Excursiile cu copii. Partea a treia: mâncarea

După ce am discutat cum facem tura cu  cei mici mai interesantă şi mai plăcută, după ce am văzut cum îmbrăcăm copiii… ajunserăm şi la subiectul sensibil al multor părinţi: mâncarea. „Da’ tu ce le dai de mâncare?” e întrebarea la ordinea zilei atunci când vorbesc cu alţi părinţi despre mersul pe munte. Nu o dată am primit solicitarea de a scrie despre asta… aşadar, încerc.

Câteva cuvinte-înainte

În primul rând, nu vă stresaţi foarte mult. Chiar dacă nu aveţi cei mai prieteni-cu-mâncatul copii, este foarte posibil ca, odată ajunşi pe munte, situaţia să se schimbe. Aerul şi mişcarea fac minuni, serios. Aceeaşi mâncare „scârboasă” acasă devine „delicioasă” la uşa cortului. Iar dacă, totuşi, treburile NU se schimbă, puteţi să vă folosiţi de context pentru a purta o discuţie cu ei despre importanţa disciplinei în natură. Cu alte cuvinte, înţeleg că nu-ţi plac pastele cu ton, dar, cu părere de rău, asta este ce avem aici. Nu vrei să mănânci, îţi va fi foame (acum… indicat ar fi, totuşi, să nu se ajungă chiar la foame extremă, pentru că ar deveni agitaţi şi amintirile create în tură ar putea să se transforme, pentru toţi participanţii, în unele nu-foarte-plăcute, atunci când aveţi de gestionat copii obosiţi, excitaţi de noile descoperiri…. şi flămânzi. E nevoie, altfel spus, de un echilibru atent între lecţiile de disciplină şi capacitatea lor de a le asimila, dar şi între lecţii şi… bucurat – întotdeauna alegeţi bucuratul 🙂 ).

Crisul meu nu mânca brânză de oaie acasă pentru nimic în lume. În tură, însă…. 😀 Foto Ioan Stoenică

În al doilea rând, atât voi, cât şi ei, trebuie să ştiţi dinainte de a pleca faptul că mâncarea pe munte nu poate fi „ca la mama acasă”. Nu poţi căra cu tine tot ce-ţi place şi e bine ca lor să li se explice asta dinainte (de exemplu, eu nu pot căra pe munte câte fructe şi legume proaspete aş mânca, în acelaşi interval de timp, acasă. Nu putem îndesa în rucsac un tort cu ciocolată). Recomand să faceţi împreună cumpărăturile/mâncarea/rucsacul, astfel încât să nu vă treziţi la faţa locului cu surprize („dar eu nu voiam caşcavaaaaal, voiam telemeaaaaa”), iar ei să nu se simtă puşi în faţa faptului împlinit în vârf de munte, fără alternative, când oboseala şi foamea predispun la exprimări… mai puţin prietenoase ( 😀 ) ale emoţiilor.

Instantaneu „la uşa cortului”. Nu ştim despre ce era vorba în realitate, dar un scenariu plauzibil ar fi: „mamii, gogoaşa asta e receee” „În 5 minute plecăm, să fie terminată până atunci!” :)) Foto: Ioan Stoenică

În al treilea rând, mâncarea pe munte, la fel ca la adulţi şi mai mult decât la ei, trebuie să fie calorică. Adică oricât de fani salate şi smoothie de fructe suntem, ca părinţi, în condiţii de efort cam mor copiii de foame cu ele. Astfel, e nevoie de o mâncare, fie ea „tradiţională” sau vegană/de post, care să ofere organismului suficienţi nutrienţi şi suficiente calorii, combinând necesarul de glucide şi lipide (necesare producerii de energie prin ardere rapidă, respectiv lentă) cu cel de proteine (care ajută la creştere – în condiţii de efort, inclusiv la creşterea masei musculare necesare pentru a face faţă respectivului efort). Nu voi intra în amănunte foarte mult, nu mă voi apuca să caut cifre cu necesarul caloric al copiilor la diferite solicitări fizice, nici eu nu îmi fac bagajul cu datele respective sub nas. Dar ideea de bază trebuie, totuşi reţinută: mâncare săţioasă, eficientă energetic şi transportabilă (era comparaţia aceea cu oul care dă energie cât o farfurie de ciorbă. Dacă ţii cură de slăbire, clar e mai bună ciorba. La munte, invers, e mult mai eficient să cari în spate un ou decât un borcan cu ciorbă 🙂 ).

