Ghiduşii cu copii. Despre turele cu ghid cu cei mici

În toamna lui 2017, cu bebe de doar 3 luni, am primit de la Digi24 o invitaţie de a apărea într-unul dintre episoadele emisiunii Jurnal pentru Copii. Erau interesaţi de o oră de educaţie montană, dar şi de povestea noastră, de ce înseamnă pentru mine a fi ghid montan şi ce presupune o tură în natură cu cei mici. Materialul final fiind foarte scurt, de aproximativ 6 minute, din cele multe şi amestecate spuse de noi, nu a rămas foarte mult sau foarte legat, ca informaţii. Dar întrebările de atunci m-au făcut să structurez răspunsurile în scris, în acest articol. Despre ce înseamnă o tură ghidată în natură cu copii.

De la filmare, septembrie 2017. Foto Ioan Stoenică

I. Pentru ghid

Multă lume are încă impresia că e „mai uşor” să faci ture cu cei mici decât cu adulţi. Din anumite puncte de vedere, da, este: traseele sunt scurte şi nesolicitante din punct de vedere fizic pentru tine, ca ghid. Tu rişti mai puţin să te accidentezi.

Unul dintre traseele mele preferate pentru ture cu familii sau cu şcoli, în apropierea Iaşiului. Foto Alina Roman

Dar vine şi reversul: dacă adulţii care solicită o tură ghidată se automotivează (ştiu de ce sunt acolo, traseul însuşi este motivaţia), pentru copii lucrurile sunt puţin mai complexe. Ei, poate, au fost împinşi de părinţi. „Haide, va fi frumos!”, spun ei, nostalgici după excursiile tinereţii sau exasperaţi că „ăl’ micu” stă toată ziua pe tabletă. Iar tu, ghidul, eşti dator să împlineşti celor 10 omuleţi curioşi şi foarte diferiţi din faţa ta această aşteptare. Că „va fi frumos” în natură. Tu ai rolul de a traduce natura pe înţelesul şi pe placul lor, astfel încât să o poată vedea şi ei ca tine: frumoasă. Pentru asta, în primul rând, trebuie să fii tu un autentic îndrăgostit de natură; falsitatea nu încape aici, plictiseala şi blazarea nici atât: copiii le sesizează imediat şi le amendează usturător. Dacă un grup de adulţi poate fi „păcălit” cu o atitudine profi, informaţii profi, dar gândul tău să fie la cearta cu bunica sau la factura de gaz… ei, la cei mici nu merge. Trebuie să fii dispus să fii 1000% (da, n-am greşit) prezent, să intri în joc cu toată seriozitatea.

Spot the guide. Cu toată seriozitatea, da? Foto Ioan Stoenică

Tu trebuie să cucereşti. Nu vârfuri :)) (oricum exprimarea asta, „a cuceri vârful” mi se pare foarte neinspirată… dar asta este altă poveste). Ci pe nişte omuleţi. Poate că „e mai uşor” pentru tine, că nu e neapărat necesar să fii as la opriri în piolet sau căutări in avalaşe atunci când mergi cu grupul. În schimb, trebuie să stai bine cu psihologia copilului şi nu numai. Să ştii să vorbeşti, să motivezi, să apreciezi şi să pui frâne, mult mai mult decât sunt necesare aceleaşi calităţi la un grup de adulţi.

Final de tură „motivaţional” pentru nişte temerari de vârstă preşcolară Foto (cred) Alina Roman

Trebuie să vrăjeşti, să atragi. Dacă merg cu un grup de adulţi, grija mea e să cunosc traseul; restul, ce vorbesc cu ei, cum „se leagă” grupul, se întâmplă spontan. Complet altă poveste e atunci când merg cu cei mici: a fi ghid pentru un grup de copii (cred că asta apare şi undeva în reportaj) înseamnă a lua un LOC (câteodată unul destul de banal: o pădure, o poiană, un râu ca toate celelalte) şi a-l transforma într-un CONCEPT. A-i crea o poveste. A-l presăra cu pauze gândite, cu jocuri tematice inspirate din ce oferă cadrul natural al respectivului loc, a-i da un nume, a-l pune pe o hartă împreună cu copiii şi altele. A-l face atractiv fără a-l schimba ca realitate geografică (adică nu construiesc parc de distracţii în pădure, pădurea rămâne aceeaşi. Dar ca realitate mentală pentru cei care vin în tură, pădurea respectivă trebuie să fie mai mult de „o pădure”).

O pădure… Foto Radu Irimia
…. nu rămâne niciodată DOAR o pădure! Foto Ruxandra Dragomir

Pentru a face asta, este nevoie de un întreg arsenal de materiale, precum şi de timpul dedicat pregătirii lor (ca idee, pentru pregătirea unei ture de o zi într-o zonă în care nu am mai organizat niciodată, muncesc „la birou” pentru pregătirea materialelor cam încă o zi).

