Ghiduşii cu copii. Despre turele cu ghid cu cei mici

În toamna lui 2017, cu bebe de doar 3 luni, am primit de la Digi24 o invitaţie de a apărea într-unul dintre episoadele emisiunii Jurnal pentru Copii. Erau interesaţi de o oră de educaţie montană, dar şi de povestea noastră, de ce înseamnă pentru mine a fi ghid montan şi ce presupune o tură în natură cu cei mici. Materialul final fiind foarte scurt, de aproximativ 6 minute, din cele multe şi amestecate spuse de noi, nu a rămas foarte mult sau foarte legat, ca informaţii. Dar întrebările de atunci m-au făcut să structurez răspunsurile în scris, în acest articol. Despre ce înseamnă o tură ghidată în natură cu copii.

De la filmare, septembrie 2017. Foto Ioan Stoenică

I. Pentru ghid

Multă lume are încă impresia că e „mai uşor” să faci ture cu cei mici decât cu adulţi. Din anumite puncte de vedere, da, este: traseele sunt scurte şi nesolicitante din punct de vedere fizic pentru tine, ca ghid. Tu rişti mai puţin să te accidentezi.

Unul dintre traseele mele preferate pentru ture cu familii sau cu şcoli, în apropierea Iaşiului. Foto Alina Roman

Dar vine şi reversul: dacă adulţii care solicită o tură ghidată se automotivează (ştiu de ce sunt acolo, traseul însuşi este motivaţia), pentru copii lucrurile sunt puţin mai complexe. Ei, poate, au fost împinşi de părinţi. „Haide, va fi frumos!”, spun ei, nostalgici după excursiile tinereţii sau exasperaţi că „ăl’ micu” stă toată ziua pe tabletă. Iar tu, ghidul, eşti dator să împlineşti celor 10 omuleţi curioşi şi foarte diferiţi din faţa ta această aşteptare. Că „va fi frumos” în natură. Tu ai rolul de a traduce natura pe înţelesul şi pe placul lor, astfel încât să o poată vedea şi ei ca tine: frumoasă. Pentru asta, în primul rând, trebuie să fii tu un autentic îndrăgostit de natură; falsitatea nu încape aici, plictiseala şi blazarea nici atât: copiii le sesizează imediat şi le amendează usturător. Dacă un grup de adulţi poate fi „păcălit” cu o atitudine profi, informaţii profi, dar gândul tău să fie la cearta cu bunica sau la factura de gaz… ei, la cei mici nu merge. Trebuie să fii dispus să fii 1000% (da, n-am greşit) prezent, să intri în joc cu toată seriozitatea.

Spot the guide. Cu toată seriozitatea, da? Foto Ioan Stoenică

Tu trebuie să cucereşti. Nu vârfuri :)) (oricum exprimarea asta, „a cuceri vârful” mi se pare foarte neinspirată… dar asta este altă poveste). Ci pe nişte omuleţi. Poate că „e mai uşor” pentru tine, că nu e neapărat necesar să fii as la opriri în piolet sau căutări in avalaşe atunci când mergi cu grupul. În schimb, trebuie să stai bine cu psihologia copilului şi nu numai. Să ştii să vorbeşti, să motivezi, să apreciezi şi să pui frâne, mult mai mult decât sunt necesare aceleaşi calităţi la un grup de adulţi.

Final de tură „motivaţional” pentru nişte temerari de vârstă preşcolară Foto (cred) Alina Roman

Trebuie să vrăjeşti, să atragi. Dacă merg cu un grup de adulţi, grija mea e să cunosc traseul; restul, ce vorbesc cu ei, cum „se leagă” grupul, se întâmplă spontan. Complet altă poveste e atunci când merg cu cei mici: a fi ghid pentru un grup de copii (cred că asta apare şi undeva în reportaj) înseamnă a lua un LOC (câteodată unul destul de banal: o pădure, o poiană, un râu ca toate celelalte) şi a-l transforma într-un CONCEPT. A-i crea o poveste. A-l presăra cu pauze gândite, cu jocuri tematice inspirate din ce oferă cadrul natural al respectivului loc, a-i da un nume, a-l pune pe o hartă împreună cu copiii şi altele. A-l face atractiv fără a-l schimba ca realitate geografică (adică nu construiesc parc de distracţii în pădure, pădurea rămâne aceeaşi. Dar ca realitate mentală pentru cei care vin în tură, pădurea respectivă trebuie să fie mai mult de „o pădure”).

O pădure… Foto Radu Irimia
…. nu rămâne niciodată DOAR o pădure! Foto Ruxandra Dragomir

Pentru a face asta, este nevoie de un întreg arsenal de materiale, precum şi de timpul dedicat pregătirii lor (ca idee, pentru pregătirea unei ture de o zi într-o zonă în care nu am mai organizat niciodată, muncesc „la birou” pentru pregătirea materialelor cam încă o zi).

Materialele pentru 2 zile în natură, cu 2 grupuri de copii

Şi responsabilitatea este uriaşă. De la cea referitoare la siguranţă (ferească Dumnezeu şi toţi sfinţii să fii implicat, ca ghid de tură comercială, într-un accident cu minori! Acesta este şi motivul pentru care multă lume se fereşte să organizeze ture pentru copii) până la cea „morală” : de tine poate depinde dacă unui copilaş îi va plăcea natura sau nu. Dacă tu ai venit nedormit sau fără chef şi ai răspuns repezit, este posibil să fi îndepărtat de natură pentru multă vreme, dacă nu pentru totdeauna, pe un omuleţ mic…

Grija pentru siguranţa grupului e o prioritate pentru orice ghid montan responsabil. Dar în turele cu cei mici, e un subiect şi mai „arzător” şi nu te relaxezi decât când toată lumea a ajuns cu bine acasă. Foto: Ioan Stoenică

Dar şi satisfacţiile sunt pe măsură. Te molipsesc cu entuziasmul lor, cu lipsa lor de preconcepţii, cu interesul pentru ce le arăţi (care rar ajunge la aceleaşi cote la noi, adulţii blazaţi „de viaţă”). Iar la finalul zilei rămâi cu bucuria că ai făcut ceva bun nu doar pentru 10 copii, ci pentru întreaga percepţie asupra naturii a viitoarei generaţii, pentru viitorul turismului montan responsabil. Sună „mare”… şi chiar este, nu-i aşa? 🙂

Din bucuriile vieţii de ghid pentru copii 🙂 Foto Iulian Olaru

II. Pentru copii

Ştiţi ce înseamnă o hartă mută? Este o hartă pe care sunt schiţate doar anumite elemente de bază (de exemplu, curbele de nivel şi râurile), urmând a fi completată de utilizator cu restul de informaţii (de exemplu, denumirile unor vârfuri, localităţi, alte toponime, altitudini etc). Sunt utilizate în special pentru teste de geografie.

Harta mută a subunităţilor Carpaţilor Româneşti (sursa: http://www.scrigroup.com/term/harta-muta-carpatii-orientali_c-8.php)

Îmi place să spun că, pentru un copil, o drumeţie fără un specialist alături se poate compara cu a „încărca” în memoria lui o astfel de hartă mută. Este, fără îndoială, util să ieşi în natură de dragul „ierbii verzi” şi al „aerului curat”, trecând lin, ca gâsca prin apă, prin tot ceea ce te înconjoară, fără prea multe întrebări. Este şi asta o latură a drumeţiilor şi e foarte departe de mine încercarea de a-i nega importanţa. Dimpotrivă, pentru un copil e foarte util să aibă suficient timp să-şi creeze propriile trăiri şi reprezentări despre un spaţiu. Şi dacă merg cu părinţii (mă refer la cei care nu au nici ei tangenţă prea mare cu natura) de trei ori la rând în aceeaşi staţiune, voi începe să ştiu că „la munte e mai frig”, „la munte sunt pietre”, „la munte cresc „brazi”” – denumire generică pentru toate coniferele. Dacă am noroc, prind de pe undeva şi vreun toponim local mai important. Dar cam pe aici se opreşte cunoaşterea. „Se vede frumos în depărtare” de pe vârf… dar ce se vede, ce munţi, ce localităţi… nimic. „Culegem flori” – că sunt ele de leac, toxice sau protejate de lege…. sau, măcar, cum se cheamă popular… de unde să ştim. „Ne urcăm în copaci” , fără să ştim că bietul „brad” e ditamai molidul. Şi încă mai credem în poveşti cu ursul care ne pândeşte după colţ ca să ne mănânce.

Este, încă o dată repet, bine şi important ca cei mici să aibă aceste prime experienţe, mai ales în familie. Dar mersul cu un ghid poate fi, pentru ei (dacă ghidul e bun în ceea ce face şi dacă există un minim de dorinţă/receptivitate din partea lor), cea de-a doua etapă din desenarea viitoarei lor hărţi mentale a unui teritoriu: completarea „hărţii mute” anterioare cu elemente, cu detalii care s-o umple şi să-i dea un sens.

Noţiuni de orientare…
Geologie… Foto: Iulian Olaru
Floră (aici, ciuperci). Foto Irina Nichifor
Faună. Foto (cred) Iulian Olaru

Mie asta îmi place cel mai mult, cred, din toate aspectele unei ture ghidate: să le „deschid ochii” participanţilor asupra elementelor întâlnite pe traseu. Să ştim ce vedem şi să începem să dăm atenţie celor văzute, nu doar să mergem şi atât. În cazul copiilor: „stânca asta – calcar – s-a format „pe vremea dinozaurilor” (Mezozoic)”. „Floarea asta se cheamă codiţa şoricelului, uitaţi ce frunze moi, ca o blăniţă, are, şi este bună pentru ceai, chiar dacă destul de amară”; „Haideţi să aflăm diferenţa între brad şi molid”.

„Salvând” un pui de molid, ne reamintim caracteristicile speciei. Reîmpădurire ad hoc! Foto Alina Roman

Foarte important mi se pare rolul întrebărilor, care să-i pună pe ei să gândească, să caute răspunsuri, să vadă logica din spatele fiecărui aspect micuţ din natură: „de ce credeţi voi că urzica moartă vrea să semene atât de bine cu urzica?”. „Vara ştim cu toţii că purtăm ochelari de soare la munte, dar iarna credeţi că ne trebuie sau nu?”. Întrebările-capcană sau gesturile menite să le atragă atenţia în mod „şocant” sunt, din nou, un mijloc mai eficient de a-i face să reţină ceva (în special o regulă) decât o simplă afirmaţie: „şi acum, că am terminat de mâncat, o să arunc punga asta aici, în tufiş…” (pauză de studiat mutriţe consternate. De obicei, spre bucuria mea, se găseşte cineva care să strige repede: „nu, nu e bine, murdărim natura!” – un minunat punct de pornire pentru o discuţie mai lungă….)

Cum se mângâie o urzică astfel încât să nu te înţepe? Foto Radu Irimia

Nu voi vorbi prea multe despre beneficiile mersului în natură pentru copii; e un subiect foarte vast, ar putea fi subiectul unui articol separat. Am încercat şi în interviu să vorbesc despre asta, dar a rămas doar o bucăţică (din punctul meu de vedere, nu cea mai relevantă). Da, mersul în natură îi face pe copii mai organizaţi, mai atenţi la detalii, mai deschişi către ceilalţi; dezvoltă colegialitatea şi conectarea (turele family sunt un minunat mijloc de conectare părinţi-copii), scoate copiii, măcar temporar, cu nasul din tablete şi telefoane. 