În ultimul rând, mai facem şi mici compromisuri/abateri. Dacă acasă mâncăm doar raw sau bio, pe munte putem face o excepţie. Iar ciocolata – aia pe care acasă o ascundeţi de copii 😀 – aici e chiar importantă pentru ei!

Sfaturi concrete de meniuri n-o să dau, întrucât fiecare familie are propriile obiceiuri alimentare. Dar o să povestesc puţin despre noi şi despre categoriile de mâncăruri de luat pe munte.

Şi voi începe prin a prezenta modul în care structurăm noi mesele pe munte. Astfel:

  • în nicio dimineaţă nu se sare peste micul dejun (care, de obicei, e format din carbohidraţi cu ardere lentă – cereale, fructe uscate – şi iaurt/lapte/ceai). Pornim pe traseu, în mod ideal, cam la 30 minute după masă  – ca digestia să fie începută, să pornim cu o „rezervă” de glucide în sistem şi nu cu „stomacul greu”;
  • prânzul se ia pe traseu, deci va consta din mâncare rece, pregătită deja (un sandwich, o casoletă cu bucăţele de carne şi brânză din care luăm cu pâine) şi un desert (biscuiţi, ciocolată);

    Pauză de prânz din casolete. Foto Ioan Stoenică
  • cina este (să leşine fetele la dietă, da! :)) ) masa principală a zilei. Din raţiuni organizatorice (suntem ajunşi la cort/cazare, stabiliţi, avem timp de gătit) şi nu numai (dimineaţa deja plecăm „pe plus” energetic);

    Cină – paste rapide „cu de toate”. Înfulecată conform efortului – foto Ioan Stoenică
  • pe traseu, gustări rapide (un baton, o ciocolată, o glucoză) în pauze sau ori de câte ori simţim nevoia (nu aşteptaţi să scânciţi de foame sau să cădeţi din picioare de hipoglicemie! Gustare calorică la primul semn de nevoie dat de corp!)

    Pauză de crescut glicemia cu biscuiţi

Şi acum să vedem, totuşi, şi ce mâncăm. Am structurat cele câteva idei pe grupe de vârstă. Astfel:

I. pentru un bebe, laptele de mamă este meniul ideal. Din toată lista de beneficii, aici le trec doar pe cele care fac alăptarea perfectă pentru a ne uşura viaţa în natură cu bebe: laptele e mereu proaspăt, la temperatura optimă şi pregătit pentru a fi servit, „recipientele” nu necesită niciun tratament special înainte sau după utilizare, nu ai de cărat nimic în plus :)) Cocktail de sănătate, chiar şi din mers! 😀

Pit stop – foto Ioan Stoenică
Ca la uşa cortului – foto Ioan Stoenică
Doar capul uşor înclinat sugerează ce ocupaţie avea micul în momentul surprins în imagine 😀 – foto Ioan Stoenică

II. Pentru bebeluşi deja diversificaţi, dar care nu au ajuns încă la ton şi biscuiţi: există o întreagă gamă de mâncăruri speciale în magazine, mai bio sau mai puţin. Nu am luat niciodată 😀 Deci nu ştiu ce să vă spun despre ele. Acolo unde nu am putut adapta mâncarea noastră la nevoile lor, la cei mari am făcut „conserve acasă„: mâncarea de bebe gătită aşa cum erau deja obişnuiţi, pusă în borcane curate şi sterilizate borcanele umplute, prin fierbere, ca la conservele pentru iarnă. Nu o luaţi drept o recomandare studiată, ci drept o experienţă personală. Dat fiind că nu făceam trasee de mai multe zile cu bebe, pt 1-2, chiar 3 zile, puteam căra borcanele de sticlă, care se comportau asemeni oricărei conserve până la deschidere (atenţie la „click-ul” capacului la deschidere, ca la orice borcan. Gustaţi întotdeauna înainte de a oferi copiilor!). Un accesoriu de asemenea util, mai ales pentru turele de o zi, este un termos pentru mâncare (eu am unul primit, destul de nepractic din cauza volumului mare. Totuşi, deja l-am folosit de câteva ori şi la bebe. Şi intenţionez să-mi mai iau unul, mai micuţ).