Materialele pentru 2 zile în natură, cu 2 grupuri de copii

Şi responsabilitatea este uriaşă. De la cea referitoare la siguranţă (ferească Dumnezeu şi toţi sfinţii să fii implicat, ca ghid de tură comercială, într-un accident cu minori! Acesta este şi motivul pentru care multă lume se fereşte să organizeze ture pentru copii) până la cea „morală” : de tine poate depinde dacă unui copilaş îi va plăcea natura sau nu. Dacă tu ai venit nedormit sau fără chef şi ai răspuns repezit, este posibil să fi îndepărtat de natură pentru multă vreme, dacă nu pentru totdeauna, pe un omuleţ mic…

Grija pentru siguranţa grupului e o prioritate pentru orice ghid montan responsabil. Dar în turele cu cei mici, e un subiect şi mai „arzător” şi nu te relaxezi decât când toată lumea a ajuns cu bine acasă. Foto: Ioan Stoenică

Dar şi satisfacţiile sunt pe măsură. Te molipsesc cu entuziasmul lor, cu lipsa lor de preconcepţii, cu interesul pentru ce le arăţi (care rar ajunge la aceleaşi cote la noi, adulţii blazaţi „de viaţă”). Iar la finalul zilei rămâi cu bucuria că ai făcut ceva bun nu doar pentru 10 copii, ci pentru întreaga percepţie asupra naturii a viitoarei generaţii, pentru viitorul turismului montan responsabil. Sună „mare”… şi chiar este, nu-i aşa? 🙂

Din bucuriile vieţii de ghid pentru copii 🙂 Foto Iulian Olaru

II. Pentru copii

Ştiţi ce înseamnă o hartă mută? Este o hartă pe care sunt schiţate doar anumite elemente de bază (de exemplu, curbele de nivel şi râurile), urmând a fi completată de utilizator cu restul de informaţii (de exemplu, denumirile unor vârfuri, localităţi, alte toponime, altitudini etc). Sunt utilizate în special pentru teste de geografie.

Harta mută a subunităţilor Carpaţilor Româneşti (sursa: http://www.scrigroup.com/term/harta-muta-carpatii-orientali_c-8.php)

Îmi place să spun că, pentru un copil, o drumeţie fără un specialist alături se poate compara cu a „încărca” în memoria lui o astfel de hartă mută. Este, fără îndoială, util să ieşi în natură de dragul „ierbii verzi” şi al „aerului curat”, trecând lin, ca gâsca prin apă, prin tot ceea ce te înconjoară, fără prea multe întrebări. Este şi asta o latură a drumeţiilor şi e foarte departe de mine încercarea de a-i nega importanţa. Dimpotrivă, pentru un copil e foarte util să aibă suficient timp să-şi creeze propriile trăiri şi reprezentări despre un spaţiu. Şi dacă merg cu părinţii (mă refer la cei care nu au nici ei tangenţă prea mare cu natura) de trei ori la rând în aceeaşi staţiune, voi începe să ştiu că „la munte e mai frig”, „la munte sunt pietre”, „la munte cresc „brazi”” – denumire generică pentru toate coniferele. Dacă am noroc, prind de pe undeva şi vreun toponim local mai important. Dar cam pe aici se opreşte cunoaşterea. „Se vede frumos în depărtare” de pe vârf… dar ce se vede, ce munţi, ce localităţi… nimic. „Culegem flori” – că sunt ele de leac, toxice sau protejate de lege…. sau, măcar, cum se cheamă popular… de unde să ştim. „Ne urcăm în copaci” , fără să ştim că bietul „brad” e ditamai molidul. Şi încă mai credem în poveşti cu ursul care ne pândeşte după colţ ca să ne mănânce.

Este, încă o dată repet, bine şi important ca cei mici să aibă aceste prime experienţe, mai ales în familie. Dar mersul cu un ghid poate fi, pentru ei (dacă ghidul e bun în ceea ce face şi dacă există un minim de dorinţă/receptivitate din partea lor), cea de-a doua etapă din desenarea viitoarei lor hărţi mentale a unui teritoriu: completarea „hărţii mute” anterioare cu elemente, cu detalii care s-o umple şi să-i dea un sens.

Noţiuni de orientare…
Geologie… Foto: Iulian Olaru
Floră (aici, ciuperci). Foto Irina Nichifor
Faună. Foto (cred) Iulian Olaru

Mie asta îmi place cel mai mult, cred, din toate aspectele unei ture ghidate: să le „deschid ochii” participanţilor asupra elementelor întâlnite pe traseu. Să ştim ce vedem şi să începem să dăm atenţie celor văzute, nu doar să mergem şi atât. În cazul copiilor: „stânca asta – calcar – s-a format „pe vremea dinozaurilor” (Mezozoic)”. „Floarea asta se cheamă codiţa şoricelului, uitaţi ce frunze moi, ca o blăniţă, are, şi este bună pentru ceai, chiar dacă destul de amară”; „Haideţi să aflăm diferenţa între brad şi molid”.

„Salvând” un pui de molid, ne reamintim caracteristicile speciei. Reîmpădurire ad hoc! Foto Alina Roman

Foarte important mi se pare rolul întrebărilor, care să-i pună pe ei să gândească, să caute răspunsuri, să vadă logica din spatele fiecărui aspect micuţ din natură: „de ce credeţi voi că urzica moartă vrea să semene atât de bine cu urzica?”. „Vara ştim cu toţii că purtăm ochelari de soare la munte, dar iarna credeţi că ne trebuie sau nu?”. Întrebările-capcană sau gesturile menite să le atragă atenţia în mod „şocant” sunt, din nou, un mijloc mai eficient de a-i face să reţină ceva (în special o regulă) decât o simplă afirmaţie: „şi acum, că am terminat de mâncat, o să arunc punga asta aici, în tufiş…” (pauză de studiat mutriţe consternate. De obicei, spre bucuria mea, se găseşte cineva care să strige repede: „nu, nu e bine, murdărim natura!” – un minunat punct de pornire pentru o discuţie mai lungă….)

