Excursiile cu copii. Partea a treia: mâncarea

După ce am discutat cum facem tura cu  cei mici mai interesantă şi mai plăcută, după ce am văzut cum îmbrăcăm copiii… ajunserăm şi la subiectul sensibil al multor părinţi: mâncarea. „Da’ tu ce le dai de mâncare?” e întrebarea la ordinea zilei atunci când vorbesc cu alţi părinţi despre mersul pe munte. Nu o dată am primit solicitarea de a scrie despre asta… aşadar, încerc.

Câteva cuvinte-înainte

În primul rând, nu vă stresaţi foarte mult. Chiar dacă nu aveţi cei mai prieteni-cu-mâncatul copii, este foarte posibil ca, odată ajunşi pe munte, situaţia să se schimbe. Aerul şi mişcarea fac minuni, serios. Aceeaşi mâncare „scârboasă” acasă devine „delicioasă” la uşa cortului. Iar dacă, totuşi, treburile NU se schimbă, puteţi să vă folosiţi de context pentru a purta o discuţie cu ei despre importanţa disciplinei în natură. Cu alte cuvinte, înţeleg că nu-ţi plac pastele cu ton, dar, cu părere de rău, asta este ce avem aici. Nu vrei să mănânci, îţi va fi foame (acum… indicat ar fi, totuşi, să nu se ajungă chiar la foame extremă, pentru că ar deveni agitaţi şi amintirile create în tură ar putea să se transforme, pentru toţi participanţii, în unele nu-foarte-plăcute, atunci când aveţi de gestionat copii obosiţi, excitaţi de noile descoperiri…. şi flămânzi. E nevoie, altfel spus, de un echilibru atent între lecţiile de disciplină şi capacitatea lor de a le asimila, dar şi între lecţii şi… bucurat – întotdeauna alegeţi bucuratul 🙂 ).

Crisul meu nu mânca brânză de oaie acasă pentru nimic în lume. În tură, însă…. 😀 Foto Ioan Stoenică

În al doilea rând, atât voi, cât şi ei, trebuie să ştiţi dinainte de a pleca faptul că mâncarea pe munte nu poate fi „ca la mama acasă”. Nu poţi căra cu tine tot ce-ţi place şi e bine ca lor să li se explice asta dinainte (de exemplu, eu nu pot căra pe munte câte fructe şi legume proaspete aş mânca, în acelaşi interval de timp, acasă. Nu putem îndesa în rucsac un tort cu ciocolată). Recomand să faceţi împreună cumpărăturile/mâncarea/rucsacul, astfel încât să nu vă treziţi la faţa locului cu surprize („dar eu nu voiam caşcavaaaaal, voiam telemeaaaaa”), iar ei să nu se simtă puşi în faţa faptului împlinit în vârf de munte, fără alternative, când oboseala şi foamea predispun la exprimări… mai puţin prietenoase ( 😀 ) ale emoţiilor.

Instantaneu „la uşa cortului”. Nu ştim despre ce era vorba în realitate, dar un scenariu plauzibil ar fi: „mamii, gogoaşa asta e receee” „În 5 minute plecăm, să fie terminată până atunci!” :)) Foto: Ioan Stoenică

În al treilea rând, mâncarea pe munte, la fel ca la adulţi şi mai mult decât la ei, trebuie să fie calorică. Adică oricât de fani salate şi smoothie de fructe suntem, ca părinţi, în condiţii de efort cam mor copiii de foame cu ele. Astfel, e nevoie de o mâncare, fie ea „tradiţională” sau vegană/de post, care să ofere organismului suficienţi nutrienţi şi suficiente calorii, combinând necesarul de glucide şi lipide (necesare producerii de energie prin ardere rapidă, respectiv lentă) cu cel de proteine (care ajută la creştere – în condiţii de efort, inclusiv la creşterea masei musculare necesare pentru a face faţă respectivului efort). Nu voi intra în amănunte foarte mult, nu mă voi apuca să caut cifre cu necesarul caloric al copiilor la diferite solicitări fizice, nici eu nu îmi fac bagajul cu datele respective sub nas. Dar ideea de bază trebuie, totuşi reţinută: mâncare săţioasă, eficientă energetic şi transportabilă (era comparaţia aceea cu oul care dă energie cât o farfurie de ciorbă. Dacă ţii cură de slăbire, clar e mai bună ciorba. La munte, invers, e mult mai eficient să cari în spate un ou decât un borcan cu ciorbă 🙂 ).

În ultimul rând, mai facem şi mici compromisuri/abateri. Dacă acasă mâncăm doar raw sau bio, pe munte putem face o excepţie. Iar ciocolata – aia pe care acasă o ascundeţi de copii 😀 – aici e chiar importantă pentru ei!

Sfaturi concrete de meniuri n-o să dau, întrucât fiecare familie are propriile obiceiuri alimentare. Dar o să povestesc puţin despre noi şi despre categoriile de mâncăruri de luat pe munte.

Şi voi începe prin a prezenta modul în care structurăm noi mesele pe munte. Astfel:

  • în nicio dimineaţă nu se sare peste micul dejun (care, de obicei, e format din carbohidraţi cu ardere lentă – cereale, fructe uscate – şi iaurt/lapte/ceai). Pornim pe traseu, în mod ideal, cam la 30 minute după masă  – ca digestia să fie începută, să pornim cu o „rezervă” de glucide în sistem şi nu cu „stomacul greu”;
  • prânzul se ia pe traseu, deci va consta din mâncare rece, pregătită deja (un sandwich, o casoletă cu bucăţele de carne şi brânză din care luăm cu pâine) şi un desert (biscuiţi, ciocolată);

    Pauză de prânz din casolete. Foto Ioan Stoenică
  • cina este (să leşine fetele la dietă, da! :)) ) masa principală a zilei. Din raţiuni organizatorice (suntem ajunşi la cort/cazare, stabiliţi, avem timp de gătit) şi nu numai (dimineaţa deja plecăm „pe plus” energetic);

    Cină – paste rapide „cu de toate”. Înfulecată conform efortului – foto Ioan Stoenică
  • pe traseu, gustări rapide (un baton, o ciocolată, o glucoză) în pauze sau ori de câte ori simţim nevoia (nu aşteptaţi să scânciţi de foame sau să cădeţi din picioare de hipoglicemie! Gustare calorică la primul semn de nevoie dat de corp!)

    Pauză de crescut glicemia cu biscuiţi

Şi acum să vedem, totuşi, şi ce mâncăm. Am structurat cele câteva idei pe grupe de vârstă. Astfel:

I. pentru un bebe, laptele de mamă este meniul ideal. Din toată lista de beneficii, aici le trec doar pe cele care fac alăptarea perfectă pentru a ne uşura viaţa în natură cu bebe: laptele e mereu proaspăt, la temperatura optimă şi pregătit pentru a fi servit, „recipientele” nu necesită niciun tratament special înainte sau după utilizare, nu ai de cărat nimic în plus :)) Cocktail de sănătate, chiar şi din mers! 😀

Pit stop – foto Ioan Stoenică
Ca la uşa cortului – foto Ioan Stoenică
Doar capul uşor înclinat sugerează ce ocupaţie avea micul în momentul surprins în imagine 😀 – foto Ioan Stoenică

II. Pentru bebeluşi deja diversificaţi, dar care nu au ajuns încă la ton şi biscuiţi: există o întreagă gamă de mâncăruri speciale în magazine, mai bio sau mai puţin. Nu am luat niciodată 😀 Deci nu ştiu ce să vă spun despre ele. Acolo unde nu am putut adapta mâncarea noastră la nevoile lor, la cei mari am făcut „conserve acasă„: mâncarea de bebe gătită aşa cum erau deja obişnuiţi, pusă în borcane curate şi sterilizate borcanele umplute, prin fierbere, ca la conservele pentru iarnă. Nu o luaţi drept o recomandare studiată, ci drept o experienţă personală. Dat fiind că nu făceam trasee de mai multe zile cu bebe, pt 1-2, chiar 3 zile, puteam căra borcanele de sticlă, care se comportau asemeni oricărei conserve până la deschidere (atenţie la „click-ul” capacului la deschidere, ca la orice borcan. Gustaţi întotdeauna înainte de a oferi copiilor!). Un accesoriu de asemenea util, mai ales pentru turele de o zi, este un termos pentru mâncare (eu am unul primit, destul de nepractic din cauza volumului mare. Totuşi, deja l-am folosit de câteva ori şi la bebe. Şi intenţionez să-mi mai iau unul, mai micuţ).