III. Pentru copiii peste 1 an-jumătate – 2 şi pentru adulţi. Ţineţi minte regula „de 3 simplă” – adică regula de simplificat viaţa la cratiţă pe munte: alegem alimente 1. calorice 2. cât mai neperisabile 3. uşor de cărat şi de preparat. Exemple din ce folosim noi:

  • muşchi/slănină, caşcaval, telemea uscată, brânză de burduf, unt (iarna tăiate cubuleţe seara şi puse într-o casoletă, întrucât îngheaţă şi devin foarte dificil de tăiat în pauzele rapide de pe traseu). Conserve doar de ton (recomand ton bucăţi, mai ales pentru copii. Tonul mărunţit e, de fapt, o mărunţeală de resturi de peşte cu mult ulei de proastă calitate);

    Hai la slănină, neamulee! (inutil să menţionez că acasă nici ei, nici eu, nu mâncăm slănină). Foto Ioan Stoenică
  • lipii în loc de pâine (gata feliate, uşor de folosit cu orice, săţioase, naturale);
  • biscuiţi (preferabil simpli, fără creme), cereale porţionate, sana – pentru dimineaţă, pentru pauzele de pe traseu;
  • ciocolată, batoane de susan, fructe uscate, glucoză batoane, miere sau finetti în recipiente mici din plastic;
  • pentru prima zi: mâncare pregătită de acasă (şniţele, plăcinte cu brânză, chec etc);

    Sandwich cu şniţel, perfect pentru ture de o zi
  • la turele cu dormit la cort: „baza” pentru mâncarea gătită la primus: orez prefiert (dintr-acela în punguţe pentru fiert, care fierbe în 6 min), paste tot cu fierbere rapidă, mălai pentru mămălugă, cuş-cuş. Pe acestea le amestecăm cu „de toate” din prima categorie şi ies meniuri gustoase şi consistente;

    Cuş-cuş „cu de toate”, pregătit pentru a fi savurat, în cort, cu ajutorul „linguro-furculiţelor” – sporks – foarte iubite de copii. Foto: Ioan Stoenică
  • în ceea ce priveşte crudităţile, în funcţie de dificultatea traseului, de greutatea rucsacurilor, de sezon, putem adăuga câteva mere, banane (eu personal le evit pentru că mereu ajung cu ele stoarse), roşii (eu, eu! Gravidă în 8 luni, am cărat 3 kile de roşii la tură de mai multe zile, cu cortul). Dar ce avem mereu pentru aport de „viu” sunt verdeaţa (da, avem pătrunjelul cu noi chiar la ture grele de iarnă! Fiind o excelentă sursă de fier şi de… vitamina C. Şi schimbă complet gustul mâncării „uscate”) şi măcar o lămâie.

O categorie aparte de mâncare este reprezentată de alimentele „instant”. Dacă până nu demult prin asta se înţelegeau acele supe şi piureuri la plic din supermarket – pe care eu una nu le-aş recomanda nici duşmanilor, d-apoi copiilor, deşi mi-am început mersul pe munte cu aşa ceva, ca mai toţi ai generaţiei mele – în ultimii ani a apărut şi pe piaţa noastră românească o gamă variată de mâncare specială pentru expediţii. Este vorba despre mâncare liofilizată (pe scurt, mâncare gătită, îngheţată la temperaturi foarte joase şi „recompusă” printr-un procedeu special, astfel încât să ne putem bucura, în vârf de munte, de o tocăniţă cu pui, de exemplu, doar fierbând apa şi adăugând-o în plicul cu mâncare). Foarte avantajoasă datorită greutăţii scăzute, a concentraţiei calorice, a pregătirii rapide, ba până şi a economiei la spălat vase în natură (se poate mânca direct din plic), rămâne dezavantajul preţului. Iar din punct de vedere calitativ, singura pe care o recomand, fiind, dacă nu pot spune „naturală”, măcar „fără aditivi”, este cea de la Lyo Food. Şi mai scumpă decât cele uzuale, da. Dar singura pe care am mâncat-o cu poftă până şi eu, cea dotată cu „detector de E-uri” :)) Totuşi, în turele cu cei mici preferăm să gătim un pic mai…. tradiţional.