Cum se mângâie o urzică astfel încât să nu te înţepe? Foto Radu Irimia

Nu voi vorbi prea multe despre beneficiile mersului în natură pentru copii; e un subiect foarte vast, ar putea fi subiectul unui articol separat. Am încercat şi în interviu să vorbesc despre asta, dar a rămas doar o bucăţică (din punctul meu de vedere, nu cea mai relevantă). Da, mersul în natură îi face pe copii mai organizaţi, mai atenţi la detalii, mai deschişi către ceilalţi; dezvoltă colegialitatea şi conectarea (turele family sunt un minunat mijloc de conectare părinţi-copii), scoate copiii, măcar temporar, cu nasul din tablete şi telefoane. 

Turele family, un minunat mod de a petrece timp de calitate cu copiii… Foto Ioan Stoenică
… de a pune umărul la… joacă, împreună cu ei… Foto Carmen Parii
… şi de a dezvolta spiritul de echipă mixtă, mari şi mici. Foto Laurenţiu Macovei

Dar o calitate foarte importantă pentru un viitor adult sănătos emoţional, care se dezvoltă în natură – şi asupra căreia vreau să mă opresc puţin acum – este toleranţa la frustrare. O caracteristică ce mi se pare că lipseşte tot mai mult copiilor „din ziua de astăzi”; astfel încât, un pic de contact cu oboseala, disconfort fizic, vreun coleg care merge prea încet sau prea repede, ghidul care e enervant, trebuie ascultat ( 😀 ), foamea, frigul, şiretul desfăcut pe care nu mi-l mai leagă mama… nu doar că nu strică, ci clădesc nişte copii mai puternici, mai rezistenţi, mai stabili emoţional, mai capabili de o autoevaluare corectă şi mai capabili să aibă încredere în forţele lor. Doar au avut ocazia să le pună la încercare!

Bocanci fericiţi, de copii care nu renunţă la primul „dat de greu”! Foto (cred) Răzvan Constantin

Treaba mea, ca ghid, este şi să răspund curiozităţii celor mici, dar şi să o stârnesc. Să-i fac dornici de explorare. Odată deschis apetitul pentru cercetarea „lucrurilor mărunte”, curiozitatea lor nu se mai termină… şi, astfel, pe nesimţite, prin râs, întrebat şi jucat, oboseala se uită şi se pleacă acasă nu doar cu inima mai plină, ci şi cu… harta mai clar desenată în minte.

Fascinaţia unei lumi în miniatură, nou-descoperite, care îmbie la cercetare. Foto Iulian Olaru
Un grup de copii cu care am bătut toate recordurile la explorat pe îndelete: am parcurs un traseu de 40 min în nu mai puţin de…. 6h. Şi încă nu se terminaseră aspectele pe care le-ar fi găsit interesante şi demne de a fi explorate!

III. Pentru părinţi

Mare, covârşitoarea majoritate a celor care lucrează cu copii au vorba aceea cu: „nu e greu cu copiii, cât cu părinţii”. Şi mediul online pare a întreţine acest „război” între părinţii „care îşi strică/răsfaţă/nu lasă să evolueze proprii copii„, pe de o parte, şi diferiţii instructori/antrenori/profesori/ghizi/animatori care „nu înţeleg că al meu e special/nu răspund diferenţiat nevoilor copiilor/sunt prea duri cu copiii” etc. De unde porneşte această contradicţie în percepţii, mai ales că mulţi dintre instructori sunt, la rândul lor, părinţi? Aş vrea să exclud cazurile de pedagogi care degeaba sunt în locul respectiv şi să vorbesc despre situaţiile normale: cele în care atât ghidul (instructorul sportiv/animatorul etc), cât şi părintele, sunt dedicaţi şi doresc o experienţă cât mai frumoasă şi mai utilă pentru copii. Sensul acestui articol, de altfel, e tocmai ca voi, cei care, poate, veți ajunge să mergeți în ture organizate (de mine sau de alții) să înțelegeți mai bine nu doar în ce constă munca omului pe care îl plătiți, ci și cum puteți colabora mai bine cu el, cum îl puteți ajuta pentru ca ambele părți să profite optim.