III. Pentru copiii peste 1 an-jumătate – 2 şi pentru adulţi. Ţineţi minte regula „de 3 simplă” – adică regula de simplificat viaţa la cratiţă pe munte: alegem alimente 1. calorice 2. cât mai neperisabile 3. uşor de cărat şi de preparat. Exemple din ce folosim noi:

  • muşchi/slănină, caşcaval, telemea uscată, brânză de burduf, unt (iarna tăiate cubuleţe seara şi puse într-o casoletă, întrucât îngheaţă şi devin foarte dificil de tăiat în pauzele rapide de pe traseu). Conserve doar de ton (recomand ton bucăţi, mai ales pentru copii. Tonul mărunţit e, de fapt, o mărunţeală de resturi de peşte cu mult ulei de proastă calitate);

    Hai la slănină, neamulee! (inutil să menţionez că acasă nici ei, nici eu, nu mâncăm slănină). Foto Ioan Stoenică
  • lipii în loc de pâine (gata feliate, uşor de folosit cu orice, săţioase, naturale);
  • biscuiţi (preferabil simpli, fără creme), cereale porţionate, sana – pentru dimineaţă, pentru pauzele de pe traseu;
  • ciocolată, batoane de susan, fructe uscate, glucoză batoane, miere sau finetti în recipiente mici din plastic;
  • pentru prima zi: mâncare pregătită de acasă (şniţele, plăcinte cu brânză, chec etc);

    Sandwich cu şniţel, perfect pentru ture de o zi
  • la turele cu dormit la cort: „baza” pentru mâncarea gătită la primus: orez prefiert (dintr-acela în punguţe pentru fiert, care fierbe în 6 min), paste tot cu fierbere rapidă, mălai pentru mămălugă, cuş-cuş. Pe acestea le amestecăm cu „de toate” din prima categorie şi ies meniuri gustoase şi consistente;

    Cuş-cuş „cu de toate”, pregătit pentru a fi savurat, în cort, cu ajutorul „linguro-furculiţelor” – sporks – foarte iubite de copii. Foto: Ioan Stoenică
  • în ceea ce priveşte crudităţile, în funcţie de dificultatea traseului, de greutatea rucsacurilor, de sezon, putem adăuga câteva mere, banane (eu personal le evit pentru că mereu ajung cu ele stoarse), roşii (eu, eu! Gravidă în 8 luni, am cărat 3 kile de roşii la tură de mai multe zile, cu cortul). Dar ce avem mereu pentru aport de „viu” sunt verdeaţa (da, avem pătrunjelul cu noi chiar la ture grele de iarnă! Fiind o excelentă sursă de fier şi de… vitamina C. Şi schimbă complet gustul mâncării „uscate”) şi măcar o lămâie.

O categorie aparte de mâncare este reprezentată de alimentele „instant”. Dacă până nu demult prin asta se înţelegeau acele supe şi piureuri la plic din supermarket – pe care eu una nu le-aş recomanda nici duşmanilor, d-apoi copiilor, deşi mi-am început mersul pe munte cu aşa ceva, ca mai toţi ai generaţiei mele – în ultimii ani a apărut şi pe piaţa noastră românească o gamă variată de mâncare specială pentru expediţii. Este vorba despre mâncare liofilizată (pe scurt, mâncare gătită, îngheţată la temperaturi foarte joase şi „recompusă” printr-un procedeu special, astfel încât să ne putem bucura, în vârf de munte, de o tocăniţă cu pui, de exemplu, doar fierbând apa şi adăugând-o în plicul cu mâncare). Foarte avantajoasă datorită greutăţii scăzute, a concentraţiei calorice, a pregătirii rapide, ba până şi a economiei la spălat vase în natură (se poate mânca direct din plic), rămâne dezavantajul preţului. Iar din punct de vedere calitativ, singura pe care o recomand, fiind, dacă nu pot spune „naturală”, măcar „fără aditivi”, este cea de la Lyo Food. Şi mai scumpă decât cele uzuale, da. Dar singura pe care am mâncat-o cu poftă până şi eu, cea dotată cu „detector de E-uri” :)) Totuşi, în turele cu cei mici preferăm să gătim un pic mai…. tradiţional.

Hrănind pe bebeloi din burtă cu paste cu spanac by Lyo Food, în cadrul examinării de iarnă la cursul de lideri montani. Foto (cred) Costel Balan

O altă categorie de mâncare deloc de neglijat, care dă un farmec aparte turelor cu copii este cea pe care ne-o oferă direct natura. Mă refer în special la fructe de pădure, întrucât ciupercile, oricât am fi de cunoscători, recomand să le evităm a fi consumate pe loc cu copiii (o preparare termică insuficientă poate duce la probleme mai mici sau mai mari, de la crampe şi diaree până la intoxicaţie). Culesul fructelor sălbatice, însă, poate reprezenta o atracţie în sine pentru a porni în drumeţie.

Direct de la sursă! Foto: Ioan Stoenică
Porţia de sănătate! Foto: Ioan Stoenică

La fel şi plantele pentru ceai (vara, noi nu luăm pliculeţe de ceai, întrucât nu există unul mai bun decât cel din cimbrişorul aromat, proaspăt cules!). Dacă sunteţi norocoşi să nimeriţi la o stână sau la localnici primitori, deja se trece la un alt nivel al degustării de bunătăţi… şi se cheamă tură culinară! :))

Într-o tură cu familii marca Munţomama+Ioan Stoenică am avut parte şi de meniu special, la stână 😀 Foto: Ioan Stoenică
Adică aşa ceva! Foto: Ioan Stoenică

Şi pentru că tot vorbeam despre ceai… cel puţin la fel de importantă precum mâncarea este o hidratare eficientă. În condiţii de efort, deshidratarea la copii se poate traduce în febră, oboseală exagerată, hipotermie, insolaţie dacă s-a mers prin căldură. Orice pauză ar trebui să însemne câteva guri de apă, oferite copilului (nu aşteptaţi până cere, de obicei atunci e deja târziu). Dat fiind că este puţin probabil să avem rucsac pentru copii dotat cu sistem de hidratare, recomand ca fiecare copil să aibă asupra sa propria sticlă de 0.5l sau propriul bidon (colorat şi drăguţ) cu apă. Astfel, chiar dacă „grosul” se va consuma tot din sticla părinţilor, dorinţa de a-şi mai uşura bagajul/de a „se juca” cu bidonul/de a umple bidonul la loc la izvor etc îi va determina să bea.