Turele family, un minunat mod de a petrece timp de calitate cu copiii… Foto Ioan Stoenică
… de a pune umărul la… joacă, împreună cu ei… Foto Carmen Parii
… şi de a dezvolta spiritul de echipă mixtă, mari şi mici. Foto Laurenţiu Macovei

Dar o calitate foarte importantă pentru un viitor adult sănătos emoţional, care se dezvoltă în natură – şi asupra căreia vreau să mă opresc puţin acum – este toleranţa la frustrare. O caracteristică ce mi se pare că lipseşte tot mai mult copiilor „din ziua de astăzi”; astfel încât, un pic de contact cu oboseala, disconfort fizic, vreun coleg care merge prea încet sau prea repede, ghidul care e enervant, trebuie ascultat ( 😀 ), foamea, frigul, şiretul desfăcut pe care nu mi-l mai leagă mama… nu doar că nu strică, ci clădesc nişte copii mai puternici, mai rezistenţi, mai stabili emoţional, mai capabili de o autoevaluare corectă şi mai capabili să aibă încredere în forţele lor. Doar au avut ocazia să le pună la încercare!

Bocanci fericiţi, de copii care nu renunţă la primul „dat de greu”! Foto (cred) Răzvan Constantin

Treaba mea, ca ghid, este şi să răspund curiozităţii celor mici, dar şi să o stârnesc. Să-i fac dornici de explorare. Odată deschis apetitul pentru cercetarea „lucrurilor mărunte”, curiozitatea lor nu se mai termină… şi, astfel, pe nesimţite, prin râs, întrebat şi jucat, oboseala se uită şi se pleacă acasă nu doar cu inima mai plină, ci şi cu… harta mai clar desenată în minte.

Fascinaţia unei lumi în miniatură, nou-descoperite, care îmbie la cercetare. Foto Iulian Olaru
Un grup de copii cu care am bătut toate recordurile la explorat pe îndelete: am parcurs un traseu de 40 min în nu mai puţin de…. 6h. Şi încă nu se terminaseră aspectele pe care le-ar fi găsit interesante şi demne de a fi explorate!

III. Pentru părinţi

Mare, covârşitoarea majoritate a celor care lucrează cu copii au vorba aceea cu: „nu e greu cu copiii, cât cu părinţii”. Şi mediul online pare a întreţine acest „război” între părinţii „care îşi strică/răsfaţă/nu lasă să evolueze proprii copii„, pe de o parte, şi diferiţii instructori/antrenori/profesori/ghizi/animatori care „nu înţeleg că al meu e special/nu răspund diferenţiat nevoilor copiilor/sunt prea duri cu copiii” etc. De unde porneşte această contradicţie în percepţii, mai ales că mulţi dintre instructori sunt, la rândul lor, părinţi? Aş vrea să exclud cazurile de pedagogi care degeaba sunt în locul respectiv şi să vorbesc despre situaţiile normale: cele în care atât ghidul (instructorul sportiv/animatorul etc), cât şi părintele, sunt dedicaţi şi doresc o experienţă cât mai frumoasă şi mai utilă pentru copii. Sensul acestui articol, de altfel, e tocmai ca voi, cei care, poate, veți ajunge să mergeți în ture organizate (de mine sau de alții) să înțelegeți mai bine nu doar în ce constă munca omului pe care îl plătiți, ci și cum puteți colabora mai bine cu el, cum îl puteți ajuta pentru ca ambele părți să profite optim.

Atunci când părinţii se implică şi intră în joc, beneficiul este maxim! (aici nu eram într-un parc, ci într-o pădure în toată regula, unde elementul antropic e foarte favorizant pentru jocuri tematice)

Din punctul meu de vedere, pentru părinţii copiilor care vin în turele mele family (deci cu părinţi cu tot), situaţiile în care am nevoie de colaborare sunt două:

1. (Introducere: Să ştiţi că nu degeaba foarte mulţi ghizi fac activităţi pentru copii, în timp ce oferta pentru family este foarte redusă. Când părintele este de faţă, se întâmplă adesea ca autoritatea adultă să se „dividă” între părinte şi liderul grupului. Dar cum ar fi ca ea să se adune/înmulţească? Ce am putea face pentru a fi astfel?) Prima situaţie, deci, este cea în care am nevoie ca părinţii din grup să-mi întărească autoritatea în faţa copiilor. Şi când spun „autoritate”, nu mă refer aaaaaabsolut deloc la „Vasilică, treci la loc, nu ţi-e ruşine!” (pentru că da, din păcate generaţia noastră de părinţi cu asta asociază autoritatea, cu violenţă, măcar verbală, cu tiranie, dominare). Nu despre asta e vorba, nu-mi doresc aşa ceva.

Încercare de a „submina autoritatea”? Nicidecum! Autoritatea nu are nimic de-a face cu distanţa sau cu atitudinea „scorţoasă”. Foto: Răzvan Oprescu

Mă refer la a le întări celor mici încrederea că, uite, aici ea nu vorbeşte prostii, hai să învăţăm ceva din experienţa cu care vine ea. Un exemplu: am avut, într-o tură family uşoară, pe dealuri, o familie care a venit cu bagajul în sacoşe, în ciuda descrierii mele amănunţite din eveniment, în care explicam care e rostul rucsacului, inclusiv pentru copii, şi în care trecusem un „nu” mare pentru pungi. Când i-am văzut, i-am rugat să renunţe la sacoşe. M-am oferit inclusiv să preiau eu o parte din bagaj în rucsacul meu (ceea ce, ca idee, nu e tocmai indicat şi de încurajat ca practică uzuală). Răspunsul a fost: „dar ei (cei 2 bărbaţi – erau 2 domni şi o doamnă, parcă) pot să care, se descurcă!”. Moment în care am oprit grupul pentru a le explica faptul că da, sunt absolut convinsă că se descurcă (din nou, traseul în sine era o plimbare prin pădure), dar copiii (ai lor şi ceilalţi) au venit acolo şi ca să înveţe ceva. Şi nu vor învăţa cum se merge corect într-o tură outdoor dacă eu accept în grup persoane cu sacoşe. Am simţit că s-au conformat fără prea multă bucurie; nu mai spun că şi mie mi-a picat destul de prost discuţia, nevoia de a insista de faţă cu ceilalţi participanţi etc. Sau un alt exemplu, când am fost nevoită să repet de mai multe ori unui copilaş (destul de mare, de vârstă şcolară, nu de 1-2 ani) să nu mai calce intenţionat toţi gândacii din cale, iar părinţii lui se uitau la mine ca la un picat de pe altă planetă: „dar sunt doar nişte gândaci!” (da, or fi, doar că eu încerc să le transmit aici „doarun mesaj, respectiv că natura trebuie respectată, de la mare la… foarte mic). Iar replica voastră, dragi părinţi, deja a disipat autoritatea, a mea şi a voastră deopotrivă, în ochii copilului.

Respectul faţă de toate fiinţele vii, de la colegii de tură până la… omizi şi gândăcei este una dintre cele 2 mari reguli în turele munţomămiceşti. Foto: Alexandra Popa

Despre asta vorbesc aici. Dacă tot aţi ales să mergeţi cu cineva din domeniu, lăsaţi-vă puţin pe mâna lui. Nu înseamnă să-l ascultaţi orbeşte, e om şi poate face greşeli, chiar în domeniul său de competenţă. Dar măcar de dragul lui „hai să încerc şi ceva diferit”, aveţi încredere în ghidul vostru şi în recomandările lui. Copiii vă vor urma exemplul. Oricare va fi acesta.

„Ţi-am dat o coaaaaarnăăă” – unul dintre momentele în care, făcând acel pas înapoi, îi surprinzi „dând mai departe” ce i-ai învăţat 🙂 Foto: Alina Roman

Iar strict legat de copii… faceţi un pas în spate. Şi eu, ca părinte, am tendinţa asta, de a răspunde în numele copilului ce poate şi ce nu, de a „dubla” copilului meu ce a spus instructorul… Dar încerc să mă las, jur 😀 Să stau cât mai invizibilă şi să las copiii să construiască ei înşişi relaţii cu cei din jur şi cu mediul. Relaţii nemediate de mine. Da, inclusiv când dau de greu… sau în special atunci. Aveţi un pic de încredere în copiii voştri, lăsaţi-le, măcar în relaţia cu natura, acel spaţiu în care să-şi construiască propriile soluţii. Şi acea toleranţă la frustrare despre care vorbeam puţin mai sus. Le va fi tare, tare utilă în viaţă această capacitate 🙂

2. Un al doilea aspect, cumva legat de primul, este cel al integrării în grup şi în regulile de grup. Din nou, am făcut şi voi mai face şi ceva la care nu mulţi organizatori „se înghesuie”, ture cu familii cu copii foarte mici (de la 3 ani). Unii dintre ei avuseseră contact cu grădiniţa sau altă formă de colectivitate, alţii deloc. Unii părinţi pun accent mai mult pe reguli, alţii mai mult pe libertate. Suntem diferiţi şi e minunat aşa. Dar… într-un grup, în special în natură, învăţăm, printre altele, că „supravieţuirea” uzuală nu înseamnă, ca la televizor, mâncat de viermi, înseamnă că respectăm regulile grupului. Şi că ne respectăm unii pe alţii. Cine a mers cu mine ştie că am doar două reguli pentru cei mici, pe care le spun tare şi răspicat la început. Două, nu zece, pe care le-am considerat întotdeauna esenţiale şi absolut necesare pentru bunul mers al lucrurilor (atât din punct de vedere al siguranţei, cât şi al veseliei tuturor). E ok pentru mine să fie nevoie să le repet. Sunt copilaşi mici, mediu copleşitor, nu le stă lor mintea la ce a turuit ghida la început. E mai puţin ok pentru mine ca, la repetate, re-re-repetate abateri, părintele, aflat de faţă, să nu ia niciun fel de atitudine.

Un grup unitar înseamnă o experienţă mai sigură şi mai interesantă pentru fiecare participant. Deci e regulă: ne aşteptăm unii pe alţii şi ne regrupăm ori de câte ori este necesar! Foto Cristina Mihăiţă

Îmi vine în minte o situaţie, cu un băieţel absolut genial, dar în mod evident total neobişnuit cu regulile, de orice fel. I-am spus în felurite moduri că nu ne apropiem de marginea abruptă a unui versant. L-am luat de acolo, l-am readus în grup, în zona sigură, dincolo de limita căreia stabilisem cu toţi participanţii că nu trecem (traseul nostru ocolind zona expusă şi fiind absolut potrivit copiilor). La un moment dat, destul de brusc, îl văd sărind efectiv spre margine. Am sărit şi eu în faţa lui şi am strigat un „X, nu, te opreşti acum!„, mare cât mine. S-a oprit. L-am readus în grup. Îmi amintesc faţa mamei lui. Nu era speriată, ci cumva blocată că eu, care de fel promovez educaţia cu respect, am putut să-i spun…. ba nu, să-i strig „nu” şi o „comandă” copilului ei. Nu cred că a realizat nici până azi că, fără „nu”-ul meu, exista o mare probabilitate ca el să se fi „oprit” abia în râpă… Că „mediul outdoor nu e acasă”. Mi-a fost imposibil pe moment să-i spun asta şi acum îmi pare rău. Nu am vrut s-o sperii cu conştientizarea momentului, care clar i-a lipsit (copilul a continuat să alerge destul de haotic, dar fericit, încă vreo 2 ore cât a mai durat evenimentul), dar cred că i-ar fi fost util.

Pentru mine, deplasarea organizată, în „monom”, are sens exclusiv atunci când configuraţia traseului o cere (zone înguste, vegetaţie deasă, pasaje expuse). Altfel, cred că e bine ca fiecare să aibă libertatea de a se poziţiona unde vrea în cadrul grupului. Foto: Cristina Mihăiţă

Dar vă spun măcar vouă: este minunat, serios, minunat dacă reuşiţi să le transmiteţi copiilor totul pe un ton cald, pozitiv, să-i oferiţi mereu libertate de decizie etc. Dar într-un grup şi în natură…. de un minim de disciplină poate depinde supravieţuirea. A ta sau a colegilor. Că în natură NU avem mereu libertate absolută de decizie, că trebuie să ascultăm de lider. Mai puţin „tragic” de atât, măcar voia bună a colegilor de tură poate fi stricată dacă un membru al grupului nu se încadrează deloc în „program”, polarizând atenţia în mod negativ. În turele în care nu sunt părinţii prezenţi, este exclusiv treaba mea să gestionez astfel de situaţii. Unde e tură cu părinţi, însă, unii copii aşteaptă întâi confirmarea părinţilor. Este firesc să fie aşa. Deci vă rog să mă ajutaţi să am grijă de copiii voştri, încurajându-le integrarea în grup, nu „dizidenţa” faţă de grup. Mulţumesc!