Atunci când părinţii se implică şi intră în joc, beneficiul este maxim! (aici nu eram într-un parc, ci într-o pădure în toată regula, unde elementul antropic e foarte favorizant pentru jocuri tematice)

Din punctul meu de vedere, pentru părinţii copiilor care vin în turele mele family (deci cu părinţi cu tot), situaţiile în care am nevoie de colaborare sunt două:

1. (Introducere: Să ştiţi că nu degeaba foarte mulţi ghizi fac activităţi pentru copii, în timp ce oferta pentru family este foarte redusă. Când părintele este de faţă, se întâmplă adesea ca autoritatea adultă să se „dividă” între părinte şi liderul grupului. Dar cum ar fi ca ea să se adune/înmulţească? Ce am putea face pentru a fi astfel?) Prima situaţie, deci, este cea în care am nevoie ca părinţii din grup să-mi întărească autoritatea în faţa copiilor. Şi când spun „autoritate”, nu mă refer aaaaaabsolut deloc la „Vasilică, treci la loc, nu ţi-e ruşine!” (pentru că da, din păcate generaţia noastră de părinţi cu asta asociază autoritatea, cu violenţă, măcar verbală, cu tiranie, dominare). Nu despre asta e vorba, nu-mi doresc aşa ceva.

Încercare de a „submina autoritatea”? Nicidecum! Autoritatea nu are nimic de-a face cu distanţa sau cu atitudinea „scorţoasă”. Foto: Răzvan Oprescu

Mă refer la a le întări celor mici încrederea că, uite, aici ea nu vorbeşte prostii, hai să învăţăm ceva din experienţa cu care vine ea. Un exemplu: am avut, într-o tură family uşoară, pe dealuri, o familie care a venit cu bagajul în sacoşe, în ciuda descrierii mele amănunţite din eveniment, în care explicam care e rostul rucsacului, inclusiv pentru copii, şi în care trecusem un „nu” mare pentru pungi. Când i-am văzut, i-am rugat să renunţe la sacoşe. M-am oferit inclusiv să preiau eu o parte din bagaj în rucsacul meu (ceea ce, ca idee, nu e tocmai indicat şi de încurajat ca practică uzuală). Răspunsul a fost: „dar ei (cei 2 bărbaţi – erau 2 domni şi o doamnă, parcă) pot să care, se descurcă!”. Moment în care am oprit grupul pentru a le explica faptul că da, sunt absolut convinsă că se descurcă (din nou, traseul în sine era o plimbare prin pădure), dar copiii (ai lor şi ceilalţi) au venit acolo şi ca să înveţe ceva. Şi nu vor învăţa cum se merge corect într-o tură outdoor dacă eu accept în grup persoane cu sacoşe. Am simţit că s-au conformat fără prea multă bucurie; nu mai spun că şi mie mi-a picat destul de prost discuţia, nevoia de a insista de faţă cu ceilalţi participanţi etc. Sau un alt exemplu, când am fost nevoită să repet de mai multe ori unui copilaş (destul de mare, de vârstă şcolară, nu de 1-2 ani) să nu mai calce intenţionat toţi gândacii din cale, iar părinţii lui se uitau la mine ca la un picat de pe altă planetă: „dar sunt doar nişte gândaci!” (da, or fi, doar că eu încerc să le transmit aici „doarun mesaj, respectiv că natura trebuie respectată, de la mare la… foarte mic). Iar replica voastră, dragi părinţi, deja a disipat autoritatea, a mea şi a voastră deopotrivă, în ochii copilului.

Respectul faţă de toate fiinţele vii, de la colegii de tură până la… omizi şi gândăcei este una dintre cele 2 mari reguli în turele munţomămiceşti. Foto: Alexandra Popa

Despre asta vorbesc aici. Dacă tot aţi ales să mergeţi cu cineva din domeniu, lăsaţi-vă puţin pe mâna lui. Nu înseamnă să-l ascultaţi orbeşte, e om şi poate face greşeli, chiar în domeniul său de competenţă. Dar măcar de dragul lui „hai să încerc şi ceva diferit”, aveţi încredere în ghidul vostru şi în recomandările lui. Copiii vă vor urma exemplul. Oricare va fi acesta.

„Ţi-am dat o coaaaaarnăăă” – unul dintre momentele în care, făcând acel pas înapoi, îi surprinzi „dând mai departe” ce i-ai învăţat 🙂 Foto: Alina Roman

Iar strict legat de copii… faceţi un pas în spate. Şi eu, ca părinte, am tendinţa asta, de a răspunde în numele copilului ce poate şi ce nu, de a „dubla” copilului meu ce a spus instructorul… Dar încerc să mă las, jur 😀 Să stau cât mai invizibilă şi să las copiii să construiască ei înşişi relaţii cu cei din jur şi cu mediul. Relaţii nemediate de mine. Da, inclusiv când dau de greu… sau în special atunci. Aveţi un pic de încredere în copiii voştri, lăsaţi-le, măcar în relaţia cu natura, acel spaţiu în care să-şi construiască propriile soluţii. Şi acea toleranţă la frustrare despre care vorbeam puţin mai sus. Le va fi tare, tare utilă în viaţă această capacitate 🙂