Pauză de hidratare Foto: Ioan Stoenică

Iarna, termosul cu ceai devine absolut necesar, întrucât şi pentru adulţi e dificil să consume apa rece (iar gerul deshidratează la fel de mult ca soarele puternic, fiind aer foaste uscat!). Ceaiul, totuşi, hidratează mai prost decât apa, deci trebuie suplinit prin cantitate şi/sau prin adăugarea de electroliţi (utili şi vara, în apă).

Aşadar… poftă bună să aveţi! Şi nu uitaţi, bucuria unei experienţe pe munte este mai importantă pentru ei decât o masă sărită! 😀

S-aveţi poftă! (în şi de natură!) Foto: Ioan Stoenică

 

Excursiile cu copii. Partea a doua: îmbrăcămintea şi încălţămintea

După ce ne-am făcut curaj să ieşim cu cei mici (şi ne-am înarmat cu răbdare, veselie, deschidere şi alte câteva secrete), iată-ne ajunşi cu rucsacul în… faţă. Da, deocamdată în faţă, uitându-ne la el şi întrebându-ne cu ce să-l umplem şi cu ce să nu. Şi asta vom vedea azi împreună…

rucsaci

(Acest articol, ca toate din seria „excursiile cu copii”, NU se adresează părinţilor care, în viaţa lor de adulţi, au mers sau merg încă pe munte. Ei ştiu ce au de făcut, luat etc. Articolele se adresează acelor părinţi care descoperă mersul pe munte împreună cu copiii lor. Şi care, deci, nu au nici timp să caute, să descopere, să se informeze singuri, dar nici nevoie de echipament prea sofisticat sau scump. Aşadar, luaţi-le drept un ABC al mersului pe munte, adaptat familiilor cu copii).

I. Reguli generale referitoare la echipament

Atunci când mergem pe munte, echipamentul trebuie să fie 1. adecvat; 2. suficient, dar nu în exces şi 3. să existe un minimum de rezervă pentru situaţii neprevăzute. Să le luăm pe rând:

echipam1.Adecvat: nu mergem pe munte în şlapi şi nici în tenişi (cum spune cineva drag mie, pentru că e la fel de potrivit precum a merge la plajă în cizme îmblănite). Nu mergem vara la munte cu bocanci de iarnă (doar pentru că se cheamă bocanci) şi nici invers. În funcţie de dificultatea traseului, pe care o studiem înainte, ne informăm şi alegem ce este potrivit (pentru că, mai ales între oamenii de munte, există şi extrema cealaltă, a „defilării” absolut inutile cu echipament de înaltă clasă pe trasee pe care respectivele piese nu doar că nu sunt necesare, ci devin hilare şi spun ceva despre gradul de experienţă al montaniardului care le afişează).

2. Suficient, dar nu în exces: dacă te duci într-o tură de 10 zile în Făgăraş, nu prea poţi merge cu o singură pereche de şosete de schimb (mă rog, dacă mergi singur şi dormi în cortul tău… :)) ). Dacă mergi iarna, „puloverul ăla gros” împletit cu drag de bunica nu îţi va fi nici pe departe suficient. Dar nici invers (cum este atât de clasic celor ce abia descoperă mersul pe munte), nu e deloc indicat să-ţi cari cu tine „tot dulapul”. Adică este bine să optimizezi în aşa fel încât, la finalul turei, să nu ai nimic din stratul de haine care vine în contact cu pielea (lenjerie intimă, tricouri, şosete) care să nu fi fost folosit deloc pe timpul turei, iar din stratele care vin deasupra, cel mult cu pelerina sau geaca de ploaie nefolosită (adică dacă ai cărat vara 3 polare şi nu ai folosit decât unul subţire într-o seară, undeva e o problemă: ai luat prea mult pentru condiţiile date).

3. Să existe un minimum de rezervă pentru situaţiile de urgenţă (redundanţa echipamentului). Aici discuţia e lungă pentru că, de fapt, la unii oameni exact regula asta duce la un rucsac prea voluminos şi greu (alţii, dimpotrivă, nici nu-şi pun problema vreo secundă că, în natură, poate interveni şi neprevăzutul. Chiar recent am asistat la o discuţie între un organizator de ture şi o persoană potenţial interesată, cea din urmă arătându-se foarte nedumerită „de ce e folia de supravieţuire pe lista de echipament obligatoriu, că doar noi nu vrem să facem tură de survival cu dormit sub cerul liber”). La turele spre care vă veţi orienta voi cu cei mici, regula asta înseamnă, în principal, să aveţi mereu la voi: o haină groasă în plus, o pelerină/geacă de ploaie, un tricou de schimb, o pereche de şosete în plus… şi alte câteva lucruri utile, precum lanterna frontală (sau orice sursă de lumină cu bateriile încărcate – NU telefon, care se descarcă imediat), ceva de aprins focul, un cuţit, o bucată de sfoară, o trusă de prim ajutor şi mai sus amintita folie de supravieţuire (acel „staniol” pe care îl vedeţi la TV peste victimele accidentelor de tot felul. Costă între 8-14 lei în orice magazin de profil, inclusiv Decathlon, şi cântăreşte cam 100g. Şi da, vă poate salva viaţa!).

echipam2

Regula este valabilă oricând, mai ales la turele de o zi (care tind să fie luate în uşor şi, deci, să devină „sursă” de chemat salvamontul, din cauza echipamentului nepotrivit/insuficient. Tentaţia e mare… vezi vremea bună când pleci, „mergem doar 3 ore”…. şi te rătăceşti sau vine ceaţa şi tu nu ai nici măcar o geacă la tine. Dacă într-o tură cu dormit la cort se întâmplă ceva, ai totul cu tine pentru a te descurca. În schimb, într-o tură de o zi, pornită pe vreme bună, riscurile ca o furtună, un rătăcit prin ceaţă, un accident în cadrul grupului sau orice alt hazard să vă prindă nepregătiţi sunt mult mai mari. Să nu fie! 🙂

II. Îmbrăcămintea

Alături de mâncare, este, poate, una dintre cele mai mari griji ale părinţilor când pleacă în orice fel de călătorie. Şi, dacă începătorii într-ale muntelui obişnuiesc să care prea multe haine şi prea multă mâncare, părinţii începători… cară, adesea, exagerat de multe haine (despre mâncare nici nu mai zic, o să vorbim despre ea într-un articol separat). Aş zice că utilizarea pe scară tot mai largă a maşinii personale în detrimentul transportului în comun are şi ea un rol important în asta. Am văzut şi la mine (părinte cu pretenţii de cunoscător) cum, în perioadele în care am circulat cu maşina cu copiii, căram cel puţin dublu faţă de necesar. Şi nu, nu rămâneau toate surplusurile la maşină, o bună parte din ele erau luate mai departe, pe traseu. De când mergem cu trenul, bagajul s-a optimizat incredibil…

tricou.jpg

Un factor care ajută considerabil optimizarea asta a bagajului este, însă, calitatea tehnică a îmbrăcămintei. Acum, faţă de acum câţiva ani, apariţia Decathlonului în majoritatea oraşelor mari, a crescut nivelul de acces al oamenilor care merg ocazional în natură la echipament tehnic de o calitate satisfăcătoare pentru nevoile lor, la preţuri rezonabile. Cum este şi cazul familiilor cu copii.