Nu spune nimeni că a sta grupaţi înseamnă a nu ne bucura de o alergare bună! Dar „să ştim şi noi”! Foto: Carmen Parii

Alte recomandări utile pentru părinţi găsiţi în acest articol (apropo şi de „va fi frumos” – şi de ce nu e suficient să le prezentăm doar această latură, ci şi eventualele greutăţi).

Acestea fiind zise, un ultim gând: aveţi grijă în mâinile cui vă lăsaţi copiii (atât din punct de vedere al siguranţei, cât şi al calificării – în domeniu outdoor şi în lucrul cu cei mici, deopotrivă. Este dreptul vostru – şi responsabilitatea voastră, aş adăuga eu – să cereţi să vedeţi atestatul care îi conferă ghidului vostru drept de practică!).

Vă las acum cu filmarea realizată de echipa Digi (primele 6 minute sunt despre noi) şi… să ne vedem în ture, mai bucuroşi şi mai pregătiţi!

Să construim hărţi cât mai colorate şi mai clare pentru minţile copiilor noştri! Foto: Cristina Mihăiţă

 

Poveste dintr-o viaţă cu munţi

– Şezi! spuse, cu glas şoptit. Apoi, mai tare: „Şezi!”

Ochii continuau să o fixeze, hipnotizant…

…………………………………………………………………………………………………………………….

Se împlineau deja trei zile de când lipsea de acasă. Niciodată nu mai plecase atât. De fapt, nici ea nu mai ţinea minte când a pus piciorul pe munte singură pentru prima oară. Să fi fost când s-a îmbolnăvit taică-său? Da, pesemne că atunci. Avea numai 10 ani şi nu a înţeles, venind de la şcoală, ce era cu toată vânzoleala din faţa casei lor. Toţi vecinii, adunaţi acolo… Apoi a văzut ambulanţa. S-a dus, atunci, la marginea pădurii şi şi-a plâns teama unui fag bătrân. Iar mama a început să fie tot mai mult plecată, făcând drumuri între spital şi diferite slujbe de o zi pe care le găsea prin sat sau în împrejurimi.

Când tatăl ei putea lucra, le mergea destul de bine. Aveau de toate, ba chiar în plus: vara veneau turişti şi cumpărau diverse din gospodărie. Chiar şi ea, Ana, stătuse o vară întreagă la micuţa tarabă cu brânzeturi instalată în faţa porţii, pe vremea când abia învăţase să socotească. Era tare mândră de asta. După primul accident, însă, nu a mai avut cine se ocupa. Au vândut o parte dintre animale. Pentru ajutor în gospodărie, mama a chemat o mătuşă îndepărtată, din partea tatălui, care, însă, a pus stăpânire pe casă într-un mod care a înfuriat simţul de dreptate adânc cuibărit în căpuşorul blond şi cârlionţat al Anei.

Neputând să-şi manifeste altfel revolta, a început prin a-şi bate joc de şcoală. Dintr-un copil atent şi dornic de carte, a devenit o mică răzvrătită nepăsătoare, în ciuda încercărilor repetate ale învăţătorului din sat, un om bun şi blând, de a o ajuta. Iar când a trecut în gimnaziu, lucrurile s-au dus la vale şi mai abrupt. Ana vedea că rezultatele ei o întristau pe mama, dar şi că aceasta – probabil înţelegând ce se petrece în sufletul ei cu acea intuiţie pe care numai mamele o au – nu-i spunea niciodată nimic. Pe măsură ce, parcă deliberat urmând un plan minuţios pregătit, şi-a câştigat rol de „oaie negară” atât la şcoală, cât şi în familie, a început să plece pe munţii ce mărgineau, din toate părţile, mica staţiune în care locuiau.

La început, mătuşa şi cei doi fraţi mai mari au certat-o. Au şi pedepsit-o. Fără rezultat: fata continua să plece prin păduri, aparent fără scop, uneori direct de la şcoală (sau în locul ei). În timp, probabil şi la intervenţia mamei, s-au obişnuit cu faptul că umbla mereu şi n-o mai întrebau nimic. Iar ea pleca tot mai des şi mai mult. Şi-aşa acasă mai mult încurca. De la o vreme, a început să aducă ciuperci, fructe de pădure sau plante de leac, pe care le punea, cu aceeaşi tăcută ostentaţie, în faţa alor ei. Le vindeau pentru un ban în plus, iar ea, probabil, simţea liniştea unei eventuale compensaţii. Probabil, pentru că nimeni nu ştia exact ce era în mintea şi în inima ei.

Iar prin sat umbla vorba că Ana a lui Nae Anton de la Ocol a înnebunit. Vorbe care o amărau grozav pe mama şi care au făcut-o – lucru complet neînţelept pentru situaţia disperată în care se aflau – să se certe aprig cu vreo două vecine mai înstărite drept în uşa bisericii, duminica, în zi de mare sărbătoare…

…………………………………………………………………………………………

Prima dată îi spusese Moraru dintr-a şaptea, pe drumul lor comun spre casă. Nu l-a crezut (i-a zis câteva cuvinte urâte şi a luat-o înainte). Apoi George şi Fane din clasa ei, care i-au scris pe caietul de fizică şi pe cel de română, cu carioca: “o s-ă te mănânce câinele în pădure!” (acasă, fiecare dintre ei a găsit, pe câteva zeci de pagini din aceleaşi caiete, “să”, fără cratimă, mare cât toată foaia. Atunci şi-au dat seama de ce Ana ceruse brusc la toaletă în timpul orei de sport…). Dar a început să-şi pună întrebări abia când Petre, un tânăr coleg al tatălui ei, a oprit-o într-o zi în centrul satului, cu un viraj brusc de bicicletă:

– Anuţ, te rog eu, Petrică, să nu te mai joci cu viaţa ta, i-a zis. Ce se aude prin sat despre câinele acela e adevărat. E scăpat probabil de la vreo stână; noi, pădurarii, credem c-ar fi turbat. Adică bolnav, periculos, Anuţ, înţelegi?

O scutură de mânecă. Fata îl privea cu ochii ei adânci şi negri, fără să spună nimic.

– Atacă noaptea animalele prin stâne. Colo-n deal la nea Cristi e a treia oaie pe care o ia într-o săptămână. L-au văzut băieţii lui, nu e lup, e mare şi lăţos şi negru tot… Dar că mai dă la oi n-ar fi aşa belea, dar acu o sărit la oameni de-ai noştri, Anuţ. Ciobanii i-or tot pus capcane, ca la lup, dar fix pe ăia care le-or pus, pe ăia i-o atacat când i-o prins. Dacă n-aş fi văzut prea multe-n viaţă ca să mai cred în basme, mai că aş pleca urechea la ce zic ei, cum că n-ar fi tocmai lucru curat, ci ceva drăcesc, cu animalul ăsta. Pe nea Vasile era să-l omoare bestia alaltăieri, când s-a dus să vâneze cu doi tipi din vale. Vasile l-o văzut şi făcea glume cu ăştia pe seama lui. O ţintit spre el, voia să scape satul de belea şi să impresioneze pe orăşeni. Dar să vezi… nici n-o apucat să ducă bine puşca la ochi, că ia-l de unde nu-i! Ş-apoi, când să dea ei spre casă, cine-i aştepta la marginea drumului? Vasile e la spital acu, iar ceilalţi doi au rupt-o la fugă, nu cred că o să-i mai vedem pe aici… Ano, tu mă asculţi, baremi?

Observase privirea fetei, pierdută undeva departe, prin praful de pe caldarâm. Parcă trezită de tonul ridicat al întrebării, îngână un “îhî…”.

– Am vorbit cu băieţii de la ocoalele dimprejur. Şi cu jandarmii. Nu ne avem noi foarte bine, ştii tu, dar acu nu mai contează. E liber să-l puşte care l-o reuşi a puşca… Ba chiar se vorbea să se dea bani ăluia de aduce fiara moartă la noi la Ocol.

Ochii Anei păreau, la aceste cuvinte, şi mai negri.

– Aşa că tu, Anuţ – vocea băiatului redevenise mieroasă – ascultă aici de Petre, stai cuminte acasă o vreme. Nu vrem să ai probleme cu jivina. Munţii nu fug nicărieri, nu? Gândeşte-te la biata maică-ta, aşa belea îi mai lipseşte… Îi dăm noi repede de capăt… ş-atunci te poţi duce iar, ba într-o zi vin şi io cu tine, să-ţi arăt un loc fain de ciuperci, găsit ast’-toamnă… Da? râse el şi o ciufuli pe păr.

Ea zâmbi şters, iar el se urcă înapoi pe bicicletă.

– Nu uita, mi-ai promis! strigă din mers, lăsând-o în norişorii prafului de pe şosea şi ai gândurilor…

………………………………………………………………………………………………………………..

Era a treia zi pe munte. Acasă fusese o ceartă teribilă, pe teme de bani. Cu învinuiri şi strigăte, mai urâtă decât de obicei. Anei îi era milă de maică-sa; ar fi vrut s-o ajute cumva, dar ştia că nu are cum. Plecase, aşadar, fără mare lucru la ea: un mic ghiozdan cu de-ale gurii şi o pătură veche, găsită în pod. Viaţa – care acum i se părea atât de departe – dinainte de boala tatălui ei o învăţase, însă, să se descurce bine în codru. Fiind mult mai mică decât fraţii săi, ea era cea mereu „rămasă în urmă” la treburi. Iar tatăl ei o urca pe cal sau în tractor şi o lua cu el în pădure. Învăţase, astfel, să deosebească arborii, ciupercile bune de cele toxice, să citească urme de animale în noroi sau zăpadă; ştia plantele de leac, fiecare când trebuie culeasă şi la ce foloseşte; ştia să aprindă un foc, unde să se adăpostească de vremea rea şi cum să se comporte cu animalele sălbatice. Şi, bineînţeles, ştia munţii şi pădurile dimprejur ca-n palmă: mintea ei era o hartă complexă, tridimensională, desenată de-a lungul anilor de bătut la picior cele mai neumblate teritorii.

Sătucul lor – o mică staţiune balneoclimaterică de interes local, de fapt, un loc unde vilele de vacanţă contrastau puternic cu viaţa la limita subzistenţei dusă de populaţia rezidentă – era situat într-o depresiune închisă, înconjurată din toate părţile de munţi de altitudine medie. Principala resursă, pe care se construise întreg turismul din zonă, erau apele minerale. Iar iarna, un dezvoltator local cu iniţiativă obţinuse fonduri pentru amenajarea unei pârtii de schi. Munţii, în schimb, erau destul de neumblaţi. Deşi ar fi avut destule de oferit drumeţilor; păduri curate, ape, izvoare,  poieni, vârfuri cu privelişti, ba chiar şi o peşteră şi un mic canion. Interesul era, însă, suficient de scăzut, astfel încât primăria nu a considerat prioritară amenajarea de trasee. Existau câteva, marcate mai demult, dar starea marcajelor era destul de precară.