2. Un al doilea aspect, cumva legat de primul, este cel al integrării în grup şi în regulile de grup. Din nou, am făcut şi voi mai face şi ceva la care nu mulţi organizatori „se înghesuie”, ture cu familii cu copii foarte mici (de la 3 ani). Unii dintre ei avuseseră contact cu grădiniţa sau altă formă de colectivitate, alţii deloc. Unii părinţi pun accent mai mult pe reguli, alţii mai mult pe libertate. Suntem diferiţi şi e minunat aşa. Dar… într-un grup, în special în natură, învăţăm, printre altele, că „supravieţuirea” uzuală nu înseamnă, ca la televizor, mâncat de viermi, înseamnă că respectăm regulile grupului. Şi că ne respectăm unii pe alţii. Cine a mers cu mine ştie că am doar două reguli pentru cei mici, pe care le spun tare şi răspicat la început. Două, nu zece, pe care le-am considerat întotdeauna esenţiale şi absolut necesare pentru bunul mers al lucrurilor (atât din punct de vedere al siguranţei, cât şi al veseliei tuturor). E ok pentru mine să fie nevoie să le repet. Sunt copilaşi mici, mediu copleşitor, nu le stă lor mintea la ce a turuit ghida la început. E mai puţin ok pentru mine ca, la repetate, re-re-repetate abateri, părintele, aflat de faţă, să nu ia niciun fel de atitudine.

Un grup unitar înseamnă o experienţă mai sigură şi mai interesantă pentru fiecare participant. Deci e regulă: ne aşteptăm unii pe alţii şi ne regrupăm ori de câte ori este necesar! Foto Cristina Mihăiţă

Îmi vine în minte o situaţie, cu un băieţel absolut genial, dar în mod evident total neobişnuit cu regulile, de orice fel. I-am spus în felurite moduri că nu ne apropiem de marginea abruptă a unui versant. L-am luat de acolo, l-am readus în grup, în zona sigură, dincolo de limita căreia stabilisem cu toţi participanţii că nu trecem (traseul nostru ocolind zona expusă şi fiind absolut potrivit copiilor). La un moment dat, destul de brusc, îl văd sărind efectiv spre margine. Am sărit şi eu în faţa lui şi am strigat un „X, nu, te opreşti acum!„, mare cât mine. S-a oprit. L-am readus în grup. Îmi amintesc faţa mamei lui. Nu era speriată, ci cumva blocată că eu, care de fel promovez educaţia cu respect, am putut să-i spun…. ba nu, să-i strig „nu” şi o „comandă” copilului ei. Nu cred că a realizat nici până azi că, fără „nu”-ul meu, exista o mare probabilitate ca el să se fi „oprit” abia în râpă… Că „mediul outdoor nu e acasă”. Mi-a fost imposibil pe moment să-i spun asta şi acum îmi pare rău. Nu am vrut s-o sperii cu conştientizarea momentului, care clar i-a lipsit (copilul a continuat să alerge destul de haotic, dar fericit, încă vreo 2 ore cât a mai durat evenimentul), dar cred că i-ar fi fost util.

Pentru mine, deplasarea organizată, în „monom”, are sens exclusiv atunci când configuraţia traseului o cere (zone înguste, vegetaţie deasă, pasaje expuse). Altfel, cred că e bine ca fiecare să aibă libertatea de a se poziţiona unde vrea în cadrul grupului. Foto: Cristina Mihăiţă

Dar vă spun măcar vouă: este minunat, serios, minunat dacă reuşiţi să le transmiteţi copiilor totul pe un ton cald, pozitiv, să-i oferiţi mereu libertate de decizie etc. Dar într-un grup şi în natură…. de un minim de disciplină poate depinde supravieţuirea. A ta sau a colegilor. Că în natură NU avem mereu libertate absolută de decizie, că trebuie să ascultăm de lider. Mai puţin „tragic” de atât, măcar voia bună a colegilor de tură poate fi stricată dacă un membru al grupului nu se încadrează deloc în „program”, polarizând atenţia în mod negativ. În turele în care nu sunt părinţii prezenţi, este exclusiv treaba mea să gestionez astfel de situaţii. Unde e tură cu părinţi, însă, unii copii aşteaptă întâi confirmarea părinţilor. Este firesc să fie aşa. Deci vă rog să mă ajutaţi să am grijă de copiii voştri, încurajându-le integrarea în grup, nu „dizidenţa” faţă de grup. Mulţumesc!

Nu spune nimeni că a sta grupaţi înseamnă a nu ne bucura de o alergare bună! Dar „să ştim şi noi”! Foto: Carmen Parii

Alte recomandări utile pentru părinţi găsiţi în acest articol (apropo şi de „va fi frumos” – şi de ce nu e suficient să le prezentăm doar această latură, ci şi eventualele greutăţi).

Acestea fiind zise, un ultim gând: aveţi grijă în mâinile cui vă lăsaţi copiii (atât din punct de vedere al siguranţei, cât şi al calificării – în domeniu outdoor şi în lucrul cu cei mici, deopotrivă. Este dreptul vostru – şi responsabilitatea voastră, aş adăuga eu – să cereţi să vedeţi atestatul care îi conferă ghidului vostru drept de practică!).

Vă las acum cu filmarea realizată de echipa Digi (primele 6 minute sunt despre noi) şi… să ne vedem în ture, mai bucuroşi şi mai pregătiţi!

Să construim hărţi cât mai colorate şi mai clare pentru minţile copiilor noştri! Foto: Cristina Mihăiţă

 

Reclame

Excursiile cu copii. Partea a treia: mâncarea

După ce am discutat cum facem tura cu  cei mici mai interesantă şi mai plăcută, după ce am văzut cum îmbrăcăm copiii… ajunserăm şi la subiectul sensibil al multor părinţi: mâncarea. „Da’ tu ce le dai de mâncare?” e întrebarea la ordinea zilei atunci când vorbesc cu alţi părinţi despre mersul pe munte. Nu o dată am primit solicitarea de a scrie despre asta… aşadar, încerc.