Pentru că da, nimănui nu-i vine să dea sume mari pe câte un tricou de munte care, anul viitor, nici nu-i mai vine copilului… Ori până nu demult, ofertele din magazinele specializate nu erau (cum nu sunt nici acum) tocmai ieftine. Aşa că, cel puţin pentru noi, second-hand-urile erau o opţiune grozavă. Şi mai sunt încă, doar că, spre deosebire de alte haine, echipamentul montan second are, cu ceva excepţii, două neajunsuri: greutate mai mare şi/sau material îmbătrânit (care îşi pierde proprietăţile – în special impermeabilitatea membranelor scade puternic în timp). Sigur, asta nu înseamnă că nu poţi avea noroc cu un super-echipament găsit în second: mi s-a întâmplat şi mie, nu doar o dată. Dar, ca să ştii să-l alegi şi să-l verifici, trebuie să te pricepi cât de cât.

bw2.jpg

O altă regulă importantă spune că la munte, atât pentru adulţi, cât şi pentru copii, este indicat îmbrăcatul „în straturi”. Ceea ce înseamnă că, în loc de o haină groasă, matlasată, pusă direct peste tricou, voi folosi o bluză de corp, o bluză termică şi o geacă subţire. De ce? E simplu: ca, în orice moment, să-mi pot regla temperatura corpului (în funcţie de efortul depus pe un anumit pasaj) scoţând/adăugând câte un strat subţire. Probabil că toţi începem mersul pe munte cu copiii vara, aşa încât nu voi insista pe echipament gros, de iarnă. Dar la munte, spre deosebire de oraş, deşi iarna nu-i ca vara, uneori… vara cam aduce a iarnă. Adică vremea se poate schimba brusc, iar diferenţele de temperatură pot fi foarte mari (ori, după cum ştim, organismul nostru asta înregistrează, diferenţa termică, nu valoarea absolută. Adică dacă în Sinaia erau 30 de grade şi plec în tricou, iar când mă dau jos din maşină la Piatra Arsă sunt 20 de grade, cu siguranţă nu voi mai putea sta în acelaşi tricou, voi avea nevoie de un strat în plus, întrucât o diferenţă termică de 10 grade este foarte mare, iar organismul o percepe ca atare).

Bun, atâta vorbăraie… dar ce haine luăm, totuşi, atunci când mergem pe munte? Şi, mai ales, ce luăm copiilor? Şi ce avantaje au hainele special create pentru asta faţă de cele de oraş?

geci1În ideea celor de mai sus, oriunde plecăm  (inclusiv în ture de o zi, da?), este esenţial să avem la noi ceva rezistent la ploaie. O haină, adică. Poate fi pelerină sau geacă cu membrană respirabilă, ultima fiind, evident, mai performantă, mai plăcută (întrucât, deşi ploaia nu intră în material, i se permite transpiraţiei să iasă din material), dar şi mai scumpă. Totuşi există acum suficiente variante relativ accesibile ca preţ, potrivite pentru ture uşoare, inclusiv pentru copii. Am specificat haină pentru că umbrela NU este adecvată pe munte  – o răsuceşte vântul, o putem agăţa în crengi, ne ocupă mâinile, este incomodă la drum lung. Pentru baietii mei, am testat cu succes atât o geacă Quechua, cât şi echipament sh (trebuie verificat înainte, nu vă bazaţi pe el până nu îl testaţi!).

Pentru sezoane intermediare, hainele din softshell (windstoppere) sunt alegerea ideală. Rezistente la vânt şi la umezeală, fără a fi complet impermeabile, au o respirabilitate bună şi oferă un bun confort termic. 

Ceva termic trebuie, de asemena, să se afle în rucsac. Acum polarele (acele pluovere sintetice speciale) se găsesc peste tot. Atât Quechua, cât şi variantele second sunt absolut satisfăcătoare pentru ture cu copii. De cele mai multe ori, polarul nu va fi folosit în timpul mersului, dar va fi foarte util atunci când vă opriţi pentru un scurt popas şi mai ales seara, la cort.

polare1.jpg

O bluziţă mai subţire, gen bluză de corp, de purtat peste tricou, este următorul strat. Şi urmează tricoul. Atât bluzele de corp, cât şi tricourile, se recomandă a fi tehnice. Adică din material sintetic special conceput în aşa fel încât să elimine transpiraţia spre exterior şi să se usuce foarte, foarte rapid. Vă spun drept, ca mamă, cu o investiţie de 50 lei în 3 tricouri Quechua sau Kalenji şi cu un tricou de bumbac pentru somn vă asiguraţi o săptămână la munte, la cort, cu cel mai activ copil (echivalentul dacă folosiţi doar tricouri de bumbac fiind de cam 10 bucăţi, pentru aceeaşi perioadă). Tricourile tehnice sunt extrem de uşoare, se usucă pe copil înainte să-şi dea seama cineva că a transpirat, se usucă la soare în maxim o oră dacă s-a murdărit şi a trebuit clătit într-un pârâu, se spală foarte uşor… sunt minunate, pe bune. Iar dacă cineva chiar are ceva cu ideea de sintetic (deşi nu ar trebui să aveţi până nu le încercaţi, senzaţia e foarte diferită de a unui „plastic” ordinar… şi eu am fost reticentă faţă de ele la început, dar practica m-a convins), există şi variante naturale, din lână merino, atât de iarnă, cât şi de vară (ştiu multă lume încântată de ele, eu nu le-am încercat încă, dar sunt sigură că sunt bune. Dezavantajele lor ţin de preţul mai ridicat şi de faptul că sunt textile mai sensibile, care pot fi spălate la maxim 30 de grade fără a le fi afectată forma sau culoarea).

tricou2

Un aspect important pentru părinţii de bebeluşi purtaţi: dacă plănuiţi o drumeţie cu ei (adică ceva mai mult decât o plimbare, ceva care să vă solicite cât de cât), luaţi haine de schimb şi pentru ei, preferabil tot speciale, şi ţineţi o haină groasă la îndemână. Pentru momentele de popas, în care îl daţi jos din carrier şi observaţi că e ud tot de la transpiraţia părintelui purtător şi, imediat ce e schimbat, deşi afară e cald, tremură sau, dacă e mai mare, se plânge de frig. Aceeaşi diferenţă termică bruscă îşi spune cuvântul, deci bebe va avea nevoie de un tricou uscat şi de un hanorac peste (pe care să-l daţi jos atunci când ajunge din nou în sistemul de purtare). Ideal ar fi să aveţi 2 tricouri tehnice pentru bebe şi unul pe părintele purtător astfel încât, în pauză, tricoul părintelui se usucă pe el, iar al lui bebe, cel proaspăt schimbat, se usucă pe iarbă şi este gata de a fi refolosit la următorul popas.

wrap

La capitolul pantaloni, din nou, a avea cea mai simplă variantă de pantaloni cu uscare rapidă scuteşte părinţii de „bucuria” căratului a 3 perechi de pantaloni de rezervă (ceea ce, dacă mă întrebaţi pe mine, nu e atât de exagerat precum sună. Un aşezat în iarba udă acum, un alunecat în noroi peste jumătate de oră şi un iaurt vărsat pe ei în pauza de masă şi… gata rezerva de pantaloni, înainte ca vreo pereche să fi apucat să se usuce). Ai mei funcţionează cu succes cu pantaloni Quechua şi, de data asta, nu am mers pe cea mai ieftină variantă, ci pe unii medii ca preţ, dar care oferă posibilitatea, foarte practică pe munte, de a se transforma din lungi în scurţi şi înapoi. Pentru o tură cu cortul mai iau o precehe de pantaloni de dormit (trening sau, preferabil, polar) şi, dacă vreau neapărat rezerva rezervei, încă o pereche de pantaloni scurti.

outfit g

Lenjerie intimă şi şosete. Dacă la ultimele, există şi variante tehnice, la lenjerie trebuie avut în vedere că, dacă pantalonii sunt cu uscare rapidă şi chiloţii nu, copilul tot ud la fund se cheamă că stă. Nu am căutat chiloţei tehnici pentru copii, ce-i drept, dar, dacă vremea se anunţă instabilă sau dacă tocmai a plouat şi iarba e udă, eu prefer oricând să-i îmbrac cu slipul de plajă în loc de chiloţei. În ceea ce priveşte şosetele, cred că e piesa de echipament la care, la copii, recomand să nu faceţi economie de cantitate. Adică o şosetă în plus nu e chiar atât de grea… şi, dacă tot vă ziceam că la o tură de o săptămână eu le iau 3 tricouri, la aceeaşi tură iau cam 8 şosete. Şi nu mereu, dar mi s-a întâmplat să fie nevoie de toate… Sigur, asta depinde şi de calitatea tehnică a şosetelor, dar şi a încălţămintei de deasupra lor.

outfit cris

Accesorii. Foarte importante nu doar ca funcţionalitate, ci şi pentru calitatea lor de a atrage copiii spre munte. Eu recomand cu tărie 2: parazăpezile şi bandanele multifuncţionale.