Ana ştia să hoinărească, însă, pe vechile drumuri de exploatare forestieră năpădite de vegetaţie; urca şi cobora de-a dreptul pante abrupte, deşi, de multe ori, era încălţată doar cu cizme de gumă, şi se căţăra cu aceeaşi abilitate în copaci sau pe stânci. Pentru orientare se folosea de experienţă şi intuiţie, deşi, uneori, scotea de la gât cel mai preţios dar primit vreodată de la tatăl ei: o mică busolă metalică, ruginită, găsită de acesta pe munte. I-o oferise Anei cadou, împreună cu explicaţii de bază despre modul ei de utilizare. Iar ea a legat-o cu un şnur din lână colorată, împletit la şcoală, şi a pus-o la gât, unde o purta cu sfinţenie, asemeni unei amulete.

Acum ajunsese mai departe de sat decât fusese vreodată, aşa că folosea des preţiosul instrument. De dormit dormea în adăposturi făcute din crengi sau direct sub cerul liber, iar cu mâncare o sătura din plin pădurea la mijloc de iulie…

…………………………………………………………………………………………………………………..

Ochii continuau să o fixeze. Pentru o clipă, fata a experimentat un sentiment straniu, pe care viaţa, ce nu fusese blândă cu ea, nu o lăsase să-l simtă prea des: teama. Sub forma unui fior prin tot corpul, care a blocat-o locului. Apoi, însă, ceva mai puternic decât capacitatea ei de împotrivire a îndemnat-o să privească şi ea, fix şi atent, direct în ochii animalului, care se apropiase pe nesimţite şi care, acum, mârâia ameninţător….

Petre avusese dreptate. Era un câine uriaş. Un exemplar rar de găsit chiar şi prin stâne. Laţele negre de blană încâlcită, acum zburlite într-o încordare sincronă, îl făceau să pară şi mai masiv. Labele, enorme şi ele, erau pregătite parcă să execute saltul perfect; fălcile puternice lăsau dezgoliţi colţi înfricoşători, plini de bale. Coada îi era ridicată, pregătită de atac.

Însă Ana îl privise în ochi. Ochi negri ca ai ei. Spre deosebire de ai ei, fioroşi şi ameninţători. Dar acel ceva care o făcuse să ignore vocea tatălui ei din cap („niciodată nu privi un animal agresiv direct în ochi, îl vei întărâta şi mai mult”), o făcuse să privească… în ascultare. Era ca şi cum întreaga ei fiinţă măruntă s-ar fi deschis ca o enormă ureche, ce putea auzi glasuri pe care, cu organele noastre obişnuite de simţ, nu le putem percepe. Era întâia oară când privea aşa, văzând mult mai în adânc, dincolo de ameninţarea din ochii jivinei. Şi, absolut instantaneu, a ştiut. Nu s-a mai poziţionat nici ca victimă, nici ca un adversar mai puternic. Ci într-o ascultare absolut egală. Şi liniştită. A simţit crescând în ea un fel de… dragoste? De compasiune, pentru fiinţa din faţa ei şi pentru toate fiinţele. Din jurul ei, din pădure, din lume…

– Şezi! a spus, şoptit. Apoi, mai tare: Şezi!

Tot muntele, la unison, era, în momentul acela, în glasul ei şoptit. O forţă nouă, asupra căreia nu putea avea niciun control raţional, dar care îi deschidea perspectiva asupra unor trăiri despre care nici nu şi-ar fi închipuit că există.

– Cred că ţi-e greu să fii mereu gonit, s-a auzit spunând.

La început s-a domolit blana de pe spate. Firele lungi şi negre începeau, imperceptibil, să se reaşeze ordonat, în lumina apusului.

– Dar ei nu înţeleg, a continuat Ana, ca în transă. Nu-s răi… doar nu înţeleg.

Cine ar fi văzut scena, din exterior, ar fi putut observa privirea ei „goală”. Ochii negri, fixaţi undeva „departe”. Ca şi cum nu ea era cea care vorbea. Privirea care îi făcuse pe săteni să şuşotească pe la colţuri. Din tonul vocii, însă, se revărsa o incredibilă dragoste…

– Eu sunt la fel ca tine. Şi ăştia sunt munţii noştri…

Botul animalului încetase deja tremuratul nervos şi maxilarul se închidea treptat.

– Ai tăi şi ai mei! zise, cu un ton parcă brusc jucăuş, copilăresc. Şi, pentru prima oară, schiţă un zâmbet.

Atunci se petrecu incredibilul: imensul animal se lăsă din genunchi, se aşeză în frunze şi puse, docil, botul între labe.

……………………………………………………………………………………………………………

Împrietenirea (sau, mai corect spus, „împreună-îmblânzirea”… căci astfel de suflete, când se găsesc, nu pot rămâne doar prieteni, ci se metamorfozează unul pe celălalt până la un tandem dus la perfecţiune) a curs pe cât de treptat, pe atât de firesc. Iar Ana s-a schimbat. A început iarăşi să zâmbească, apoi să râdă în hohote, pe măsură ce îşi înfunda mâinile în blana moale a Câinelui, alergau împreună prin iarba cât ea de mare sau se scăldau în vreo bulboană; pe măsură ce îi şterpelea pe furiş câte o bucată de pâine la masă sau se ascundeau împreună de vânătorii care, ca un făcut, niciodată nu reuşeau să-i dea animalului de urmă. Pe măsură ce se întâlneau, zi de zi, în acelaşi loc, sub acelaşi fag, unde Ana fluiera scurt şi-l striga, melodios: „Cââââineeeee!”

(Da, nu ar fi avut cum să-i dea alt nume. Un câine numit Câine este dovada supremă că animalului i se recunoaşte deplina atingere a potenţialului său. Pentru noi, oamenii, e mai grea această devenire decât pentru orice altă făptură de pe faţa pământului. Dar Ana îl numise pe Câine, act prin care ea devenea instanţa care-l recunoscuse. Prin care şi ea, fără să ştie încă, creştea spre a fi mai Om. Alături de el. Şi de munţi.)

S-a dus, aşa, mai bine de o lună. Toamna, cu începutul şcolii cu tot, se anunţa în dimineţile răcoroase, în coloritul frunzelor, în ceţuri şi ciuperci… Ana nu spusese nimănui despre Câine; era marea lor taină, la care martori erau doar munţii. Oricum, nimeni nu ar fi înţeles… toţi se bucurau, doar, de faptul că fata „şi-a mai revenit”, devenise mai vorbăreaţă şi mai veselă. „Normală”. Mai saluta, mai punea mâna să ajute, mai cânta un cântec… Numai dacă, din întâmplare, se găsea cineva să-i spună că „nu se cade” pentru o fată de vârsta ei să umble toată ziua singură prin munţi, privirea i se întuneca din nou în acel mod de neînţeles, nu mai spunea nimic şi pleca imediat de acolo…

O altă ciudăţenie, de care nimeni nu şi-a dat seama prin corelaţie, era şi faptul că atacurile „câinelui turbat” s-au rărit până la dispariţie. Şi nu vorbesc despre atacurile asupra oamenilor; acelea au dispărut încă din ziua în care Câine a întâlnit-o pe Ana. Parcă ştiind că „ar supăra-o”, Câine evita, şi mai mult decât înainte, orice contact cu omul. Dar nici la stâne nu a mai făcut pagube. Şi nu era vorba că fata i-ar fi adus mâncare. Nu avea nici ea de unde. Pur şi simplu, loialitatea purtată Anei îl împiedica să mai facă mişcări care să atragă ura sătenilor asupra sa.

În acelaşi mod în care dragostea ei pentru Câine o împiedica să mai fie răzvrătită în rândul oamenilor. Simţea că ea putea fi singurul „avocat” al animalului în faţa sătenilor, în cazul în care acesta ar fi fost prins; fără să pună în cuvinte aşa, ea se pregătea să fie unul cât mai bun.

……………………………………………………………………………………………………………………..

În ziua aceea erau plecaţi mai adânc în munte. De fapt, erau chiar prin zona în care se întâlniseră întâia oară. Aproape de canion. Ana culegea ciuperci.

– Câine, ce ai?

Îl dezmierdă lung pe cap. El lăsă urechile în jos, ca întotdeauna, dar se ridică mai repede şi continuă să se agite, învârtindu-se cu o oarecare nerăbdare.

– Ce-i, frumosule? Ce simţi tu?

Înainte să termine întrebarea, câinele pornise deja înainte prin pădure.

– Hei, aşteaptă-mă! strigă fata, lăsând ciupercile şi luând-o la goană după el. Băiatule, unde mergem?

În loc de răspuns, animalul uriaş scheună prelung. Ana nu-l auzise niciodată scheunând astfel. Asemeni unui cântec trist… Simţi un fior, parcă prevestind că ceva e pe cale să se întâmple. Se lăsă pe vine şi-i mângâie spatele, lăsându-şi faţa în blana lui. Câine o privi, atunci, cu ochii săi mari şi profunzi. Se ridică în două labe şi „îmbrăţişă” fata, lipindu-şi botul umed de faţa ei, scheunând uşor. Ana era uimită, era prima dată când primea astfel de „îmbrăţişare” de la prietenul său blănos.

– Ştii ce, hai să plecăm de-aici, spuse ea, luă coşul cu ciuperci şi dădu să se întoarcă.

Atunci auzi strigătul.

La început, nu era foarte sigură că a auzit bine. Fusese un august ploios, în canion era apă pe fir şi putea să fi fost orice alt zgomot… Dar Câine lătră scurt, făcu câţiva paşi spre marginea prăpastiei şi apoi lătră iar, uitându-se în urmă, după ea, ca şi cum ar fi chemat-o. Fără să stea pe gânduri, îl urmă. Şi atunci desluşi, fără dubii, vocea care striga:

– Ajutooor! E cinevaaaa?

Venea din canion. Ana se apropie precaută de margine şi privi în jos. La început, nu-şi dădea seama de unde răsuna glasul. Apoi a observat, pe versantul de sub ea, la marginea unor ienuperi de pe un prag de piatră, un bărbat întins. Tremura, părea rănit şi, clar, Ana nu ar fi ştiut cum să ajungă la el. Între ei cobora un perete aproape drept, iar de jos până la prag erau câteva zeci de metri. În plus, chiar dacă ar fi ajuns acolo, nu ar fi reuşit să-l urnească…

Primul ei gând a fost să fugă la vale după ajutor. Totuşi, o despărţeau de sat mai bine de 8 ore de mers; deja se făcea seară. A-l lăsa pe necunoscutul rănit singur, noaptea, nu i se părea o idee prea strălucită.

Câine o întrerupse, băgându-şi nerăbdător botul sub mâna ei, prinzând-o uşor de haină cu dinţii şi trăgând-o în direcţia obârşiei de vale. Înţelegând că nu era timp de pierdut, Ana îşi făcu curaj şi-i strigă omului:

– Mă auziţi, domnule? Sunt Ana! Încerc să cobor la dumneavoastră!

Şi, neaşteptând răspunsul, îl urmă pe Câine în amonte, pe mal. Curând, dulăul o conducea pe o potecă îngustă, pe care nici Ana, în numeroasele explorări făcute singură sau cu tatăl ei, nu o descoperise. Poteca se termina într-o brână acoperită de vegetaţie, care mergea de-a lungul versantului, la jumătatea acestuia. Şi care, nu după mult timp, o scoase deasupra locului unde se afla străinul. Folosindu-şi abilitatea, Ana se lăsă uşurel în mâini şi ajunse la el.

– Sunteţi bine? întrebă ea şi, fără să stea pe gânduri, îi întinse omului sticla ei cu apă. Acesta sorbi cu nesaţ.

Era un bărbat la vreo 40 de ani, cu barbă şi ochii foarte albaştri. La mică distanţă îi zăceau, sparţi, ochelarii. Hainele, bocancii şi rucsacul trădau faptul că era obişnuit cu mersul pe munte.

– De unde ai apărut tu, înger blond? forţă el un zâmbet. Îmi pare bine să te cunosc. Eu sunt Matei. Matei Uşan. Biolog la universitatea din capitală.