Hrănind pe bebeloi din burtă cu paste cu spanac by Lyo Food, în cadrul examinării de iarnă la cursul de lideri montani. Foto (cred) Costel Balan

O altă categorie de mâncare deloc de neglijat, care dă un farmec aparte turelor cu copii este cea pe care ne-o oferă direct natura. Mă refer în special la fructe de pădure, întrucât ciupercile, oricât am fi de cunoscători, recomand să le evităm a fi consumate pe loc cu copiii (o preparare termică insuficientă poate duce la probleme mai mici sau mai mari, de la crampe şi diaree până la intoxicaţie). Culesul fructelor sălbatice, însă, poate reprezenta o atracţie în sine pentru a porni în drumeţie.

Direct de la sursă! Foto: Ioan Stoenică
Porţia de sănătate! Foto: Ioan Stoenică

La fel şi plantele pentru ceai (vara, noi nu luăm pliculeţe de ceai, întrucât nu există unul mai bun decât cel din cimbrişorul aromat, proaspăt cules!). Dacă sunteţi norocoşi să nimeriţi la o stână sau la localnici primitori, deja se trece la un alt nivel al degustării de bunătăţi… şi se cheamă tură culinară! :))

Într-o tură cu familii marca Munţomama+Ioan Stoenică am avut parte şi de meniu special, la stână 😀 Foto: Ioan Stoenică
Adică aşa ceva! Foto: Ioan Stoenică

Şi pentru că tot vorbeam despre ceai… cel puţin la fel de importantă precum mâncarea este o hidratare eficientă. În condiţii de efort, deshidratarea la copii se poate traduce în febră, oboseală exagerată, hipotermie, insolaţie dacă s-a mers prin căldură. Orice pauză ar trebui să însemne câteva guri de apă, oferite copilului (nu aşteptaţi până cere, de obicei atunci e deja târziu). Dat fiind că este puţin probabil să avem rucsac pentru copii dotat cu sistem de hidratare, recomand ca fiecare copil să aibă asupra sa propria sticlă de 0.5l sau propriul bidon (colorat şi drăguţ) cu apă. Astfel, chiar dacă „grosul” se va consuma tot din sticla părinţilor, dorinţa de a-şi mai uşura bagajul/de a „se juca” cu bidonul/de a umple bidonul la loc la izvor etc îi va determina să bea.

Pauză de hidratare Foto: Ioan Stoenică

Iarna, termosul cu ceai devine absolut necesar, întrucât şi pentru adulţi e dificil să consume apa rece (iar gerul deshidratează la fel de mult ca soarele puternic, fiind aer foaste uscat!). Ceaiul, totuşi, hidratează mai prost decât apa, deci trebuie suplinit prin cantitate şi/sau prin adăugarea de electroliţi (utili şi vara, în apă).

Aşadar… poftă bună să aveţi! Şi nu uitaţi, bucuria unei experienţe pe munte este mai importantă pentru ei decât o masă sărită! 😀

S-aveţi poftă! (în şi de natură!) Foto: Ioan Stoenică

 

Excursiile cu copii. Partea I: pregătirea psihologică

A noastră, ca părinți, nu (doar) a lor! 😀

Notă introductivă: fiind primul articol pe acest blog, aș fi putut alege să scriu despre orice altceva. De exemplu, despre echipamentul necesar. Am preferat să încep cu partea de pregătire psihologică nu doar pentru că mă atrage subiectul, ci și pentru că, în general, la turele cu cei mici nimeni nu se aventurează prea departe de la început. Nimeni nu merge cu ei, ca primă excursie, în locuri în care lipsa unui echipament special este vitală (sau cei care o fac știu ce fac și nu au nevoie să citească despre asta). În schimb, impactul pe care îl are acea primă excursie pentru copil poate fi de referință pentru o bună bucată a vieții lui. Și despre asta aș vrea să vorbim azi.