Parazăpezile sunt nişte bucăţi de material impermeabil, prevăute cu chingi de prindere pe bocanc şi cu elastic de reglare, utilizate la munte iarna, pentru a nu lăsa zăpada să intre între bocanc şi pantalon. Eu le recomand şi vara, sunt ideale pentru mers prin iarbă udă (protejează şi bocancii de udătură), pe poteci noroioase, ca protecţie împotriva muşcăturilor de şarpe etc etc. Eu le am mereu în rucsac şi vara, chiar şi pentru mine. Pentru copii, am unele confecţionate de mine (într-o perioadă am şi vândut pe site-ul Crisalida, poate le voi relua). Deşi Cris deja îmi foloseşte şi o pereche de-ale mele, mai vechi.

parazapezi

Bandanele sunt de multe feluri. Noi am folosit ani buni bandane de bumbac („baticuţe”) pentru ca, anul acesta, să îi bucur cu bandane tip buff (tubulare, din microfibră, cu uscare rapidă de tot şi cu cel puţin 6 modalităţi de utilizare). Sunt o investiţie minunată, la noi au înlocuit atât fularele, cât şi şepci/căciuli (cele dublate cu strat de polar). Şi este că-s drăguţe foc?

P1010045

III. Încălţămintea

bocanci2După mine, la munte, încălţămintea este cea mai importantă parte a echipamentului. Poţi merge cu multe improvizaţii, îţi pot lipsi multe, dar, odată ce ai început să mergi pe munte, începi prin a-ţi cumpăra o pereche de bocanci buni. Din punctul meu de vedere, deşi acum se practică tot mai mult mersul pe munte în adidaşi speciali, bocancul este şi rămâne sfânt. Şi mai ales la copii, care au încheieturile mai laxe prin natura fiziologiei lor… şi iar mai ales la copii, care nu ştiu să calce, se reped, nu sunt atenţi… bocancul e sfânt. Nu cea mai „de răcnet” marcă, dar să fie ceva care să ţină glezna. Şi impermeabili (pentru că altfel, la ture de mai multe zile, ar trebui cărate încălţări de schimb, ceea ce e foarte incomod). Noi am funcţionat şi funcţionăm cu tot felul de variante, atât bocanci luaţi din magazinele de profil (Karimorr şi Trezeta am testat noi, ca branduri), cât şi seconduri sau bocanci de oraş cu talpă bună, impermeabilizaţi cu spray/ceară. Anul acesta, Cris a „ieşit” din toţi bocancii, aşa încât am bifat şi câteva ture uşoare pe dealuri în adidaşi de drumeţie Quechua. Dar pe munte nu l-aş lua aşa. Astfel încât următoarea investiţie pentru el va fi într-o pereche nouă de bocanci frumoşi şi trainici! (edit peste vreo 2 ani de la publicare: între timp, Cris defilează fericit cu o pereche de Salomon sh cu care am umblat şi eu)

bocanci.jpg

Despre rucsac, cort, sac de dormit şi alte piese de echipament vom vorbi într-un articol următor. Până atunci, dacă vă decideţi să cumpăraţi pentru copii (sau pentru voi) piese de echipament, vă recomand nu vă aruncaţi la prima ofertă. Studiaţi bine şi alegeţi produsul cel mai potrivit nevoilor voastre. Iar dacă vreţi să mai auziţi informaţiile din acest articol într-o formă de prezentare mai interactivă sau dacă nu aveţi răbdare şi vreţi să aflaţi şi despre alte piese de echipament înainte să mă mişc eu cu următoarele articole… va las cu un link in care, timp de 50 de minute, Ioan vă vorbeşte despre echipamentul pentru drumeţii. Vă puteţi uita chiar împreună cu cei mici!

Şi, orice ar fi, nu vă limitaţi singuri din lipsa echipamentului. Care se face în timp. Pentru ture de vară pe dealuri, puteţi începe cu un minim pe care, apoi, să-l dezvoltaţi în funcţie de nevoile pe care singuri le veţi descoperi. Singura regulă este siguranţa. Altfel, muntele nu despre cutare marcă de haine este. Dacă era aşa… mai bine mergeam în mall 🙂

geaca si buff g

Iar dacă încă aveţi aspecte nelămurite referitoare la cum ne îmbrăcăm (copiii) pe munte, vă aştept cu drag întrebările în comentarii!

Flori, stânci și dinozauri: cu grădinița la pădure

Întrebare: Ce face o munțomamă proaspăt răsărită în localitate după 5 zile de curs prin zăpezi?

Răspuns: Află că are de ajutat 20 de copilași să se bucure mai mult de verdeață, primăvară, soare, drumeție!

DRUMETIE-5

Da, cam așa a fost. Nici nu mă dezmeticisem bine luni după cursul de lideri montani, nici nu apucasem să lenevesc un pic după săptămâna intensă de muncă în zăpadă (despre care o să vă povestesc în curând, mai exact îndată ce intru în posesia tuturor pozelor), că mă oprește pe holul grădiniței Irina, educatoarea lui Cris:

”Săptămâna asta am avut ca temă ”Comorile pământului” și, printre altele, am programat și o drumeție. Când poți, miercuri sau joi?”

drumetie-copii1

Nu cred că am apucat să vă spun că multe dintre activitățile Munțomamei cu grupe de copii au stat, nescris, sub mâna de ”manager fără de voie” a Irinei. Adică lucrurile stăteau cam așa: mai trecea o ședință individuală la grădiniță, mai spuneam o idee pe care aș vrea s-o fac ”cândva” cu grupa, iar ea, ulterior, venea cu programarea: facem, în ziua z, la ora h. (Dacă mă întrebați, toate mi-au fost din scurt, în momente de maximă aglomerație/oboseală și… foarte motivante și utile :D).