Tăcu o clipă, apoi continuă, cu acelaşi zâmbet forţat:

– Adică, vezi tu, dragostea pentru buruieni m-a băgat în beleaua asta.

Încercă să se ridice, dar căzu înapoi pe spate, cu un rictus de durere pe care a vrut, fără succes, să-l mascheze. Ana îl sprijini şi îl privi cu atenţia cu care era ea obişnuită să privească. Pe fruntea lui înaltă, de om ce citise mult în viaţă, părul dezordonat se amestecase cu sânge închegat. Totuşi, părea o rană destul de uşoară. Respira, vorbea. Rucsacul era lângă el, desfăcut, semn că singur reuşise să-l dea jos din spate. Unicul aspect îngrijorător, la prima vedere, părea piciorul stâng, care zăcea răsucit din genunchi, spre exterior, într-o poziţie foarte nefirească. Iar tremuratul şi faptul că sângele era uscat semnalau faptul că trecuse ceva vreme de la căzătură.

Ceva din el îi inspira încredere Anei. Părea un om bun.

– De când timp sunteţi aici? dădu fata glas gândurilor. Ce s-a întâmplat?

– Scriu o lucrare, răspunse el, cu glas cald şi prietenos, deşi vizibil obosit. Despre plante medicinale. Am primit nişte bani de la universitate pentru a veni aici şi a căuta anumite plante, a le studia şi a scrie despre ele. De mulţi ani, oamenii de ştiinţă caută leacuri pentru bolile grave ale secolului. Eu cu asta mă ocup, studiez plantele şi rolul lor. Dar acum cred că a venit vremea să înţeleg că totul e în mâna Lui Dumnezeu. Uite-mă aici, cu piciorul ăsta rupt, incapabil să ies. Stau aşa de azi dimineaţă, mă urcasem aici după floricica asta, o vezi? (arătă fetei o plantă cu flori mărunte, galbene, ce se ofilea ruptă lângă el). Şi numai o minune a făcut să treci tu pe aici şi să mă auzi. Deşi… nu ştiu ce ai putea tu să faci… doar dacă ştii pe unde, în zona asta, se prinde semnal telefonic. Să iei telefonul meu de acolo din capac şi să suni la 112, ştii?

În mod evident, Ana habar nu avea unde s-ar găsi semnal. Nu avusese niciodată telefon. Dar, dacă blândeţea omului din faţa ei o cucerise din prima clipă, povestea lui exercita asupra ei o dublă fascinaţie: o dată pentru că ea însăşi iubea plantele de leac şi umbla singură prin munţi după ele. Şi încă o dată pentru că, inevitabil, un gând a zburat spre tatăl ei, spre boala lui incurabilă şi spre recunoştinţa neconştientizată pe care o purta celor care, asemeni lui Matei, lucrau pentru a găsi tratamente acestor bolnavi.

– Staţi liniştit, domnule. Vă scoatem noi de aici.

– Nu-mi mai spune „domnule”, Ana. Mă cheamă Matei. Suntem prieteni de-acum, nu? Ca toţi oamenii care se întâlnesc în condiţii grele pe munte. Chiar, sunt curios tare ce cauţi tu Şi câţi ani ai… Mergi la şcoală? Dar tare mi-aş dori să povestim toate astea în vale, cu un ceai cald în faţă…

– Eu, dom… Matei, am 12 ani. Merg la şcoală, da, sunt în clasa a şasea. Dar nu-mi place.

Privirea i se întunecă o clipă, apoi redeveni veselă, strălucitoare:

– Mie, zise, cu o licărire de sinceritate, îmi plac munţii. Şi plantele. Şi îmi place de câinele meu… Câine, unde te-ai dus? strigă, speriată, şi sări în picioare.

Abia atunci a realizat absenţa animalului.

– Câineeeeeee!

O clipă, tot ce a auzit ca răspuns a fost propriul ecou şi sunetul apei pe firul de vale, pe care îl conştientizase abia acum. Clipa aceea, suspendată în timp în acelaşi mod în care ei stăteau suspendaţi în peretele de piatră, i s-a părut foarte lungă Anei. Brusc, simţi un fel de gol. Ca şi cum ar fi fost descoperită, fără ajutor…

Dar iată-l pe Câine apărând pe potecuţă; trăgea după el, cu botul, un băţ lung. Îl puse la picioarele Anei, dădu din coadă şi dispăru iar. Figura se repetă de câteva ori; la final, lângă cei doi se afla o mică stivă de crengi rezistente de fag. Când s-a văzut cu treaba terminată, Câine s-a repezit la rucsacul lui Matei şi a început să tragă nervos cu dinţii de el.

– Câine, potoleşte-te! îi strigă Ana. Apoi, către Matei:

– Nu ştiu ce are, nu a mai făcut aşa. Nu cred că îi este foame…

Fata era gata să îndepărteze animalul de rucsac, când mâna lui Matei a oprit-o.

– Sssstttt, ia uite!

Animalul scosese dintr-un buzunar al rucsacului o cordelină.

Matei nu era alpinist; uitase, chiar, că avea sfoara la el. O luase, aşa cum spune manualul, „pentru orice eventualitate” (fără să-i fie, însă, prea clar în ce „eventualităţi” era ea utilă). Tot aşa pusese şi o mică trusă medicală: al doilea lucru pe care, în marea uimire a amândurora, Câine l-a tras afară din rucsac.

– Măi să fie, dar ce căţel deştept ai tu! se minună omul.

Continuând să se mire, amândoi s-au prins, destul de repede, că dulăul ştia clar ce „propunea”: construirea unei tărgi din crengile aduse şi sfoară. Au încercat şi o imobilizare a piciorului (şi, într-o oarecare măsură, au şi reuşit-o, deşi niciunul nu mai făcuse asta vreodată). Apoi, nu fără emoţii, l-au „înhămat” pe Câine la targă, în timp ce Ana, luând rucsacul, împingea şi ajuta la direcţie. Cel mai greu a fost să urce în mica brână, dar forţa lui Câine, eforturile Anei şi ajutorul braţelor lui Matei au contribuit împreună la reuşită. Apoi, cu paşi mici, au pornit urcarea.

Nu a fost uşor; analgezicul slab înghiţit de Matei din trusa medicală nu făcea faţă denivelărilor de pe traseu, iar el, în lupta cu durerea care-l secătuia de puteri, nu reuşea să îi ajute foarte mult pe cei doi. Memorabil a fost momentul în care Ana, cu hotărârea-i obişnuită, văzând grimasele lui de durere, s-a oprit, a rupt o plantă şi i-a poruncit:

– Mestecă asta!

Matei s-a văzut pus în situaţia dificilă de a nu avea deloc habar ce buruiană este. Iar Ana, cu excepţia unei denumiri populare locale, nu l-a putut ajuta. Dar ceva – fie situaţia în care se afla, cu durerea epuizantă cu tot, fie o încredere iraţională în fată – l-a făcut să ia, asemeni unui copil ascultător, „doctoria” prescrisă. Şi imediat s-a simţit mai bine. Iar dulăul părea că toată viaţa transportase răniţi: alegea traseul cel mai comod şi se purta cu „povara” lui cu o fantastică grijă…

– Cine l-a învăţat asta pe Câine? a fost primul lucru pe care Matei, gâfâind de epuizare, l-a întrebat, odată ajunşi sus.

– Nu ştiu, îi răspunse Ana şi, pe scurt, îi spuse povestea lor…

Matei o asculta cu uimirea pe care primii albi care au călcat în America trebuie s-o fi avut la contactul cu populaţiile indigene. Viaţa acestui copil extraordinar îl copleşea. Pe el, orăşeanul crescut cu nasul în cărţi, dar cu dragoste de natură. Iar câinele, a concluzionat, trebuie să fi fost, cândva, antrenat de salvatorii montani. Cine ştie ce poveste ascundea şi blana lui lăţoasă…

Parcă auzindu-i gândurile, Câine, proaspăt eliberat din ham pentru o binemeritată pauză, se ridică brusc în picioare şi se urcă pe pieptul lui Matei. Omul nu putu să nu remarce delicateţea din fiecare gest al uriaşului animal. Spre mirarea tăcută a Anei, Câine îşi odihni botul pe pieptul lui Matei. În acelaşi gest de recunoaştere, de supunere voluntară, pe care îl făcuse, mai demult, cu ea. Mâna bărbatului îl mângâie uşor, în semn de primire:

– Mulţumesc, măi ursule, zâmbi Matei, mulţumesc…

Dar Câine plecă brusc, înainte ca omul să-şi retragă mâna; mână ce căzu pe părul moale al Anei, care se odihnea şi ea între frunze. Ca şi cum ar fi jubilat de reuşita unui plan prestabilit, Câine începu să lingă şi să împingă cu botul mâna lui Matei spre Ana.

– Da, da, râse el, are dreptate uriaşul. Ţie trebuie să-ţi mulţumesc în primul rând… Eşti o fată de nădejde!

Câine se retrase uşurel, scâncind a alint, şi se culcă în spatele celor doi, la o oarecare distanţă. Dacă Ana l-ar fi privit atunci aşa cum ştia ea să-l privească, ar fi văzut în ochii lui mari un soi de tristeţe. Dar ea privea cerul printre crengile copacilor, recunoscătoare că au ajuns aici, depăşind ceea ce considera ea a fi mai periculos.

Seara de toamnă se lăsa pe nesimţite, aducând un moment de pace peste munte, peste doi oameni atât de diferiţi şi atât de asemănători în diferenţele dintre ei… Şi peste un câine uriaş cu o poveste necunoscută, care-i veghea cu credinţă şi care părea să înţeleagă mai multe decât ei doi la un loc…

…………………………………………………………………………………………………………………….

La început a fost sunetul. Acel clinchet imperceptibil al unui trăgaci. Cel puţin asta îşi amintea Ana, căci, derulând evenimentele, şi-a dat seama cum Câine se comportase agitat şi neobişnuit toată seara…

Pesemne că aţipise şi ea? Matei picase epuizat deja, învelit cu haina, aşa cum îl lăsase. Pe fată a trezit-o Câine, cu mârâitul lui. Animalul ridicase capul, iar părul de pe ceafă i se ridicase din nou, aşa cum îl mai văzuse Ana o singură dată: la prima lor întâlnire.

Atunci a auzit sunetul. Sunetul acela metalic, care i-a făcut sângele să îngheţe în vine. În mintea ei, conexiunile s-au legat instantaneu, derulându-se cu o viteză ameţitoare. De aceea „plângea” Câine mai devreme, el a ştiut că…

– Nuuuuu! strigă Ana din toată fiinţa ei. Şi, fără să stea pe gânduri, se aruncă efectiv, cu un salt disperat, asupra lui Câine, acoperindu-l cu trupul ei firav.

S-a auzit pocnitura, iar glonţul, deja plecat, i-a şuierat pe la ureche.

– Stai! se auzi o voce, strigând. Stai, e un copil acolo!

Un bărbat înarmat alergă spre ea, urmat de alţi doi:

– Fetiţo, pleacă de aco… Ana? Anuţ, ce cauţi tu aici?

Tânărul coborî puşca. Era Petre, colegul tatălui ei de la Ocolul Silvic! Fata nu răspunse, îşi înfundă faţa în blana câinelui, strângându-l în braţe cu toată puterea.

– Ia copilul de acolo, Petre, zise unul dintre tovarăşii săi. O cunoşti?

– Da, e fata lui Nae Anton, răspunse Petre, preocupat. Lasă-ne niţel… Anuţ…, începu el, dar copila se retrase violent, cu un strigăt:

– Pleacă! Lasă-ne! Matei, spune-le să ne laseee! ţipă, cu o disperare cum nu simţise niciodată în viaţă.