Câteva cuvinte-înainte

În primul rând, nu vă stresaţi foarte mult. Chiar dacă nu aveţi cei mai prieteni-cu-mâncatul copii, este foarte posibil ca, odată ajunşi pe munte, situaţia să se schimbe. Aerul şi mişcarea fac minuni, serios. Aceeaşi mâncare „scârboasă” acasă devine „delicioasă” la uşa cortului. Iar dacă, totuşi, treburile NU se schimbă, puteţi să vă folosiţi de context pentru a purta o discuţie cu ei despre importanţa disciplinei în natură. Cu alte cuvinte, înţeleg că nu-ţi plac pastele cu ton, dar, cu părere de rău, asta este ce avem aici. Nu vrei să mănânci, îţi va fi foame (acum… indicat ar fi, totuşi, să nu se ajungă chiar la foame extremă, pentru că ar deveni agitaţi şi amintirile create în tură ar putea să se transforme, pentru toţi participanţii, în unele nu-foarte-plăcute, atunci când aveţi de gestionat copii obosiţi, excitaţi de noile descoperiri…. şi flămânzi. E nevoie, altfel spus, de un echilibru atent între lecţiile de disciplină şi capacitatea lor de a le asimila, dar şi între lecţii şi… bucurat – întotdeauna alegeţi bucuratul 🙂 ).

Crisul meu nu mânca brânză de oaie acasă pentru nimic în lume. În tură, însă…. 😀 Foto Ioan Stoenică

În al doilea rând, atât voi, cât şi ei, trebuie să ştiţi dinainte de a pleca faptul că mâncarea pe munte nu poate fi „ca la mama acasă”. Nu poţi căra cu tine tot ce-ţi place şi e bine ca lor să li se explice asta dinainte (de exemplu, eu nu pot căra pe munte câte fructe şi legume proaspete aş mânca, în acelaşi interval de timp, acasă. Nu putem îndesa în rucsac un tort cu ciocolată). Recomand să faceţi împreună cumpărăturile/mâncarea/rucsacul, astfel încât să nu vă treziţi la faţa locului cu surprize („dar eu nu voiam caşcavaaaaal, voiam telemeaaaaa”), iar ei să nu se simtă puşi în faţa faptului împlinit în vârf de munte, fără alternative, când oboseala şi foamea predispun la exprimări… mai puţin prietenoase ( 😀 ) ale emoţiilor.

Instantaneu „la uşa cortului”. Nu ştim despre ce era vorba în realitate, dar un scenariu plauzibil ar fi: „mamii, gogoaşa asta e receee” „În 5 minute plecăm, să fie terminată până atunci!” :)) Foto: Ioan Stoenică

În al treilea rând, mâncarea pe munte, la fel ca la adulţi şi mai mult decât la ei, trebuie să fie calorică. Adică oricât de fani salate şi smoothie de fructe suntem, ca părinţi, în condiţii de efort cam mor copiii de foame cu ele. Astfel, e nevoie de o mâncare, fie ea „tradiţională” sau vegană/de post, care să ofere organismului suficienţi nutrienţi şi suficiente calorii, combinând necesarul de glucide şi lipide (necesare producerii de energie prin ardere rapidă, respectiv lentă) cu cel de proteine (care ajută la creştere – în condiţii de efort, inclusiv la creşterea masei musculare necesare pentru a face faţă respectivului efort). Nu voi intra în amănunte foarte mult, nu mă voi apuca să caut cifre cu necesarul caloric al copiilor la diferite solicitări fizice, nici eu nu îmi fac bagajul cu datele respective sub nas. Dar ideea de bază trebuie, totuşi reţinută: mâncare săţioasă, eficientă energetic şi transportabilă (era comparaţia aceea cu oul care dă energie cât o farfurie de ciorbă. Dacă ţii cură de slăbire, clar e mai bună ciorba. La munte, invers, e mult mai eficient să cari în spate un ou decât un borcan cu ciorbă 🙂 ).

În ultimul rând, mai facem şi mici compromisuri/abateri. Dacă acasă mâncăm doar raw sau bio, pe munte putem face o excepţie. Iar ciocolata – aia pe care acasă o ascundeţi de copii 😀 – aici e chiar importantă pentru ei!

Sfaturi concrete de meniuri n-o să dau, întrucât fiecare familie are propriile obiceiuri alimentare. Dar o să povestesc puţin despre noi şi despre categoriile de mâncăruri de luat pe munte.