Așa și acum. Aveam în minte că o să-i scot pe Fluturași în teren (promisesem, aveam martori 20 copilași cu mintea odihnită, care nu uită repede!), dar nu stabilisem încă nimic concret. Am spus ”da” rapid propunerii, bucuroasă și de faptul că s-au așezat lucrurile în așa fel încât, în ziua programată, aveam să am cu mine un ajutor de nădejde, pe Ioan. Cu care am plecat ”în recunoaștere” cu o zi înainte (pentru a verifica starea traseului, dacă este sau nu noroi, pentru a vedea ce flori avem la fața locului, pentru a calcula timpii în ritm de copil etc). Cu o seara înainte aveam pregătită o schemă a ceea ce ne-am dori să facem și rucsacurile cu materiale de asemenea pregătite.

drumetie-copii2

Și iată-ne, deci, cu ceva întârziere (inevitabilă în condițiile date. De exemplu, de trolerul vieții – ăla pe care l-au ales de bun de luat pe munte și la exercițiile teoretice – nu am scăpat nici în practică :)) Așa că s-a mers și cu rucsacei de împrumut de la colegi)… iată-ne coborâți din autobuz (după un instructaj sumar și vesel înauntru) și pornind la drum.

drumetie-copii3

Am parcurs porțiuni nemarcate și porțiuni marcate și au înțeles pe viu importanța deplasării în siguranță, pe poteca amenajată. Urmăritul marcajelor a iscat o adevărată competiție, ba chiar și lacrimi la un moment dat: ”v-am spus de 3 ori că eu am văzut prima marcajul și nici nu mă băgați în seamăăă!”. Un alt aspect ”fierbinte” a fost legat de bețe (cineva a dat tonul… și apoi a fost greu să-i oprim, să-i urmărim să nu se lovească pe ei înșiși sau unii pe alții etc. Plus că și aici interveneau nemulțumiri diverse, preferințe legate de caracteristicile bățului ideal – care, bineînțeles, era exact cel din mâna colegului/colegei :D).

bete

Traseul a fost presărat cu explicații, am urmărit schița (în lipsă de hartă, am desenat o schiță simplificată, cu ceva elemente reprezentative de pe teren. M-am bucurat să îi văd interesați de ea, să am un copilaș care îmi solicita insistent ”harta” pe traseu, de exemplu).

drumetie4

O activitate care le-a stârnit mai mult interes decât anticipasem eu a fost recunoașterea câtorva specii comune de flori de primăvară (pe care, apoi, le aveau de bifat pe niște fișe). Dacă la început ne chemau să ne arate ”o floare”, deja, după circa 15 minute, îi auzeam ”Ilinca, uite o urzică moartă”… ”Ioan, acolo e iarba câinelui”. Ne-am întâlnit pe traseu cu doi băieți de la un club montan local, dintre care unul l-a recunoscut pe Ioan și mă cunoștea pe mine, care amenajau un traseu pentru un maraton. A fost o ocazie bună să le vorbească puțin copiilor despre alergarea pe teren accidentat, dar și despre faptul că vor strânge toate benzile cu care marchează traseul după ce competiția se încheie, lăsând, astfel, pădurea curată.

cris-fisa

Următorul punct de interes a fost devierea spre o serie de stânci, care formau un fel de pod natural. Trecerea pe dedesubt, spre un abrupt în care se observau atât dispunerea stratelor, prezența cochiliilor (aici explicații despre marea ce exista acolo ”pe vremea dinozaurilor”. Pretenția academică a acestor explicații s-a dus la vale odată cu mențiunea lui Ioan: ”daa, îmi amintesc, atunci când eram mic și eu făceam baie în marea aia!” :)) ), cât și fenomene actuale de modelare carstică, a fost o deosebită bucurie pentru ei și o încercare pentru noi. Câțiva au început să cânte ”podul de piatră/s-a dărâmat”, melodie pe care, în context, le-am declarat-o drept o glumă de rău augur :))

pod

Am continuat, apoi, traseul marcat, având mereu în stânga limita platoului, cu prăpăstiile și belvederea impresionante pentru ei. Am avut bucuria de a vedea o foarte îndrăgită veveriță, dar și un mușuroi uriaș de furnici (unde Ioan le-a explicat pe scurt despre complexitatea acestei lumi în miniatură). Curând, ne-am luat la revedere de la pădure…

musuroi

Pentru că timpul nu ne-a mai permis, am preferat să nu vizităm și rezervația fosiliferă ”clasică” (dându-le, bineînțeles, promisiunea că vom reveni), în avantajul unei binemeritate pauze de masă pe iarbă. (Dacă tot a venit vorba de masă, fac o paranteză: nu știu unde sunt părinții care se plâng că nu le mănâncă cei mici! Pentru că eu nu am auzit decât ”când mâncăm?” în timpul celor 2 ore cât ne-am plimbat!). Nu puteam pleca fără un ultim joc-test, în care 4 echipe, fiecare condusă de unul dintre adulții coordonatori, trebuiau să descopere un ”ou de dinozaur” folosindu-se de schițe ale terenului. (De cele 4 ouă de găinozaurus communis s-a bucurat, apoi, un cățel care ne păzea de la distanță. Cu aprobare generală, dornici să vadă cât de departe poate Ioan să arunce oul). Drumul spre casă s-a lăsat cu împărtășit impresii, cântat (de la ”Pădure nebună” la ”Moș Crăciun cu plete dalbe”, am avut de toate în repertoriu) și, bineînțeles, cu vestita oboseală bună.

MANCARE

––––

Concluzii? Aș lua-o de la capăt mâine 🙂 Și cred că și ei! I-am văzut bucuroși… am văzut copii care, la activitățile indoor, au fost greu de antrenat sau stăpânit și care, acum, erau fermecați și puneau sute de întrebări… În legătură cu organizarea, am simțit doar că trebuia redus și mai mult din traseu în favoarea timpului ”stat și bucurat”. Dar ce cred că am văzut cel mai mult e că, atunci când părinții cooperează și își depășesc temerile proprii (de căderi, de transpirat, de soare, de vânt, de insecte…. și lista e muuult mai lungă), chiar dacă ei înșiși nu se pricep (eu am rămas foarte mirată să aflu că nu toți copiii vizitaseră rezervația fosiliferă care e clasică în Iași, cu acces auto și foarte cunoscută), copiii, conduși de oameni care știu ce fac în respectivul mediu, se descurcă minunat, se deschid și înfloresc. Și învață într-un mod care încă mă fascinează. De fapt, nu văd prea curând momentul în care n-o să mă mai uimească… 🙂

drumetie6

Și, cred, parte din bucuria mea la finalul unei astfel de zile e că iau, măcar puțin, parte la asta… Bineînțeles, alături de întreaga echipă: Ioan, Irina și Claudia, cărora le mulțumesc că au făcut excursia posibilă, pentru implicare și pentru colaborare! Iar când feed-back-ul e: ”mami, a fost așa de frumos, dar mai am atâtea de văzut!”, chiar simt că mi-am îndeplinit exact scopul propus… și că pot dormi liniștită 🙂

grup

Excursiile cu copii. Partea I: pregătirea psihologică

A noastră, ca părinți, nu (doar) a lor! 😀

Notă introductivă: fiind primul articol pe acest blog, aș fi putut alege să scriu despre orice altceva. De exemplu, despre echipamentul necesar. Am preferat să încep cu partea de pregătire psihologică nu doar pentru că mă atrage subiectul, ci și pentru că, în general, la turele cu cei mici nimeni nu se aventurează prea departe de la început. Nimeni nu merge cu ei, ca primă excursie, în locuri în care lipsa unui echipament special este vitală (sau cei care o fac știu ce fac și nu au nevoie să citească despre asta). În schimb, impactul pe care îl are acea primă excursie pentru copil poate fi de referință pentru o bună bucată a vieții lui. Și despre asta aș vrea să vorbim azi.