Dar Matei nu răspundea. Iar Petre o avea în faţă pe Ana cea de demult, răzvrătită şi de neînţeles…

– Petre, vino repede încoace!

Tovarăşii lui îl descoperiseră pe Matei. Care nu răspundea la întrebări, ci vorbea fără sens, în delir, tremurând. I-au pus mâna pe frunte: era rece, sloi.

– Altu’ muşcat de javră! comentă, rânjind, unul dintre indivizi.

– Eşti un idiot, nu-i muşcat, a căzut! strigă Ana.

– Anuţ, încercă Petre să o ia cu binişorul, hai să o lăsăm baltă, vino încoace. Ăsta e un câine periculos, mă mir că nu te-a muşcat şi pe tine până acum…. uite cum îşi arată colţii. Aşa înţelegere am avut noi?

Probabil ultimul cuvânt, „înţelegere”, a stârnit cu adevărat furtuna în sufletul Anei. A lovit în acel simţ al dreptăţii cu proporţii uriaşe din ea. Nu, ea nu a avut, nu are şi nu va avea nicio „înţelegere” cu ei! Fata privi în jur. Colegii lui Petre îl transportau pe Matei la ATV-ul cu care veniseră, pe un forestier din apropiere. Puştile lor erau sprijinite de un copac. Acum ori niciodată, Ana. Cu lacrimi de furie mută şiroind pe obraji, îi ieşiră cu greu pe gură cuvintele:

– Bine… vin… imediat…

Îşi înfundă din nou capul în blana câinelui, şoptind cuvinte doar de ea ştiute. Petre răsuflă uşurat, relaxat de reuşită.. Se apropie şi puse mâna pe ea, încercând să o tragă de acolo…

Atât aşteptase Ana! Se răsuci brusc. Un picior a nimerit direct în nasul lui Petre, cu o precizie de care s-a minunat şi ea. Iar mâinile au smuls puşca şi au aruncat-o cât colo. Pentru a doua oară în viaţa ei, Ana trăia acea incredibilă şi tot atât de inexplicabilă forţă. Ca şi cum nu mai era singură, ci întregul munte, de la firul de iarbă până la stânci şi ape, „curgea” prin mâinile ei. Era de neînvins.

– Fugi, Câine, fugi! strigă.

Înainte ca vreunul dintre cei trei vânători să se dezmeticească, animalul dispăruse în codru. S-a întors, totuşi, pentru o clipă scurtă, urlând prelung, cu ochii la Ana. Apoi se făcu una cu întunecimea muntelui.

– Şi eu te iubesc, şopti fata, cu faţa scăldată în lacrimi. Te iubesc…

A fost ultima oară când Ana l-a văzut pe Câine.

……………………………………………………………………………………………………………………….

Uşa albă a salonului se deschise cu zgomot şi o asistentă între două vârste îşi băgă capul zburlit înăuntru:

– Dom’ Matei, aveţi un vizitator, spuse repede şi plecă.

Matei puse jos cartea pe care o citea şi întreaga lui faţă se lumină de un zâmbet larg:

– Ana! Nici nu ştii cât mă bucur să te văd! Haide, vino încoace!

Ana zâmbi şi ea, dar Matei reuşi se observe, în spatele surâsului, o enormă tristeţe.

– Nu a mai venit, nu-i aşa?

Fetiţa dădu din cap că nu. Bărbatul răsuflă adânc, ca într-o pauză în care ar cere inspiraţie divină pentru a spune ce era mai potrivit şi pentru a nu o da în bară.

– Ştii, îi spuse el – iar privirea îi căpătase acea adâncime pierdută pe care o cunoştea şi Ana – unele fiinţe apar în viaţa noastră doar ca să ne fie călăuze. Să ne arate Calea. Când simt că ne descurcăm bine singuri, pleacă mai departe, spre cineva care are mai multă nevoie decât noi… Dar Câine va rămâne întotdeauna prietenul tău. Şi te va iubi aşa cum şi tu îl iubeşti, oriunde vă poartă potecile paşii. Şi voi doi – încercă, destul de neconvingător, să sune vesel – chiar umblaţi mult pe poteci!

Făcu o pauză. Adevărul era că ultimele zile îi aduseseră şi lui destule provocări pentru înţelegere. El, omul de ştiinţă, părea că începe a zări marginile unui tărâm nou, intuitiv, pe care ştia că nu l-ar putea cuprinde niciodată doar cu mintea, oricât îl imboldea aceasta să încerce. Toate evenimentele prin care trecuse i-ar fi putut apărea, totuşi, într-o complet altă lumină, dacă ar fi reuşit să păşească dincolo de graniţă. Graniţă care-l atrăgea ca un magnet. Şi, cumva, simţea că tot ceea ce a fost, culminând cu faptul că a cunoscut-o pe Ana, ar putea să-l ajute. Cum anume, nu putea spune exact. Dar, de exemplu, prima lui amintire conştientă din clipa în care şi-a revenit din delirul provocat de durere şi hipotermie a fost… botul lui Câine, împingând mâna lui spre părul Anei. Ca şi cum ar fi spus: „de-acum ţi-o încredinţez ţie, ai grijă de ea”. Deşi a încercat să alunge imaginea cu ajutorul raţiunii – lucru care nu ar fi trebuit să fie prea greu pentru un biolog! – s-a descoperit complet neputincios. Scena se derula iar şi iar în faţa ochilor minţii lui…

– Eu nu vreau să mă descurc bine singură, îl trezi Ana din visare. Îl vreau înapoi… Dacă nu mă descurc, crezi că va veni?

Naiva inocenţă din întrebare îl înduioşă pe Matei. Ana nu credea real cele întrebate, era mult mai deşteaptă de atât, dar se vedea limpede că era adâncită în revoltă şi negare, atât de cunoscutele ei mecanisme de apărare. Sinceritatea era singura cale de a nu le hrăni şi Matei miză pe ea, forţând:

– Nu ştiu, răspunse. Dar ce ştiu sigur e că el ar vrea să te ştie bine. Aşa, de nădejde cum te-a cunoscut el. Nu plângând şi, mai ales, nu dând cu şutul oricărui ajutor doar-doar va veni înapoi.

Niciun răspuns. Dar nici valul de furie şi fuga ce puteau urma celor spuse. Era bine; momentul trecuse şi ea era încă acolo.

– În plus, nu eşti singură. Acum şi eu sunt prietenul tău. Şi sunt sigur că asta a vrut şi Câine, ca noi doi să fim prieteni.

Ana tăcea. Cuvintele omului din faţa ei îi sfredeleau inima. Şi ea, la fel ca el, retrăise şi retrăia încă cele petrecute. Şi descoperea tot mai multe înţelesuri, de fiecare dată. Acum pricepea agitaţia lui Câine dinainte de a-l găsi pe Matei. Era clar, animalul, cu necuprinsul său instinct, a simţit că se vor despărţi. Îmbrăţişarea lui fusese de rămas-bun. Anei i se umpleau ochii de lacrimi ori de câte ori se gândea la asta. Ar fi dat orice să fi ştiut şi ea, să-l fi strâns şi ea în braţe altfel… Dar o mai rodea ceva. Oare chiar era posibil  ca el să fi ales? Să fi ştiut, cumva, că dacă vor coborî după Matei, se vor întâlni cu vânătorii? Şi, totuşi, să fi ales să o conducă pe Ana spre omul rănit? De ce?  Era o perspectivă care ar schimba complet dimensiunile gestului. Cu toate că până şi Ana-cea-raţională îi spunea celeilalte Ane, cea magică şi plină de imaginaţie, că aşa ceva nu e posibil. Că era „doar un câine” şi că a acţionat din instinct şi din cele învăţate, se pare, pe la vreo dresură pentru câini de salvare. Dar cum ar fi fost viaţa lor dacă nu se abăteau în canion să-l salveze pe Matei? Unde a plecat Câine acum? Îi va fi bine? Care o fi fost, totuşi, povestea lui? Atâtea întrebări… toate rămase, pentru totdeauna, fără răspuns. Ana era tristă.

– Ţi-am adus ceai, spuse brusc, parcă voind să schimbe subiectul. Eu l-am făcut, din plante culese de pe munte. Te va ajuta să-ţi vindeci piciorul mai repede.

– Chiar aşa! îşi aminti Matei, entuziasmat. Neapărat trebuie să-mi povesteşti ce ştii tu despre plante! Chiar cred că m-ai putea ajuta mult la lucrare! De fapt…

Se opri brusc, parcă nevrând să dea curs până la capăt unui gând care-i încolţise atunci, pe loc.

– Hai să-ţi arăt ce am găsit până acum, spuse, luând aparatul foto în mână.

Au rămas aşa câteva ore (până când asistenta cea cu părul zburlit a venit să anunţe, cu glas metalic, că orele de vizită în spital s-au încheiat). Matei a descoperit în Ana un partener de discuţie pe măsură în ceea ce privea botanica: pe alocuri, chiar, fata i-a corectat, cu siguranţa pe care omul învăţat de practică o are faţă de cel care doar aplică cele citite în cărţi, anumite observaţii privind proprietăţile terapeutice ale unor specii. Vizitele „de lucru”, cu ceai, studiu şi râsete, au continuat şi în zilele următoare. Iar Ana, deşi continua să meargă zilnic la fag şi să-l aştepte în zadar pe Câine, părea şi ea să revină la viaţă, pe măsură ce Matei se vindeca.

A venit, însă, şi ziua externării. Ana era la poarta spitalului, cu un bucheţel de plante aromatice (recoltate regulamentar, numai bune pentru studiu!) şi cu obişnuita sticlă de ceai. Zâmbea. Era deja obişnuită să treacă prin pierderi zâmbind. Matei i-a dăruit, în schimb, rucsacul şi manualul lui de identificare a speciilor. I-a spus că orice cercetător serios învaţă şi denumirile ştiinţifice. Iar pe prima pagină, i-a scris: „Pentru Ana, stăpână de Câine. Cea care mi-a salvat, de două ori, viaţa”. Degeaba a încercat ea să-i spună că a greşit, doar nu-i salvase viaţa decât atunci! Pentru prima oară de când se cunoşteau, Matei şi-a permis doar să surâdă misterios. Iar când a venit vremea să-şi ia rămas bun, a îmbrăţişat-o cu multa lui căldură şi a spus doar atât: „ne mai vedem”.

……………………………………………………………………………………………………………………

Nu trecuseră nici două săptămâni. N-a ştiut, în ziua aceea – o zi ca oricare alta, în care venea de la proaspăt începuta şcoală – de ce era atâta tulburare în casă. De ce mama ei plângea şi de ce mătuşă-sa avea o figură şi mai acră decât în mod obişnuit, de ce fraţii ei şuşoteau când au văzut-o venind. Primul gând a fost că s-a întâmplat ceva cu tata. Apoi mama ei, tremurând, i-a arătat scrisoarea. Şi Ana s-a luminat la faţă, recunoscând scrisul lui Matei.

Acesta îi scrisese mamei fetei pentru a-i mulţumi că a crescut-o pe Ana atât de frumos. Erau cuvinte uriaşe pentru femeia simplă de la munte. Tot în semn de recunoştinţă, în plic se afla o sumă de bani. Mare. Foarte mare pentru familia lor. Suficientă încât să scape de datorii şi să o facă pe mama să nu mai accepte, cu umilinţă, orice slujbă prost plătită. Matei îi ruga, în scrisoare, să folosească banii şi pentru un tratament mai bun pentru tatăl Anei. Iar, în final, acesta le cerea acordul de a o lua pe Ana, din când în când, în călătoriile lui de cercetare. Scria că este un copil extraordinar de inteligent, care ar fi păcat să-şi risipească darurile. Şi că a vorbit la un liceu din capitală, ca Ana să primească o bursă pentru a studia acolo, odată ce va împlini vârsta. Şi apoi să meargă la Universitate, la ce facultate va vrea ea. Că se va ocupa el de tot, pe ei nu-i va costa nimic, numai să spună „da”. Iar până atunci, încheia el scrisoarea, „să fie veselă şi să se bucure de munţi”.