Despre percepția lor versus percepția ta, ca adult care organizezi ceva ce vrei să le rămână în memoria mai mult sau mai puțin conștientă drept un moment pozitiv și care să schimbe ceva în ei. Grea muncă, nu? 😀

traseu6

1. Cel mai important aspect (după mine, cel puțin) este alegerea traseului în funcție de vârsta copiilor, de experiența acestora, dar și de cea a adulților organizatori. Altfel zis, să facem în așa fel încât, pentru copii, experiența să rămână ca o bucurie și nu ca o mare adunare de frustrări. Să facem în așa fel încât copiii să își dorească să meargă pe munte și a doua oară! Desculț prin fâneață - explorare liberăSau, cum mi-a zis mie cineva drag și cu multă experiență și la munte și la copii: noi, ca adulți, trebuie să avem grijă să le stârnim dragostea de natură și de mers, nu să epuizăm toate obiectivele dintr-o zonă vizitată. Și așa e! Voi despre câte obiective văzute în excursiile din copilărie chiar puteți spune că vă amintiți? Cel mult imagini, în ceață… Nu? În schimb, poate (sper!) că și voi aveți în amintire sentimente din excursiile făcute când erați mici. De la bucuria de a descoperi ceva complet nou (și ce univers se poate ascunde într-o poiană sau într-un pârâu!) și până la frustrarea că „mama nu mi-a dat voie” să mă urc pe stânca mult dorită, astfel de sentimente ne pot urmari toată viața și, ca orice altă experiestancință din copilăria timpurie, pot fi definitorii pentru modul în care viitorul adult din copilul de acum va percepe o anumită realitate (în cazul de față, ieșitul în natură). Astfel încât, decât să documentăm un traseu a la agențiile de turism (cu lista de obiective bifabile din oră-n oră, între care copiii să alerge absolut epuizați – rezultând, evident, și o suprasolicitare pe măsură, manifestată prin comportamente care să taie cheful de plimbări viitoare nu doar copiilor, cât și părinților) – mi se pare mai important să reușim, ca părinți, să realizăm un traseu accesibil, dar suficient de variat încât să-i captiveze, precum și o anumită stare de spirit (se cheamă entuziasm, pt necunoscători :D) care e ingredientul de bază pentru o viitoare mare iubire între copil și natură…

bucurie

Și durata traseului este importantă. Este indicat să se înceapă cu trasee de o zi (în care copiii să se familiarizeze cu sunetele pădurii, cu terenul denivelat, cu plantele, cu statul afară un timp mai îndelungat etc), pentru ca, apoi, să fie și ei gata de ture mai lungi, cu dormit la cort, în bivuac de tot felul etc.

barajeTot din categoria adecvării traseului la vârsta și experiența participanților este și o bună structurare a traseului: aveți grijă ca, în cadrul excursiei, să existe suficiente momente de explorare liberă si relaxare. Pentru un copil, contactul cu un mediu complet nou poate fi copleșitor și, de aceea, au și ei nevoie de timpul lor nestructurat, în care tot ce a fost asimilat să se sedimenteze. Eu am avut o experiență interesantă vara trecută când, nerespectând suficient această cerință, am avut parte, la un final de săptămână plină la munte, de o drăguță de suprasolicitare la Cris. Iar atunci când nu am uitat de timpul nestructurat, s-au bucurat în voie de momente precum explorarea dealurilor și a stâncilor, joacă în pâraie reci (barajele rămân preferatele lor) sau hârjoană în sacii de dormit.sac-cris