Şi voi începe prin a prezenta modul în care structurăm noi mesele pe munte. Astfel:

  • în nicio dimineaţă nu se sare peste micul dejun (care, de obicei, e format din carbohidraţi cu ardere lentă – cereale, fructe uscate – şi iaurt/lapte/ceai). Pornim pe traseu, în mod ideal, cam la 30 minute după masă  – ca digestia să fie începută, să pornim cu o „rezervă” de glucide în sistem şi nu cu „stomacul greu”;
  • prânzul se ia pe traseu, deci va consta din mâncare rece, pregătită deja (un sandwich, o casoletă cu bucăţele de carne şi brânză din care luăm cu pâine) şi un desert (biscuiţi, ciocolată);

    Pauză de prânz din casolete. Foto Ioan Stoenică
  • cina este (să leşine fetele la dietă, da! :)) ) masa principală a zilei. Din raţiuni organizatorice (suntem ajunşi la cort/cazare, stabiliţi, avem timp de gătit) şi nu numai (dimineaţa deja plecăm „pe plus” energetic);

    Cină – paste rapide „cu de toate”. Înfulecată conform efortului – foto Ioan Stoenică
  • pe traseu, gustări rapide (un baton, o ciocolată, o glucoză) în pauze sau ori de câte ori simţim nevoia (nu aşteptaţi să scânciţi de foame sau să cădeţi din picioare de hipoglicemie! Gustare calorică la primul semn de nevoie dat de corp!)

    Pauză de crescut glicemia cu biscuiţi

Şi acum să vedem, totuşi, şi ce mâncăm. Am structurat cele câteva idei pe grupe de vârstă. Astfel:

I. pentru un bebe, laptele de mamă este meniul ideal. Din toată lista de beneficii, aici le trec doar pe cele care fac alăptarea perfectă pentru a ne uşura viaţa în natură cu bebe: laptele e mereu proaspăt, la temperatura optimă şi pregătit pentru a fi servit, „recipientele” nu necesită niciun tratament special înainte sau după utilizare, nu ai de cărat nimic în plus :)) Cocktail de sănătate, chiar şi din mers! 😀

Pit stop – foto Ioan Stoenică
Ca la uşa cortului – foto Ioan Stoenică
Doar capul uşor înclinat sugerează ce ocupaţie avea micul în momentul surprins în imagine 😀 – foto Ioan Stoenică

II. Pentru bebeluşi deja diversificaţi, dar care nu au ajuns încă la ton şi biscuiţi: există o întreagă gamă de mâncăruri speciale în magazine, mai bio sau mai puţin. Nu am luat niciodată 😀 Deci nu ştiu ce să vă spun despre ele. Acolo unde nu am putut adapta mâncarea noastră la nevoile lor, la cei mari am făcut „conserve acasă„: mâncarea de bebe gătită aşa cum erau deja obişnuiţi, pusă în borcane curate şi sterilizate borcanele umplute, prin fierbere, ca la conservele pentru iarnă. Nu o luaţi drept o recomandare studiată, ci drept o experienţă personală. Dat fiind că nu făceam trasee de mai multe zile cu bebe, pt 1-2, chiar 3 zile, puteam căra borcanele de sticlă, care se comportau asemeni oricărei conserve până la deschidere (atenţie la „click-ul” capacului la deschidere, ca la orice borcan. Gustaţi întotdeauna înainte de a oferi copiilor!). Un accesoriu de asemenea util, mai ales pentru turele de o zi, este un termos pentru mâncare (eu am unul primit, destul de nepractic din cauza volumului mare. Totuşi, deja l-am folosit de câteva ori şi la bebe. Şi intenţionez să-mi mai iau unul, mai micuţ).

III. Pentru copiii peste 1 an-jumătate – 2 şi pentru adulţi. Ţineţi minte regula „de 3 simplă” – adică regula de simplificat viaţa la cratiţă pe munte: alegem alimente 1. calorice 2. cât mai neperisabile 3. uşor de cărat şi de preparat. Exemple din ce folosim noi:

  • muşchi/slănină, caşcaval, telemea uscată, brânză de burduf, unt (iarna tăiate cubuleţe seara şi puse într-o casoletă, întrucât îngheaţă şi devin foarte dificil de tăiat în pauzele rapide de pe traseu). Conserve doar de ton (recomand ton bucăţi, mai ales pentru copii. Tonul mărunţit e, de fapt, o mărunţeală de resturi de peşte cu mult ulei de proastă calitate);

    Hai la slănină, neamulee! (inutil să menţionez că acasă nici ei, nici eu, nu mâncăm slănină). Foto Ioan Stoenică
  • lipii în loc de pâine (gata feliate, uşor de folosit cu orice, săţioase, naturale);
  • biscuiţi (preferabil simpli, fără creme), cereale porţionate, sana – pentru dimineaţă, pentru pauzele de pe traseu;
  • ciocolată, batoane de susan, fructe uscate, glucoză batoane, miere sau finetti în recipiente mici din plastic;
  • pentru prima zi: mâncare pregătită de acasă (şniţele, plăcinte cu brânză, chec etc);

    Sandwich cu şniţel, perfect pentru ture de o zi
  • la turele cu dormit la cort: „baza” pentru mâncarea gătită la primus: orez prefiert (dintr-acela în punguţe pentru fiert, care fierbe în 6 min), paste tot cu fierbere rapidă, mălai pentru mămălugă, cuş-cuş. Pe acestea le amestecăm cu „de toate” din prima categorie şi ies meniuri gustoase şi consistente;

    Cuş-cuş „cu de toate”, pregătit pentru a fi savurat, în cort, cu ajutorul „linguro-furculiţelor” – sporks – foarte iubite de copii. Foto: Ioan Stoenică
  • în ceea ce priveşte crudităţile, în funcţie de dificultatea traseului, de greutatea rucsacurilor, de sezon, putem adăuga câteva mere, banane (eu personal le evit pentru că mereu ajung cu ele stoarse), roşii (eu, eu! Gravidă în 8 luni, am cărat 3 kile de roşii la tură de mai multe zile, cu cortul). Dar ce avem mereu pentru aport de „viu” sunt verdeaţa (da, avem pătrunjelul cu noi chiar la ture grele de iarnă! Fiind o excelentă sursă de fier şi de… vitamina C. Şi schimbă complet gustul mâncării „uscate”) şi măcar o lămâie.

