea mai mult în wrap decât pe jos, m-am trezit peste noapte cu un flăcău care a mers și trasee de 5 ore!). Pregătiți momente comice, pregătiți cu grijă nu doar traseul, ci și atmosfera (din experiența mea: un cântec de munte face minuni. Eu am fredonat doar 2 versuri dintr-un cântec despre Piatra Craiului cât am mers cu ei prin Prăpăstiile Zărneștilor și Cris, acasă, mi-a cerut să-l învățăm împreună și să-l cântăm tot. A ieșit super, avem și o variantă proprie deja, cu versuri adaptate 😀 Și am ajuns și la dueturi 😀 ).leagan2 Folosiți-vă creativitatea pentru a umple pauzele cu activități specifice și cu improvizații distractive cu rol de conectare, din care copilului să-i rămână clar mesajul că nu are nevoie de obiecte sau jucării sofisticate pentru a se distra, ci se poate simți minunat cu ce-i oferă natura (și un pic de imaginație). Nu cădeți în capcana de a căra cu voi multe jucării! . Și lăsați-i să se murdărească! Adică să experimenteze! Mașina spala atât de ușor… și bucuria lor, în schimb, e atât de mare! (și acest paragraf, despre idei de activități, va fi dezvoltat într-un articol separat)murdarire

5. Pregătiți mici „accesorii” cu specific montan care să le întregească impactul excursiei. Dacă bocancii sunt, cel puțin din punctul meu de vedere, obligatorii, alte obiecte care să-i facă să se simtă ”oameni de munte”, care pot lipsi, sunt binevenite, acolo unde este posibil. Ai mei s-au arătat foarte entuziasmați de tricourile de munte (Decathlon, vreo 15 lei bucata sau nici atât…. dar cu adevărat minunate și pentru mine, scutindu-mă de efortul de a căra câte 3-4 tricouri de bumbac per bucată copil). Tot deosebit de îndrăgite sunt și buffurile pentru copii, acele eșarfe tubulare multifuncționale, pe care le-au purtat, fie pe cap, fie la gât, întreaga iarnă (vom reveni pe larg și la acest subiect).

Ca să nu credeți că vă îndemn la golit portofelul (chiar deloc, dimpotrivă), și improvizațiile funcționează bine uneori. Cea mai drăguță fază dintr-unul dintre traseele (de neuitat) făcute vara trecută a fost când G a realizat că toți avem rucsac, numai el nu! Și, pentru a evita bătaia pe rucsac cu fratele mai mare, i-am improvizat rapid ceva din „punga” pentru mâncare. Vă las să admirați mândrul rezultat!rucsacg2

Din aceeași categorie sunt și mâncatul la primus (unde aceeași rețetă are complet alt gust decât acasă!), dormitul la cort, cumpăratul unui sac de dormit pentru copii etc. Aici sunt multe de spus și, din nou, vom vorbi mult mai pe larg despre aspectele tehnice într-un articol separat.

6. Dacă avioan-si-cris-1eți posibilitatea, oferiți-le modele, ”eroi ai muntelui” pe care ei să vrea să îi urmeze. Pentru că nimeni nu e profet cu proprii copii, zice proverbul, nu? Aici exemplele pot fi diverse, depinde cu ce știți voi că rezonează ei. Poate fetițele Crina și Dor Geta Popescu, cele care au bătut recorduri peste recorduri în alpinism, copii fiind… La noi, modelul clar a fost și este Ioan, care, prin emisiunea lui (”Pe poteci, spre inima ta!”), prin entuziasmul propriu și prin apropierea naturală de copii, a ajuns imediat… la inima lor. Și așa și-au dorit să aibă și ei ”bețe de trekking ca Ioan”, ”buff ca Ioan”, să meargă pe traseele din episoadele lui Ioan etc.  Cu siguranță veți mai auzi de el pe aici pe la mine. Un astfel de model poate avea un rol deosebit în motivarea și educarea copiilor în sensul deschiderii către natură. Într-un fel în care părintele, oricât ar fi de fain, e imposibil să reușească. Și dacă mai au și șansa de a merge cu eroul preferat într-o tură… vă dați seama de impact, nu?

6. Nu în ultimul rând: la nevoie, fiți fermi. Între oamenii de munte se știe că „la munte nu există democrație”. Că cei mai fără experiență ascultă de cei cu experiență, de liderul turei, pentru că poate fi în joc viața lor. Sigur, într-o tură cu copii nu e cazul de absolutizat nici una, nici cealaltă, dar nu strică deloc acele momente în care să conștientizeze și ei, puțin câte puțin, că e nevoie de o oarecare disciplină pentru a te putea descurca în natură. Că toate sunt bune și frumoase dacă nu faci greșeli… căci, așa cum spune un om drag mie, muntele nu le face, niciodată. Doar oamenii. Că ok, acasă poți să te pui în fund și să țipi 1 h dacă asta vrei, dar pe munte nu-ți permiți, dacă deja e seară, pentru că te poate prinde noaptea în pădure. Că acasă poți să nu mănânci, dacă vrei, că îți iei mai târziu din frigider, dar la munte nu merge, pentru că nimeni n-o să oprească grupul de câte ori are chef unul sau altul să mănânce sau pică de efort. Că acasă poți fi dezordonat, dar în cort, dacă e dezordine, poți pierde lucruri importante, de care depinde cel puțin confortul excursiei, dacă nu și supraviețuirea (de exemplu, daca ești neatent și verși apă pe sacul de dormit, dacă te bați cu fratele mai mare și rupi un băț de cort, dacă nu-ți mai găsești lanterna sau cuțitul… și exemplele pot continua).g-sac

Cu siguranță s-ar mai găsi multe de spus. Dar aș prefera să-mi spuneți și voi. Deci, voi ce secrete aveți? Ce a funcționat la voi în turele cu copii?