Și când oboseala a depășit anumite cote… vom vorbi, într-un articol viitor, și despre asta, despre modul în care somnul, masa și alte ritmuri dereglate de viața la oraș se reglează în cel mai fascinant mod la munte. Și adoarme copilul ”pe care mă chinui o oră să-l culc acasă”.. adoarme spontan, ”ca un prunc”, îndată ce i se oferă un minim de condiții 🙂 g-somn-1

Pentru unii poate părea amuzant că am specificat partea cu „traseu adecvat experienței adulților”… și sper să fie așa pentru tot mai mulți! Pentru că nu-s sigură dacă, dintre cei care fac drumeții cu copii, mai mulți sunt cei care se aventurează în locuri ce le depășesc lor înșiși nivelul de experientă sau, dimpotrivă, mai mulți sunt cei care nu îndrăznesc să iasă niciun pic (mic!) din zona de confort, deși, poate, undeva în adânc și-ar dori asta. (Oricum, nu e deloc recomandat să săriți gardul între cele două extreme fără pregătire 😀 Imaginați-vă ce impact ar avea asupra unui copil o primă excursie în care mama ar sări panicată la primul zgomot din pădure sau la prima insectă urcată pe pătură… :D).

Oricum, pentru părinții din categoria „aș-tot-merge-și-nu-m-aș-mai-opri” (așa, ca mine :D), ceea ce scriam mai sus, capacitatea de a rezista ispitei de a nu supraîncărca programul excursiei cu mai mult decât pot cei mici duce cu bucurie poate fi o adevărată provocare!

2. Obișnuiți-vă cu ideea că veți avea de acceptat și gestionat limitele lor. Care pot fi diferite de ale voastre. Da, părinte munțoman, ești pregătit să-ți auzi copilul (copilul tău, crescut din tine, „programat” de tine) urlând că lui nu-i place pe munte? Ești pregătit, de fapt, să accepți că el este o persoană diferită de tine, care poate avea, chiar și la vârsta asta mică, alte alegeri și alte limite? E greu, tentația e mare să consideri că „ai greșit ceva”. Ceea ce poate fi o variantă, e adevărat – și rolulmirare acestui articol e de a da câteva idei de pregătire psihologică pentru a evita unele dintre greșeli – dar, la fel de bine, poate fi vorba doar de diferențe între oameni. Cum îți dai seama despre care e vorba…. ei, asta e ceva sensibil. Și mai sensibil e să-și dai seama care este momentul în care trebuie să renunți și să accepți că lui nu-i place ce-ți place ție și care sunt celelalte multe momente în care, cu tact fin, îl poți ajuta pe copilul tău să depășească ceva ce nu era altceva decât o limită. Limită care îl ținea la distanță de ceva ce, de fapt, ar fi vrut să facă. O teamă de necunoscut sau de ceva perceput drept atât de mare, încât îl face să se simtă mic. Prea mic. Le știm bine și noi, aștia „mari”, doar…

Deci da, te poți trezi în mijlocul pădurii cu o criză de toată „frumusețea”, venită din te miri ce. Chiar recent vorbeam cu o prietenă, mamă de 2 fete plimbate muuult încă de când erau mici, care îmi povestea disperată că nu știe ce să mai facă pentru a le scăpa pe fete de o fobie foarte puternică de albine, cu toate că nu avuseseră niciun incident cu ele vreodată. Alteori frica nu este chiar irațională, însă se bazează (din nou, ca și la adulți) pe o experiență unică sau limitată și o înțelegere la fel de îngustă. De exemplu, vara trecută, în mijloc de sălbăticie în trei (băieții mei și eu, adică), Cris a căzut, din neatenție, în urzici. Au urmat niște foarte firești urlete și o destul de ușor de așteptat revoltă împotriva urzicilor, a pietrelor de pe potecă (ce „l-au împiedicat” :D), a mamei celei neatente care nu l-a păzit, a Cui a lăsat urzicile pe lume etc :)) Revoltă dublată de o frică puternică. A fost interesant pentru mine procesul prin care l-am ajutat să-și depășească, până la urmă, frica: tot prin „raising awarness”. padureL-am învățat cum să deosebească urzica de alte plante (de rugii fără rod de zmeură și mur, de exemplu), l-am învățat care e urzica și care e urzica moartă (ocazie pentru a discuta despre mimetism și rolul lui în lumea vegetală și animală), i-am arătat și faptul că poți pune mâna pe urzică fără să te urzici (dacă miști mâna în sensul țepilor și nu în sens opus lor)… oricum, rezultatul a fost nu doar că și-a lărgit câmpul de cunoaștere, ci și că… teama a fost înlocuită de altceva, ceva util: atenția (care nu este altceva decât utilizarea sănătoasă, necesară supraviețuirii, a emoției numită frică, emoție pusă în noi tocmai pentru a ne pune în gardă în fața pericolelor reale din mediu). Așadar, copilul mergea pe potecă, recunoștea urzicile dintre alte plante și mi le arăta, le dădea eventual deoparte cu bățul sau se ferea, dar isteria disparuse… 🙂