Despre percepția lor versus percepția ta, ca adult care organizezi ceva ce vrei să le rămână în memoria mai mult sau mai puțin conștientă drept un moment pozitiv și care să schimbe ceva în ei. Grea muncă, nu? 😀

traseu6

1. Cel mai important aspect (după mine, cel puțin) este alegerea traseului în funcție de vârsta copiilor, de experiența acestora, dar și de cea a adulților organizatori. Altfel zis, să facem în așa fel încât, pentru copii, experiența să rămână ca o bucurie și nu ca o mare adunare de frustrări. Să facem în așa fel încât copiii să își dorească să meargă pe munte și a doua oară! Desculț prin fâneață - explorare liberăSau, cum mi-a zis mie cineva drag și cu multă experiență și la munte și la copii: noi, ca adulți, trebuie să avem grijă să le stârnim dragostea de natură și de mers, nu să epuizăm toate obiectivele dintr-o zonă vizitată. Și așa e! Voi despre câte obiective văzute în excursiile din copilărie chiar puteți spune că vă amintiți? Cel mult imagini, în ceață… Nu? În schimb, poate (sper!) că și voi aveți în amintire sentimente din excursiile făcute când erați mici. De la bucuria de a descoperi ceva complet nou (și ce univers se poate ascunde într-o poiană sau într-un pârâu!) și până la frustrarea că „mama nu mi-a dat voie” să mă urc pe stânca mult dorită, astfel de sentimente ne pot urmari toată viața și, ca orice altă experiestancință din copilăria timpurie, pot fi definitorii pentru modul în care viitorul adult din copilul de acum va percepe o anumită realitate (în cazul de față, ieșitul în natură). Astfel încât, decât să documentăm un traseu a la agențiile de turism (cu lista de obiective bifabile din oră-n oră, între care copiii să alerge absolut epuizați – rezultând, evident, și o suprasolicitare pe măsură, manifestată prin comportamente care să taie cheful de plimbări viitoare nu doar copiilor, cât și părinților) – mi se pare mai important să reușim, ca părinți, să realizăm un traseu accesibil, dar suficient de variat încât să-i captiveze, precum și o anumită stare de spirit (se cheamă entuziasm, pt necunoscători :D) care e ingredientul de bază pentru o viitoare mare iubire între copil și natură…

bucurie

Și durata traseului este importantă. Este indicat să se înceapă cu trasee de o zi (în care copiii să se familiarizeze cu sunetele pădurii, cu terenul denivelat, cu plantele, cu statul afară un timp mai îndelungat etc), pentru ca, apoi, să fie și ei gata de ture mai lungi, cu dormit la cort, în bivuac de tot felul etc.

barajeTot din categoria adecvării traseului la vârsta și experiența participanților este și o bună structurare a traseului: aveți grijă ca, în cadrul excursiei, să existe suficiente momente de explorare liberă si relaxare. Pentru un copil, contactul cu un mediu complet nou poate fi copleșitor și, de aceea, au și ei nevoie de timpul lor nestructurat, în care tot ce a fost asimilat să se sedimenteze. Eu am avut o experiență interesantă vara trecută când, nerespectând suficient această cerință, am avut parte, la un final de săptămână plină la munte, de o drăguță de suprasolicitare la Cris. Iar atunci când nu am uitat de timpul nestructurat, s-au bucurat în voie de momente precum explorarea dealurilor și a stâncilor, joacă în pâraie reci (barajele rămân preferatele lor) sau hârjoană în sacii de dormit.sac-cris

Și când oboseala a depășit anumite cote… vom vorbi, într-un articol viitor, și despre asta, despre modul în care somnul, masa și alte ritmuri dereglate de viața la oraș se reglează în cel mai fascinant mod la munte. Și adoarme copilul ”pe care mă chinui o oră să-l culc acasă”.. adoarme spontan, ”ca un prunc”, îndată ce i se oferă un minim de condiții 🙂 g-somn-1

Pentru unii poate părea amuzant că am specificat partea cu „traseu adecvat experienței adulților”… și sper să fie așa pentru tot mai mulți! Pentru că nu-s sigură dacă, dintre cei care fac drumeții cu copii, mai mulți sunt cei care se aventurează în locuri ce le depășesc lor înșiși nivelul de experientă sau, dimpotrivă, mai mulți sunt cei care nu îndrăznesc să iasă niciun pic (mic!) din zona de confort, deși, poate, undeva în adânc și-ar dori asta. (Oricum, nu e deloc recomandat să săriți gardul între cele două extreme fără pregătire 😀 Imaginați-vă ce impact ar avea asupra unui copil o primă excursie în care mama ar sări panicată la primul zgomot din pădure sau la prima insectă urcată pe pătură… :D).

Oricum, pentru părinții din categoria „aș-tot-merge-și-nu-m-aș-mai-opri” (așa, ca mine :D), ceea ce scriam mai sus, capacitatea de a rezista ispitei de a nu supraîncărca programul excursiei cu mai mult decât pot cei mici duce cu bucurie poate fi o adevărată provocare!

2. Obișnuiți-vă cu ideea că veți avea de acceptat și gestionat limitele lor. Care pot fi diferite de ale voastre. Da, părinte munțoman, ești pregătit să-ți auzi copilul (copilul tău, crescut din tine, „programat” de tine) urlând că lui nu-i place pe munte? Ești pregătit, de fapt, să accepți că el este o persoană diferită de tine, care poate avea, chiar și la vârsta asta mică, alte alegeri și alte limite? E greu, tentația e mare să consideri că „ai greșit ceva”. Ceea ce poate fi o variantă, e adevărat – și rolulmirare acestui articol e de a da câteva idei de pregătire psihologică pentru a evita unele dintre greșeli – dar, la fel de bine, poate fi vorba doar de diferențe între oameni. Cum îți dai seama despre care e vorba…. ei, asta e ceva sensibil. Și mai sensibil e să-și dai seama care este momentul în care trebuie să renunți și să accepți că lui nu-i place ce-ți place ție și care sunt celelalte multe momente în care, cu tact fin, îl poți ajuta pe copilul tău să depășească ceva ce nu era altceva decât o limită. Limită care îl ținea la distanță de ceva ce, de fapt, ar fi vrut să facă. O teamă de necunoscut sau de ceva perceput drept atât de mare, încât îl face să se simtă mic. Prea mic. Le știm bine și noi, aștia „mari”, doar…

Deci da, te poți trezi în mijlocul pădurii cu o criză de toată „frumusețea”, venită din te miri ce. Chiar recent vorbeam cu o prietenă, mamă de 2 fete plimbate muuult încă de când erau mici, care îmi povestea disperată că nu știe ce să mai facă pentru a le scăpa pe fete de o fobie foarte puternică de albine, cu toate că nu avuseseră niciun incident cu ele vreodată. Alteori frica nu este chiar irațională, însă se bazează (din nou, ca și la adulți) pe o experiență unică sau limitată și o înțelegere la fel de îngustă. De exemplu, vara trecută, în mijloc de sălbăticie în trei (băieții mei și eu, adică), Cris a căzut, din neatenție, în urzici. Au urmat niște foarte firești urlete și o destul de ușor de așteptat revoltă împotriva urzicilor, a pietrelor de pe potecă (ce „l-au împiedicat” :D), a mamei celei neatente care nu l-a păzit, a Cui a lăsat urzicile pe lume etc :)) Revoltă dublată de o frică puternică. A fost interesant pentru mine procesul prin care l-am ajutat să-și depășească, până la urmă, frica: tot prin „raising awarness”. padureL-am învățat cum să deosebească urzica de alte plante (de rugii fără rod de zmeură și mur, de exemplu), l-am învățat care e urzica și care e urzica moartă (ocazie pentru a discuta despre mimetism și rolul lui în lumea vegetală și animală), i-am arătat și faptul că poți pune mâna pe urzică fără să te urzici (dacă miști mâna în sensul țepilor și nu în sens opus lor)… oricum, rezultatul a fost nu doar că și-a lărgit câmpul de cunoaștere, ci și că… teama a fost înlocuită de altceva, ceva util: atenția (care nu este altceva decât utilizarea sănătoasă, necesară supraviețuirii, a emoției numită frică, emoție pusă în noi tocmai pentru a ne pune în gardă în fața pericolelor reale din mediu). Așadar, copilul mergea pe potecă, recunoștea urzicile dintre alte plante și mi le arăta, le dădea eventual deoparte cu bățul sau se ferea, dar isteria disparuse… 🙂

oboseala33. Pregătiți-i din timp cu informații despre traseu. Spuneți-le pe unde vor merge, ce urmează să vedeți și pregătiți-i din timp și pentru greutățile pe care le vor întâmpina. Că dacă noi tot repetăm că „va fi frumos, va fi extraordinar”, dar ei se trezesc în față cu o pantă care nu se mai termină (da, ok, cu peisaje frumoase, dar cui îi pasă de ele dacă ești mic și-ți dai duhul urcând?), s-ar putea nu doar să nu mai vadă frumusețile din jur, ci și să-și piardă, pe viitor, ceva din încrederea în judecata ta.