Probabil vă închipuiţi că asta a făcut-o pe Ana să iubească mai mult şcoala. Da, aşa este, a redevenit mai serioasă (asta nu excludea, din când în când, câte o confruntare bătăioasă cu George şi Fane – deşi, odată ce au crescut, Ana a preferat să se amuze mutând confruntarea în câmpul ideilor). Şi, poate, vă închipuiţi că a început să meargă tot mai puţin prin munţi. Ei, asta nu! Poate nu o mai împingea nevoia de evadare, aşa ca înainte. În schimb, o mâna bucuria descoperirilor. A celor exterioare, care au început s-o pasioneze tot mai mult. Şi, mai ales, a celor interioare, de care aflase, pentru prima oară, atunci când un Câine uriaş şi negru i-a intersectat potecile…

Iar Matei avusese, încă o dată, dreptate. Ana nu a încetat niciodată să-l iubească pe Câine. Timpul a trecut peste ea; a învăţat multe, a dus lupte, a pierdut şi a câştigat şi, mai ales, a bătut poteci tot mai îndepărtate… Şi nu, nu mai purta cizme de gumă. Dar, uneori, când era doar ea şi liniştea munţilor ei dragi, i se părea că vede mişcând în iarbă, fugind după un copac sau ascunzându-se după o stâncă… o siluetă cunoscută, neagră şi lăţoasă.

Şi-atunci nu mai contau deloc şcolile făcute, lucrările scrise, ţările vizitate sau marca bocancilor din picioare. Toate dispăreau brusc şi rămânea doar ea: o fetiţă blondă, cu-al ei şnur colorat cu busolă la gât, cu haine veşnic murdare de praf sau noroi şi încălţată cu cizme de gumă. Cufundată în acea tainică legătură cu tot ceea ce o înconjura, în timp ce urma, pe coclauri neumblate, o dragă şi stranie călăuză, Câinele cel mare şi negru..

O copilă căreia muntele îi dăruise nu doar ocrotire într-un moment greu, ci o întreagă, vindecătoare devenire.

(Text înscris în concursul Reading Mountains 2017 organizat de către AECO România sub egida Convenției Alpine” şi câştigător al locului 1 la categoria „Ficţiune”)

Munţi cu burţi

Intro 1: Nu calculez de când n-am mai scris pe blog. Oricum, de atunci s-au întâmplat multe. Şi un bebe. Care sper să fie de acord, de-acum încolo, cu reluatul textelor aici….

Intro 2: Acest text s-a vrut a fi un album facebook cu poze şi atât (continuarea albumului Munţii mei, din 2016, care se opreşte strategic la tura din Cozia, după care, chiar dacă nu am ştiut din prima, am mers pe munte în regim de „ou kinder cu surprize”). Dar, până la urmă, dacă tot scriu câteva cuvinte… de ce să nu le pun undeva unde să rămână şi, cine ştie, să fie chiar şi utile cuiva…

Mi s-a solicitat în mai multe rânduri să scriu ceva pe tema asta. A mersului pe munte cu burtică. Am fost şi sunt destul de rezervată. Pentru că, ştiţi voi… clişeul ăla cu „nicio sarcină nu se aseamănă cu alta” nu e chiar clişeu. Ascunde o mare doză de realitate. Chiar pt aceeaşi femeie, experienţele sarcinilor sunt foarte diferite… ce să mai zici de persoane distincte… De aici, iniţial, sentimentul meu că „nu aş şti ce să spun” (ca să fie cât mai universal valabil). Că acest articol va fi un fel de jurnal de poze „iola”, cum spune un cunoscut… adică „io la munte”, „io la mare”…. exclusiv experienţa mea din ultima sarcină. Apoi, însă, mi-am dat seama că, înainte de a trece la „uite cum a fost pentru mine”, aş avea să-ţi spun ţie, viitoare mămică, cel puţin 2 lucruri:

  1. sarcina nu este o boală (deşi unii medici ne induc percepţia asta). Dacă ai o sarcină fără probleme medicale speciale (sarcină fără risc), poţi continua să faci tot ceea ce făceai înainte (adaptat pe alocuri, dar nu tăiat de tot). Ce NU aş recomanda ar fi să te apuci de activitate fizică nouă în timpul sarcinii (dacă nu am făcut aerobic sau dans, nu mă apuc de ele gravidă fiind). Dar cu ceea ce făceai înainte, corpul este deja obişnuit, deci nu are niciun rost să renunţi (din nou, dacă nu există contraindicaţii medicale CLARE, cu diagnostic, pentru efortul fizic).
  2. (mai ales dacă ai făcut sport în viaţa ta): ai incredere în corpul tău. Eşti „conectată” la el (sună a newage-ism motivaţional conectarea asta, dar chiar există!), ascultă-l! Oferă-i încredere! Va şti să îţi spună stop când e nevoie (atenţie maximă, doar, să nu-i ignori semnalele). Şi aici o să vă spun o poveste… vreo 8-9 săptămâni având, cu un mic hematom/zonă de decolare diagnosticat(ă) ecografic, aveam deja plănuit revelion la cort, la peste 2500m, tură grea, de 5 zile. Medicul meu, o persoană relaxată cu care am comunicat foarte bine, mi-a spus că „dacă e să se întâmple ceva, se întâmplă şi în oraş”. Iar homeopatul nostru, o minunată şi plină de energie femeie de munte, mi-a spus, cu multă căldură: „ai să vezi că n-ai să faci mai mult decât e cazul”. Şi m-am dus. În dimineaţa 3 din 5, vreme perfectă, toate bune, pur şi simplu am avut „ceva” care m-a făcut să spun: „eu azi cobor”. Şi nu am continuat pe creasta pe care aveam de gând, ci am luat-o la vale. Rău ca pe coborârea aia rar mi-a fost; mă împiedicam în colţari şi mă întrebam cum ar fi fost să fim acum în urcare, pe o zonă sălbatică şi greu accesibilă ca cea din planul iniţial. Am pomenit-o atunci pe dr mea homeopată cu al ei sfat. Care m-a urmărit în toate drumurile de după acesta. Şi care n-a dat greş niciodată 🙂

Aşa că…. la drum! Cele ce vor urma sunt poze şi poveşti din turele pe care le-am făcut eu cu bebe la purtător. Sunt, deci, experienţa mea personală, în niciun caz „îndemn” să încercaţi şi voi („nu încercaţi acasă”, cum zic reclamele). De ce le pun aici? Nu, nu ca „loc de laudă” (că nu e meritul meu că am avut o sarcină fără probleme). Ci ca întărire a celor spuse mai sus. Ca să vă fac poftă de ieşiri în natură cu burtică (sau burtoi :)) ). Şi, de ce nu, ca aducere-aminte, peste ani…

Prima tură în care bebe şi-a făcut simţită prezenţa a fost una destul de tehnică: o tură de început de noiembrie pe Valea Morarului (Bucegi). M-am simţit minunat pe urcare şi… n-am apucat să mă întreb cum mă simt pe coborâre, întrucât pe ultima am făcut-o singură, la frontală, în alergare (mă grăbeam să ajung jos în seara aceea, colegii au mai rămas pe munte o noapte). În schimb drumul cu maşina, la dus, s-a lăsat cu opriri mai dese decât mă punea uzualul meu rău de maşină (fapt care a fost şi motiv de glume la vremea respectivă… ehee…).

Foto: Costel Balan

A doua zi m-a adus din nou în toamnă, pe dealuri din Valea Doftanei – Secăria. Aici, „la cratiţă” pe munte… fără să ştiu de câtă „cratiţă” urmează să am parte :)) Starea dubioasă s-a accentuat pe timpul turei, dar am pus-o pe seama oboselii din ziua precedentă…

Foto Cristina Bucur

Aici chestiunile au devenit serioase. La câteva zile după tura din foto de mai sus, iată-mă din nou pe munte, 4 zile prin sălbăticie (Munţii Buzăului), cu dormit la stâne, zile care mi-au forţat limitele rău de tot. Şi când ţi-e greaţă şi-n mers, şi-n stâna unde dormi, începi să-ţi pui întrebări… La finalul acestei ture s-a confirmat ceea ce deja începusem să bănuiesc: prezenţa lui bebe. Şi tot la finalul ei, din trăirile adunate în ea, am scris acest text, cu care am câştigat locul 2 la un concurs de literatură montană. Singura poză:

Foto Ioan Stoenică

Cu planurile proaspăt „şocate”, ce altceva rămâne de făcut decât… o splendoare de tură tehnică prin abrupturile Bucegilor? :)) (înainte să daţi cu „inconştienţilor” în noi, menţionez că această tură de 1 zi a fost alternativă de liniştit Ilinca pentru un plan iniţial de 3 zile pe nemarcate de iarnă în Făgăraş :)) ). Oricum, m-am descoperit pe mine cea prudentă, bine îngropată până acum; a fost prima dată când m-am bucurat de coborâre şi nu mi-a rămas gândul la alte înălţimi… Aveam cam 6-7 săptămâni aici:

Foto Andrei Badea
Foto Andrei Badea

„Tura anului”, ca de obicei, e cea de Revelion. Aia despre care vă povesteam mai sus. Planul era traversare Iezer-Oticu-Mezea-Făgăraş. Ce ne-a ieşit a fost un Iezer, nici măcar până la Păpuşa. Dar a fost… cu încercări, cu înţelegeri, cu bucurie. cu dârdâit, cu greu… Aveam 9 săptămâni şi aşa arătam eu (aci destul de terminată) şi căsuţa, aka restaurant festiv pentru trecerea dintre ani, aka hotel de mii de stele :)) .

Foto Ioan Stoenică
Foto Ioan Stoenică

Ianuarie a venit cu mari emoţii. Examinarea de iarnă din cadrul cursului de Lideri Montani Internaţionali (la care, v-am mai spus pe undeva, am un an în aşteptare, aici fiind finalizarea anului I, pt obţinerea calificării de ghid montan naţional cu competenţe de lider/ghid de drumeţie). Din nou, eu şi căsuţa noastră. În Munţii Cindrel. Acolo unde Doru de la Ref Cânaia, să-i dea Dumnezeu sănătate, are ceeeeeei mai buni castraveţi muraţi ever! :)) După care şi săpatul adăpostului, şi turele de 10 ore prin zăpezi şi jnepeni sunt floricică la ureche :))

Foto Costel Balan
Foto Ioan Stoenică

Tot în ianuarie ne-am plimbat un pic prin Ciucaş (aprox 14 săpt):

Foto Ioan Stoenica

Februarie a venit cu o tură în dragul de Hăşmaş. În care m-am bucurat de tot soiul de activităţi specifice gravidelor cumsecade :))

Foto Ioan Stoenică
Foto Ioan Stoenică

Tot în februarie, prin Latoriţei:

Foto Ioan Stoenică

Martie a adus cu el dealuri blânde de prin viitoarea mea „acasă” (aici, Pleşuva, vreo 20 şi ceva de săptămâni să fi avut):

Foto Ioan Stoenică

Dar şi o revenire în Cindrel (v-am mai zis de castraveţii ăia, nu? Dau dependenţă!). De data asta, cazare ca la carte, la refugiu.