oboseala33. Pregătiți-i din timp cu informații despre traseu. Spuneți-le pe unde vor merge, ce urmează să vedeți și pregătiți-i din timp și pentru greutățile pe care le vor întâmpina. Că dacă noi tot repetăm că „va fi frumos, va fi extraordinar”, dar ei se trezesc în față cu o pantă care nu se mai termină (da, ok, cu peisaje frumoase, dar cui îi pasă de ele dacă ești mic și-ți dai duhul urcând?), s-ar putea nu doar să nu mai vadă frumusețile din jur, ci și să-și piardă, pe viitor, ceva din încrederea în judecata ta.

imbratisare4. Pe durata traseului, pregătiți-vă nu doar să răspundeți la întrebări, ci, mai ales, să povestiți. Să stârniți curiozități. Să canalizați voi atenția lor spre cele văzute pe traseu. Să îi încurajați, să îi îmbrățișați. Primul traseu mai lung făcut pe jos cu Cris a fost coborârea de la Babele la Peștera, în Bucegi (avea 4 ani jum, traseul l-am făcut cam în 3 h). Nu era obișnuit să meargă atât, dar faptul că i-am oferit suficientă atenție pe toată durata traseului și i-am povestit de toate, de la geologia zonei, floră, faună etc, până la sfaturi utile despre modul în care să calce pe coborâre l-au făcut să fie foarte entuziasmat, în ciuda oboselii. Anul trecut a venit rândul lui G să facă primele lui trasee (și, de la un copil care mergea mai mult în wrap decât pe jos, m-am trezit peste noapte cu un flăcău care a mers și trasee de 5 ore!). Pregătiți momente comice, pregătiți cu grijă nu doar traseul, ci și atmosfera (din experiența mea: un cântec de munte face minuni. Eu am fredonat doar 2 versuri dintr-un cântec despre Piatra Craiului cât am mers cu ei prin Prăpăstiile Zărneștilor și Cris, acasă, mi-a cerut să-l învățăm împreună și să-l cântăm tot. A ieșit super, avem și o variantă proprie deja, cu versuri adaptate 😀 Și am ajuns și la dueturi 😀 ).leagan2 Folosiți-vă creativitatea pentru a umple pauzele cu activități specifice și cu improvizații distractive cu rol de conectare, din care copilului să-i rămână clar mesajul că nu are nevoie de obiecte sau jucării sofisticate pentru a se distra, ci se poate simți minunat cu ce-i oferă natura (și un pic de imaginație). Nu cădeți în capcana de a căra cu voi multe jucării! . Și lăsați-i să se murdărească! Adică să experimenteze! Mașina spala atât de ușor… și bucuria lor, în schimb, e atât de mare! (și acest paragraf, despre idei de activități, va fi dezvoltat într-un articol separat)murdarire

5. Pregătiți mici „accesorii” cu specific montan care să le întregească impactul excursiei. Dacă bocancii sunt, cel puțin din punctul meu de vedere, obligatorii, alte obiecte care să-i facă să se simtă ”oameni de munte”, care pot lipsi, sunt binevenite, acolo unde este posibil. Ai mei s-au arătat foarte entuziasmați de tricourile de munte (Decathlon, vreo 15 lei bucata sau nici atât…. dar cu adevărat minunate și pentru mine, scutindu-mă de efortul de a căra câte 3-4 tricouri de bumbac per bucată copil). Tot deosebit de îndrăgite sunt și buffurile pentru copii, acele eșarfe tubulare multifuncționale, pe care le-au purtat, fie pe cap, fie la gât, întreaga iarnă (vom reveni pe larg și la acest subiect).