O categorie aparte de mâncare este reprezentată de alimentele „instant”. Dacă până nu demult prin asta se înţelegeau acele supe şi piureuri la plic din supermarket – pe care eu una nu le-aş recomanda nici duşmanilor, d-apoi copiilor, deşi mi-am început mersul pe munte cu aşa ceva, ca mai toţi ai generaţiei mele – în ultimii ani a apărut şi pe piaţa noastră românească o gamă variată de mâncare specială pentru expediţii. Este vorba despre mâncare liofilizată (pe scurt, mâncare gătită, îngheţată la temperaturi foarte joase şi „recompusă” printr-un procedeu special, astfel încât să ne putem bucura, în vârf de munte, de o tocăniţă cu pui, de exemplu, doar fierbând apa şi adăugând-o în plicul cu mâncare). Foarte avantajoasă datorită greutăţii scăzute, a concentraţiei calorice, a pregătirii rapide, ba până şi a economiei la spălat vase în natură (se poate mânca direct din plic), rămâne dezavantajul preţului. Iar din punct de vedere calitativ, singura pe care o recomand, fiind, dacă nu pot spune „naturală”, măcar „fără aditivi”, este cea de la Lyo Food. Şi mai scumpă decât cele uzuale, da. Dar singura pe care am mâncat-o cu poftă până şi eu, cea dotată cu „detector de E-uri” :)) Totuşi, în turele cu cei mici preferăm să gătim un pic mai…. tradiţional.

Hrănind pe bebeloi din burtă cu paste cu spanac by Lyo Food, în cadrul examinării de iarnă la cursul de lideri montani. Foto (cred) Costel Balan

O altă categorie de mâncare deloc de neglijat, care dă un farmec aparte turelor cu copii este cea pe care ne-o oferă direct natura. Mă refer în special la fructe de pădure, întrucât ciupercile, oricât am fi de cunoscători, recomand să le evităm a fi consumate pe loc cu copiii (o preparare termică insuficientă poate duce la probleme mai mici sau mai mari, de la crampe şi diaree până la intoxicaţie). Culesul fructelor sălbatice, însă, poate reprezenta o atracţie în sine pentru a porni în drumeţie.

Direct de la sursă! Foto: Ioan Stoenică
Porţia de sănătate! Foto: Ioan Stoenică

La fel şi plantele pentru ceai (vara, noi nu luăm pliculeţe de ceai, întrucât nu există unul mai bun decât cel din cimbrişorul aromat, proaspăt cules!). Dacă sunteţi norocoşi să nimeriţi la o stână sau la localnici primitori, deja se trece la un alt nivel al degustării de bunătăţi… şi se cheamă tură culinară! :))

Într-o tură cu familii marca Munţomama+Ioan Stoenică am avut parte şi de meniu special, la stână 😀 Foto: Ioan Stoenică
Adică aşa ceva! Foto: Ioan Stoenică

Şi pentru că tot vorbeam despre ceai… cel puţin la fel de importantă precum mâncarea este o hidratare eficientă. În condiţii de efort, deshidratarea la copii se poate traduce în febră, oboseală exagerată, hipotermie, insolaţie dacă s-a mers prin căldură. Orice pauză ar trebui să însemne câteva guri de apă, oferite copilului (nu aşteptaţi până cere, de obicei atunci e deja târziu). Dat fiind că este puţin probabil să avem rucsac pentru copii dotat cu sistem de hidratare, recomand ca fiecare copil să aibă asupra sa propria sticlă de 0.5l sau propriul bidon (colorat şi drăguţ) cu apă. Astfel, chiar dacă „grosul” se va consuma tot din sticla părinţilor, dorinţa de a-şi mai uşura bagajul/de a „se juca” cu bidonul/de a umple bidonul la loc la izvor etc îi va determina să bea.

Pauză de hidratare Foto: Ioan Stoenică

Iarna, termosul cu ceai devine absolut necesar, întrucât şi pentru adulţi e dificil să consume apa rece (iar gerul deshidratează la fel de mult ca soarele puternic, fiind aer foaste uscat!). Ceaiul, totuşi, hidratează mai prost decât apa, deci trebuie suplinit prin cantitate şi/sau prin adăugarea de electroliţi (utili şi vara, în apă).

Aşadar… poftă bună să aveţi! Şi nu uitaţi, bucuria unei experienţe pe munte este mai importantă pentru ei decât o masă sărită! 😀

S-aveţi poftă! (în şi de natură!) Foto: Ioan Stoenică