Foto Ioan Stoenică

În mai, cu burtoi deja de vreo 30 săptămâni sau mai bine, am reluat o minunată tură prin Cernei şi Mehedinţi. Am descoperit, din nou, că sunt mai precaută în ceea ce priveşte stânca (deşi Mehedinţii vor rămâne mare iubire multă vreme). În rest, cortul dă cel mai bun somn, iar fizic mă simţeam cam la 90% din capacitate (spre deosebire de primul trimestru, când, deşi greaţă nu mi-a fost, nu am fost chiar my best version)…

Foto Ioan Stoenică
Foto Ioan Stoenică

Şiii, cireşica de pe tort, un Trascău la 33 săptămâni (5 zile, 15 kile ăn spate şi cam 85% din condiţia fizică normală). Cu dormit la cort şi Cheile Râmeţului prin apă până la… burtoi 😀

Foto Ioan Stoenică

Nu în ultimul rând, m-am ţinut şi de organizat dragile mele ture cu părinţi şi copii. Pe la 25 săptămâni am simţit un „moment prost”, nu am alergat la fel de eficient la jocuri, dar…. sper că şi vouă v-au plăcut pe cât mi-au plăcut mie!

Foto Laurentiu Macovei

(la aproximativ o săptămână după poza asta, în care puneam fundul în mişcare la „omizi”, am născut :D).

Rezultatul? Am născut la 36 săptămâni şi 4 zile un bebeloi perfect sănătos, cu greutate foarte ok pt vârsta la care s-a născut (2,8 kg). Gurile rele ar zice că am născut uşor mai devreme pentru că n-am stat locului; de fapt, cu excepţia turei din poza de mai sus (care a fost departe de a se chema „efort”), am avut chiar 3 săptămâni de lâncezeală serioasă înainte să vină bebe. Poate chiar de aceea s-a grăbit, de plictiseală? 😀 În schimb, aş zice că este o oarecare corelaţie între activitatea fizică efectuată constant pe sarcină şi modul în care a decurs naşterea. Am ajuns la spital pe picioarele mele la dilataţie 8 şi, în 20 minute, treaba era rezolvată, cu mine voioasă, perineul intact şi bebe dornic de… Vf. Laptelui (Rodnei).

Sfaturi pentru graviduţe pe munte, în urma experienţelor mele? Greu de dat. Am făcut parte din categoria norocoasă, pentru care sarcină=kg în plus şi atât. Fără greţuri, arsuri şi altele. Sau foarte slabe, oricum. Aşa că n-am simţit nevoia vreunui tratament special. Ce am observat, totuşi, a fost un necesar caloric crescut pe efort (altfel mi se făcea rău) şi faptul că drumurile cu maşina, mai ales pe nemâncate, au devenit un chin mai mare decât sunt, pentru mine, în mod curent. Aşadar… mâncare, hidratare, pauze când corpul o cere, voie bună şi încredere.

Ah, şi un partener relaxa(n)t! Face minuni! Am realizat în Cindrel, când un alt coleg mă trata ca pe un bibelou (în cădere de pe raft :)) ), cât m-ar fi descurajat o astfel de atitudine, dacă aţ fi avut parte de ea constant lângă mine. (Reversul fiind în Iezer când, pe coborârea cruntă de care vă povesteam, cea în care zăpada lua periodic culoare neagră în ochii mei, i-am spus omului meu că aş vrea o pauză. Că „nu mai pot”. Nu cred că mă auzise spunând asta vreodată pe munte, aşa încât nici nu s-a gândit să o ia ad literam: „ok, hai că ne oprim după ce ieşim din vânt, după dâmbul de acolo”, mi-a zis, luând-o repede înainte :))). Şut util, de altfel, pentru că, incomod sau nu, am descoperit că „nu mai pot” s-a transformat în „mai pot un pic” 🙂 Mulţumesc!)

Şi nu uitaţi… mergeţi în natură pentru a vă bucura. Nu pentru a bate recorduri. Mergeţi pentru aerul curat, pentru mişcare lejeră, pentru conectare cu cei dragi (ştiţi, ca atunci când cade netul şi trebuie să petreceţi timp cu familia. Şi descoperiţi că „par oameni de treabă!” :)) ). Pentru conectarea cu propriul corp, atât de necesară la naştere! (nici nu vă închipuiţi, dacă nu aţi născut, cât de necesară). Pentru o rugăciune spusă în linişte. Pentru amintiri foto de arătat nepoţilor.

Pentru orice, dar nu pentru a risca inutil şi a vă chinui.

Iar limita o ştiţi doar voi, fiecare dintre voi. Doar să nu staţi în casă!

PS: iar din primăvară, dacă sunt graviduţe din zona Bucureşti sau Braşov care vor ieşiri în natură (cuminţi, jur, în caz de mă citesc şi tăticii! :)) ) cu ghid(ă care să ştie ce înseamnă o sarcină), daţi de ştire şi găsim împreună variante potrivite!

Despre Liderii Montani

În timpul în care voi citiţi aceste rânduri, eu sunt pe munte. Dar nu la relaxare, ci la muncă. Sau, mai bine zis, la şcoală. Şcoala de Lideri Montani Internaţionali, organizată, în premieră pentru România, de SGLM (Societatea Ghizilor şi Liderilor Montani).

Ce este Liderul Montan şi cum se diferenţiază de ghidul montan?DSC_1711

Atât ghidul, cât şi liderul montan sunt profesionişti ai muntelui, diferenţa constând în faptul că ghidul este plurivalent (competenţe multiple în zona turismului montan: drumeţie, alpinism, escaladă, schi, mountain-bike etc), în timp ce liderul este specializat doar pe partea de drumeţie. Practic, liderul montan este ghidul de drumeţie. Dreptul liderului de a conduce grupuri se extinde până la limita inferioară a gheţarilor permanenţi sau până la acele trasee unde utilizarea echipamentului tehnic (corzi, ham, colţari, piolet etc) este obligatorie. Atenţie, liderul poate şi este instruit să utilizeze echipament tehnic acolo unde experienţa sa consideră că acesta reprezintă o precauţie suplimentară utilă pentru siguranţa grupului sau a unor membri ai grupului (de exemplu, poate instala o coardă pe post de asigurare pe un pasaj de traversare, pentru securitatea şi confortul sporit ale membrilor grupului, traversare care se poate însă realiza în mod obişnuit şi fără asigurare).

La ora actuală, la nivelul României, ghizii montani acreditaţi sunt exclusiv naţionali, neavând recunoaştere în afara graniţelor ţării (despre cei mulţi care profesează fără autorizaţie nu discutăm acum, şi această situaţie este pe cale să se schimbe rapid). Este şi normal să fie aşa, întrucât o echivalare a competenţelor ar fi imposibilă din mai multe puncte de vedere. Un curs străin, recunoscut de UIAGM (Uniunea Internaţională a Asociatiilor Ghizilor Montani), durează între 3 şi 5 ani, în timp ce, la noi, cu un minim de experienţă tehnică, poţi deveni ghid montan după o formare profesională ce durează…. între 3 luni şi 1 an. Condiţiile de admitere şi costurile unui curs după standardele UIAGM sunt şi ele, în mod evident, incomparabile cu cele româneşti. Dar, mai ales, lipsa în România a palierului altitudinal corespunzător gheţii permanente face practic imposibilă pregătirea unor ghizi de altitudine pe teritoriul ţării, întrucât lipseşte un „ingredient” de bază: cadrul natural. Foarte recent, totuşi, s-a pornit un proiect de şcolarizare a unor ghizi montani români, în colaborare cu personal din alte ţări est-europene, după standardele UIAGM (şcolarizare care, în mod evident, nu va avea loc pe teritoriul României).

12823256_459079547616230_9099538900480934099_o

Liderii Montani se află şi ei organizaţi, la nivel mondial, în UIMLA (Uniunea Internaţională a Asociatiilor Liderilor Montani). Mulţumită eforturilor SGLM, România este, la ora actuală, una dintre ţările afiliata ca membru aspirant UIMLA, iar noi suntem prima promoţie de candidaţi români admişi pentru acest program de formare profesională cu recunoaştere internaţională.

Admiterea

Examenul de admitere a avut loc în octombrie 2015 şi a constat în patru etape, fiecare eliminatorie pentru următoarele:

12113354_420599428130909_3833144981460780539_o

  1. Selecţia dosarelor pe baza CV-ului cu experienţa montană (poate cea mai dură etapă, întrucât, din 43 dosare, au trecut de selecţie doar 8);
  2. Interviu pe baza dosarului;
  3. Proba teoretică (de asemenea destul de dură, cu toţii am intrat cam la limită);
  4. Proba practică. Personal, nu am perceput-o drept dificila din punct de vedere fizic, dar traseul a fost presărat cu tot felul de „surprize”, menite să ne testeze şi alte aspecte în afară de rezistenţa la efort (dar şi să ne reamintească de regula conform căreia: „la finalul traseului, toţi au voie să fie obosiţi, dar ghidul trebuie să fie capabil să parcurgă înapoi cel puţin jumătate de traseu”).12115921_420780284779490_1669191481747394616_n

După 2 zile de emoţii, toţi cei 8 trecuţi de prima etapă am fost admişi pentru cei 2 ani de şcoală. Munca abia a început!

12079696_10153311119745852_7733370673297289178_n

Modulul I

12238107_426825057508346_7660924352273447990_o

A avut loc în noiembrie 2015, la Târgu Mureş, la sediul celor mai profesionişti dintre profesionişti în acordarea primului ajutor: SMURD. Au fost 3 zile de învăţare intensivă: anatomie şi fiziologie, tehnici de resuscitare si Basic Life Support, lanţul supravieţuirii în caz de accident etc.

12239937_426824990841686_824276608566571275_n A fost foarte util faptul că am avut profesor un cadru medical calificat nu doar ca asistent şef pe ambulanţă, ci şi ca membru Salvamont Alba, fiind, deci, foarte capabil de a adapta prezentarea nevoilor noastre, de a răspunde la întrebări şi de a oferi exemple specifice accidentărilor în domeniul montan. „Cireaşa de pe tort” a fost vizitarea hangarului elicopterului de salvare, prezentarea echipamentului din elicopter şi discuţia cu piloţii despre procedurile de aterizare pe teren accidentat şi despre multe altele.

12244374_10153352870020852_2023089170311739803_o

Modulul al II-lea

859955_459079350949583_3712767094318870709_oA avut loc în luna ianuarie 2016, în Munţii Harghitei (zona Mădăraş). Spun convins că a fost cel mai intensiv curs la care am participat vreodată! Ziua începea pe la 9, fie cu teorie, fie cu muncă de teren şi… se termina la 22, chiar 23. Ca lector, îţi trebuie ceva determinare pentru a începe capitol nou de teorie seara la 21, după o zi de bălăurit prin ceaţă şi zăpadă cu busola în mână sau de a începe orientarea de noapte după ore bune de săpat bivuac.

12642494_446725115518340_5051712906314044172_nA fost destul de obositor, dar am plecat de acolo cu o mulţime de cunoştinţe: orientarea după azimut pe timp de zi şi pe timp de noapte, căutarea victimelor în avalanşe cu ajutorul dispozitivului electronic de localizare (DVA), studiul zăpezii în profil, construirea şi testarea unui bivuac în zăpadă. 12615159_1072853779401643_5808878675093410476_oPlus cunoştinţe teoretice referitoare la istoria turismului montan, la legislaţie şi multe altele, dintre care o bună parte vor fi reluate şi dezvoltate acum, la modulul al III-lea. Revin cu mai multe detalii când mă întorc… adică dacă mă întorc! 😀

Redevenind serioşi… din punctul meu de vedere, ceea ce se întâmplă prin munca celor de la SGLM (printre care şi noi, membrii aspiranţi) este o foarte bienvenită ridicare a standardului în ceea ce priveşte turismul montan pe teritoriul României. Poate şi prin înclinaţia către studiul fenomenelor turistice pe care mi-o dă formaţia mea de geograf, nu pot să nu observ oportunitatea pe care acestă creştere a calităţii serviciilor de ghidaj montan o poate aduce României. Şi mă bucur să fac parte din echipa de profesionişti care aduc schimbarea!

11056094_459079357616249_163024100072790052_o