Ca să nu credeți că vă îndemn la golit portofelul (chiar deloc, dimpotrivă), și improvizațiile funcționează bine uneori. Cea mai drăguță fază dintr-unul dintre traseele (de neuitat) făcute vara trecută a fost când G a realizat că toți avem rucsac, numai el nu! Și, pentru a evita bătaia pe rucsac cu fratele mai mare, i-am improvizat rapid ceva din „punga” pentru mâncare. Vă las să admirați mândrul rezultat!rucsacg2

Din aceeași categorie sunt și mâncatul la primus (unde aceeași rețetă are complet alt gust decât acasă!), dormitul la cort, cumpăratul unui sac de dormit pentru copii etc. Aici sunt multe de spus și, din nou, vom vorbi mult mai pe larg despre aspectele tehnice într-un articol separat.

6. Dacă avioan-si-cris-1eți posibilitatea, oferiți-le modele, ”eroi ai muntelui” pe care ei să vrea să îi urmeze. Pentru că nimeni nu e profet cu proprii copii, zice proverbul, nu? Aici exemplele pot fi diverse, depinde cu ce știți voi că rezonează ei. Poate fetițele Crina și Dor Geta Popescu, cele care au bătut recorduri peste recorduri în alpinism, copii fiind… La noi, modelul clar a fost și este Ioan, care, prin emisiunea lui (”Pe poteci, spre inima ta!”), prin entuziasmul propriu și prin apropierea naturală de copii, a ajuns imediat… la inima lor. Și așa și-au dorit să aibă și ei ”bețe de trekking ca Ioan”, ”buff ca Ioan”, să meargă pe traseele din episoadele lui Ioan etc.  Cu siguranță veți mai auzi de el pe aici pe la mine. Un astfel de model poate avea un rol deosebit în motivarea și educarea copiilor în sensul deschiderii către natură. Într-un fel în care părintele, oricât ar fi de fain, e imposibil să reușească. Și dacă mai au și șansa de a merge cu eroul preferat într-o tură… vă dați seama de impact, nu?

6. Nu în ultimul rând: la nevoie, fiți fermi. Între oamenii de munte se știe că „la munte nu există democrație”. Că cei mai fără experiență ascultă de cei cu experiență, de liderul turei, pentru că poate fi în joc viața lor. Sigur, într-o tură cu copii nu e cazul de absolutizat nici una, nici cealaltă, dar nu strică deloc acele momente în care să conștientizeze și ei, puțin câte puțin, că e nevoie de o oarecare disciplină pentru a te putea descurca în natură. Că toate sunt bune și frumoase dacă nu faci greșeli… căci, așa cum spune un om drag mie, muntele nu le face, niciodată. Doar oamenii. Că ok, acasă poți să te pui în fund și să țipi 1 h dacă asta vrei, dar pe munte nu-ți permiți, dacă deja e seară, pentru că te poate prinde noaptea în pădure. Că acasă poți să nu mănânci, dacă vrei, că îți iei mai târziu din frigider, dar la munte nu merge, pentru că nimeni n-o să oprească grupul de câte ori are chef unul sau altul să mănânce sau pică de efort. Că acasă poți fi dezordonat, dar în cort, dacă e dezordine, poți pierde lucruri importante, de care depinde cel puțin confortul excursiei, dacă nu și supraviețuirea (de exemplu, daca ești neatent și verși apă pe sacul de dormit, dacă te bați cu fratele mai mare și rupi un băț de cort, dacă nu-ți mai găsești lanterna sau cuțitul… și exemplele pot continua).g-sac

Cu siguranță s-ar mai găsi multe de spus. Dar aș prefera să-mi spuneți și voi. Deci, voi ce secrete aveți? Ce a funcționat la voi în turele cu copii?