imbratisare4. Pe durata traseului, pregătiți-vă nu doar să răspundeți la întrebări, ci, mai ales, să povestiți. Să stârniți curiozități. Să canalizați voi atenția lor spre cele văzute pe traseu. Să îi încurajați, să îi îmbrățișați. Primul traseu mai lung făcut pe jos cu Cris a fost coborârea de la Babele la Peștera, în Bucegi (avea 4 ani jum, traseul l-am făcut cam în 3 h). Nu era obișnuit să meargă atât, dar faptul că i-am oferit suficientă atenție pe toată durata traseului și i-am povestit de toate, de la geologia zonei, floră, faună etc, până la sfaturi utile despre modul în care să calce pe coborâre l-au făcut să fie foarte entuziasmat, în ciuda oboselii. Anul trecut a venit rândul lui G să facă primele lui trasee (și, de la un copil care mergea mai mult în wrap decât pe jos, m-am trezit peste noapte cu un flăcău care a mers și trasee de 5 ore!). Pregătiți momente comice, pregătiți cu grijă nu doar traseul, ci și atmosfera (din experiența mea: un cântec de munte face minuni. Eu am fredonat doar 2 versuri dintr-un cântec despre Piatra Craiului cât am mers cu ei prin Prăpăstiile Zărneștilor și Cris, acasă, mi-a cerut să-l învățăm împreună și să-l cântăm tot. A ieșit super, avem și o variantă proprie deja, cu versuri adaptate 😀 Și am ajuns și la dueturi 😀 ).leagan2 Folosiți-vă creativitatea pentru a umple pauzele cu activități specifice și cu improvizații distractive cu rol de conectare, din care copilului să-i rămână clar mesajul că nu are nevoie de obiecte sau jucării sofisticate pentru a se distra, ci se poate simți minunat cu ce-i oferă natura (și un pic de imaginație). Nu cădeți în capcana de a căra cu voi multe jucării! . Și lăsați-i să se murdărească! Adică să experimenteze! Mașina spala atât de ușor… și bucuria lor, în schimb, e atât de mare! (și acest paragraf, despre idei de activități, va fi dezvoltat într-un articol separat)murdarire

5. Pregătiți mici „accesorii” cu specific montan care să le întregească impactul excursiei. Dacă bocancii sunt, cel puțin din punctul meu de vedere, obligatorii, alte obiecte care să-i facă să se simtă ”oameni de munte”, care pot lipsi, sunt binevenite, acolo unde este posibil. Ai mei s-au arătat foarte entuziasmați de tricourile de munte (Decathlon, vreo 15 lei bucata sau nici atât…. dar cu adevărat minunate și pentru mine, scutindu-mă de efortul de a căra câte 3-4 tricouri de bumbac per bucată copil). Tot deosebit de îndrăgite sunt și buffurile pentru copii, acele eșarfe tubulare multifuncționale, pe care le-au purtat, fie pe cap, fie la gât, întreaga iarnă (vom reveni pe larg și la acest subiect).

Ca să nu credeți că vă îndemn la golit portofelul (chiar deloc, dimpotrivă), și improvizațiile funcționează bine uneori. Cea mai drăguță fază dintr-unul dintre traseele (de neuitat) făcute vara trecută a fost când G a realizat că toți avem rucsac, numai el nu! Și, pentru a evita bătaia pe rucsac cu fratele mai mare, i-am improvizat rapid ceva din „punga” pentru mâncare. Vă las să admirați mândrul rezultat!rucsacg2

Din aceeași categorie sunt și mâncatul la primus (unde aceeași rețetă are complet alt gust decât acasă!), dormitul la cort, cumpăratul unui sac de dormit pentru copii etc. Aici sunt multe de spus și, din nou, vom vorbi mult mai pe larg despre aspectele tehnice într-un articol separat.

6. Dacă avioan-si-cris-1eți posibilitatea, oferiți-le modele, ”eroi ai muntelui” pe care ei să vrea să îi urmeze. Pentru că nimeni nu e profet cu proprii copii, zice proverbul, nu? Aici exemplele pot fi diverse, depinde cu ce știți voi că rezonează ei. Poate fetițele Crina și Dor Geta Popescu, cele care au bătut recorduri peste recorduri în alpinism, copii fiind… La noi, modelul clar a fost și este Ioan, care, prin emisiunea lui (”Pe poteci, spre inima ta!”), prin entuziasmul propriu și prin apropierea naturală de copii, a ajuns imediat… la inima lor. Și așa și-au dorit să aibă și ei ”bețe de trekking ca Ioan”, ”buff ca Ioan”, să meargă pe traseele din episoadele lui Ioan etc.  Cu siguranță veți mai auzi de el pe aici pe la mine. Un astfel de model poate avea un rol deosebit în motivarea și educarea copiilor în sensul deschiderii către natură. Într-un fel în care părintele, oricât ar fi de fain, e imposibil să reușească. Și dacă mai au și șansa de a merge cu eroul preferat într-o tură… vă dați seama de impact, nu?

6. Nu în ultimul rând: la nevoie, fiți fermi. Între oamenii de munte se știe că „la munte nu există democrație”. Că cei mai fără experiență ascultă de cei cu experiență, de liderul turei, pentru că poate fi în joc viața lor. Sigur, într-o tură cu copii nu e cazul de absolutizat nici una, nici cealaltă, dar nu strică deloc acele momente în care să conștientizeze și ei, puțin câte puțin, că e nevoie de o oarecare disciplină pentru a te putea descurca în natură. Că toate sunt bune și frumoase dacă nu faci greșeli… căci, așa cum spune un om drag mie, muntele nu le face, niciodată. Doar oamenii. Că ok, acasă poți să te pui în fund și să țipi 1 h dacă asta vrei, dar pe munte nu-ți permiți, dacă deja e seară, pentru că te poate prinde noaptea în pădure. Că acasă poți să nu mănânci, dacă vrei, că îți iei mai târziu din frigider, dar la munte nu merge, pentru că nimeni n-o să oprească grupul de câte ori are chef unul sau altul să mănânce sau pică de efort. Că acasă poți fi dezordonat, dar în cort, dacă e dezordine, poți pierde lucruri importante, de care depinde cel puțin confortul excursiei, dacă nu și supraviețuirea (de exemplu, daca ești neatent și verși apă pe sacul de dormit, dacă te bați cu fratele mai mare și rupi un băț de cort, dacă nu-ți mai găsești lanterna sau cuțitul… și exemplele pot continua).g-sac

Cu siguranță s-ar mai găsi multe de spus. Dar aș prefera să-mi spuneți și voi. Deci, voi ce secrete aveți? Ce a funcționat la voi în turele cu copii?